Szell Sandor: Câți ochi au amintirile?

Am rămas fără pâine.
Şi fără bere.
Fără pâine o mai scot eu până mâine, dar fără bere...
La chioşcul de lângă bloc aduc doar pâine dintr-aia dulceagă şi moale ca hribele stricate.
Mă încurajez cu toamna de afară şi pornesc spre supermarket.
Cum cotesc pe alee mă întâlnesc cu doi ochi verzi...verzi ca prima iarbă încolţită după topirea iernii.
Ochii...cunoscuţi. Persoana care-i poartă, nu.
Merg mai departe gândindu-mă de unde cunosc aceşti ochi, când..
Din scara unui bloc îmi sar în faţă doi ochi albaştri...albaştrii ca oceanele înainte de răsărit.
Acelaşi sentiment... cunosc ochii, dar persoana purtătoare, nu.
Uit de ochii verzi, preocupat fiind acum, de ochii albaştrii.
Arunc în coş o pâine, câteva beri...Nu mai am ţigări! Să nu uit la casă...
Mă aşez cuminte la rând. În faţa mea o băbuţă care îşi numără mărunţişul.
Încep să pun cumpărăturile pe bandă, când văd doi ochi căprui...căprui ca blana ciutelor care pasc la apus....
Mă uit pierdut la casieriţă, când aud ca prin vis:
-Patruzecişişapteşaptezeci!
-Poftim? – întreb ca trezit dintr-un basm.
-Nu mai visa domn’le că stau şi alţii la coadă!
M-am trezit de-a dreptul. ...şi am aflat de unde cunosc toţi aceşti ochi. Din amintiri. Amintirile mele visate.
Am plătit şi am ieşit în grabă.
...dar am uitat să-mi cumpăr ţigări!