Nösnerland

Misterul din jurul unor cenacluri de odinioară...
... nu este de fapt nici un mister. Este un concurs de împrejurări. Sau dacă vreți: efectul de lupă. Tot ce e privit cu lupa ne face impresia ca e mai mare decât în realitate, fiindcă detaliul este scos din context.
Să rămânem la viața de cenaclu, unele întâlniri fiind adevărate evenimente în realitatea socialistă, motiv pentru care stârneau neliniști la nivel superior. Dar - nivelul superior de atunci nu ne interesează. Poate nu ne interesează nici cel de acum.
Ce îi determina pe oameni să se entuziasmeze la o întâlnire de cenaclu? Ce îi aducea acolo și pe unii care erau doar spectatori?
Nu e greu de determinat ce opțiuni li se prezentau acelor oameni în anii republicii socialiste. La tv, 2 ore alb negru cu familia conducătoare, coruri  și recitatori, eventual un serial vechi odată pe săptămână, care atunci părea grozav. La cinematograf frig, miros de motorină și niscaiva film sovietic, uneori românesc cu subiecte aprobate de sus, chipurile educative. N-avea nimeni chef de așa ceva. Vremea filmelor la care luptai pentru un bilet în plus trecuse de mult. Eventual la București vedeai ceva mai acătării, dar majoritatea ajungea la București doar "cu probleme" sau deloc.
Teatru? Operă? Acolo unde mai existau, erau marcate de autofinanțare și de cenzură, iar la spectacol stăteai cu paltonul.
O seară liniștită acasă? Curentul se lua pe la 6, dispărea și bruma de căldură, ai fi citit sub plapumă la lumânare, dar rar găseai o carte care să te îndemne să faci așa ceva.
Cenaclul părea o gură de aer, ceva gen Radio Europa Liberă, dar pe viu. Aici nu se vorbea despre partid, conducător și socialism și asta constituia o performanță în România acelor ani. Limbajul era diferit de limba de lemn a activiștilor. Oamenii erau reali, prost îmbrăcați, flămânzi, zgribuliți dar păreau din altă lume. Pentru ei socialismul nu exista, cu toate că trăiau în miezul lui. Nu-i preocupa coada de la complex, unde eventual se vindeau tacâmuri de pui congelate, nu erau frământați de prețul mielului viu în piață sau dacă se găseau ardei kapia. Nimeni nu era dornic sa ajungă celebru, asta însemnând să-ți pună partidul galoanele  pe umeri. Nimeni nu se gândea sa-l toarne pe celălalt pentru o butelie de aragaz sau o ladă frigorifică, care se vindeau doar cu repartizare. Oamenii aceia nu erau proprietari de "Dacia" și nu erau preocupați de rația lunară de benzină pentru care stăteai la coadă o zi și o noapte. Oamenii aceia nu veneau din marile orașe unde socialismul avea o față ceva mai umană. Majoritatea își duceau zilele în orășele sau sate uitate de lume, unde viața era demnă de Siberia. Nu se plângeau și nu doreau să plece de acolo. Acceptau să stea cu orele prin săli de așteptare sordide, să înghețe în trenuri care de abia se mai țineau în balamale și miroseau groaznic a urină, să facă câte o zi întreagă pe drum pentru a veni la cenaclu unde intrau ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă veneau din cartier. Se mulțumeau cu bere proastă, cu vin contrafăcut sau cu vodcă din cine știe ca chimicale. Nu conta. Fumau țigări proaste și știau că își fac praf sănătatea, dar pentru ei nici asta nu conta.
Cine nu a trăit acele vremuri nu va înțelege niciodată adevărata glorie și frumusețe a României socialiste: să reziști până la capăt.