Când ferestrele sunt o problemă

Dimineți cu ferestre închise
(*Pentru Maya, chiar dacă pentru ea NU prea contează.)

Nu mi-am propus să plagiez pe nimeni. Dar orice asemănare cu realitatea nu-i deloc întâmplătoare. Ori eu am gândit acum ca alții înainte, ori alții înaintea mea s(m)-au exprimat mai repede decât mine. Totul depinde însă de îngăduința autorului de drept ofuscat, de indolența mea și musai atenționarea din partea vreo unui brav străjer anonim al dreptății, cel puțin universale, cu plecări de la forma locală, al cărei inculpat mă pot afla. Acum sau niciodată. E greu de stabilit. După un așa alambicat demaraj, mă văd musai nevoit să reDevin monden. - Da chiar, ce m-a apucat să încept așa?!  Greu de spus.  
                                                                                                                       
 Ziua mea începe invariabil la 6.30 pe un ring tone strong , mono, de la un telefon ieftin, apoi alte trei triluri polifonice, stereo, de la un telefon deștept, la 6.50 ,  7 și 7.15 , diferite. Țin telefoanele aproape de urechi, adică sub perne. Folosesc mai multe deodată. Tresar, curentat de fiecare în parte și pe rând. Totul e dublat de Maya(pisica) care miauna sfâșietor decacofonic și zgârie ușa dormitorului, dinspre sufragerie.  M-am obișnuit, sunt tare( în scoarță, cum e vorba),  o ignor chipurile. Mai puțin în weekend, alte zile libere, recuperări și concediu. Ea însă e mai ceva ca un cocoș setat să-și declame trezirea, miauna și freacă biata ușă. Ca fapt divers, cândva, în „zorii relației” noastre, am încercat să împărțim același dormitor nocturn, dar am avut niște treziri de coșmar, cauzate de incursiunile și curiozitățile ei  ancestrale, când vreun obiect atins de ea cădea sfâșiind liniștea nopții și nervii mei aflați în  stare precară de repaus… sau zgrepțăneala ei, ultra matinală pe tăblia ușii pentru o ieșire urgentă de golire, la litiera din dotare, aflată pe hol. Cum ajunsese asta o permanență, am pus ros de remușcări, piciorul în pragul dormitorului, care a devenit așa granița noastră fortuită. Dar cred că asta este doar judecata mea. Dorința și lupta ei permanentă de a deține controlul absolut al întregului  spațiu locativ, îmi spune clar, că judecata ei , e diferită.   Gata, mă scobesc din pat, vorba unei foste prietene, rămasă tot prietenă. Îmi recuperez de pe undeva ochelarii dezmembrați. În genere adorm cu ei pe nas și mă ridic la poziția bipedă. Ura, am sfidat iar gravitația. Este o performanță după 58 (ani desigur). Nu mă doare nimic obsedant, sunt viu, văd, aud + restul simțurilor aferente. Le verific succint pe fiecare în parte, mental, tactil, vizual, perceptibil, cu mijloace specifice dotării în cauză. Îmi încep ziua, ritualică, unică și musai parcă trasă la xerox. Deschid ușa dormitorului. Maya e în extaz, îmi dă în limba ei, pisiceasca de tranziție( deja cunosc expresiile de bază și diverse fraze picante), raportul nocturn. De obicei e „vorbăreață” și invariabil indignată de prezența frontierei impuse strategic de mine. Când „tace” e bai. Știu că și-a epuizat argumentele sonore și atunci improvizez ceva, incercând  s-o îmbunez. Îmi cam iese planul. Dormind în camere diferite, visăm bănuiesc diferit. Face slalom printre picioarele mele și chiaun cum mă aflu la o așa oră, fac exerciții de patinaj liber impuse, fâlfâind din aripi și încâlcindu-mă în picioare, mă străduiesc  să nu-i calc lăbuțele,  sau să nu ratez vreo priză de vreun obiect fix  și să mă lungesc peste ea, strivind-o. Ajung șovăitor în baie și mă caut în oglindă. Mă bazez pe instinct și pe cât pot fi de deștept dimineața, să mă aflu și musai să mă și identific. Asta pentru a nu deveni mai târziu ridicol în descoperirile altora. Mi s-a întâmplat. Desigur mă oglidesc acolo, parcă sunt eu, parcă eram altul de curând, aseară. Neapărat trebuie să-mi conștientizez imaginea și mă bucur că nu mi-am pierdut încă vederea și componentele faciale… ha-ha-ha, abuzând desigur de un umor cinic. Mai constat că mi-e deja tot mai greu să-mi autozâmbesc(fie și ironic), că om politic nu-s și să-mi declam tacit sau implicit vorbe de duh, panseuri matinale și îmbărbătări materne(fiind din fire mămos), nu-mi prea vine. Mai pe șleau mă privesc cam nătâng(mi-e greu s-o zic) dar obligat de împrejurări și blazat de fraza :„...fosta-i bade cât ai foste/ căpitan și șef de post(m-a ferit totuși soarta de asemenea ocupații…), enunțată la timpul trecut, trecut ca mine acum(…), mă regăsesc și reCunosc! Sunt totuși eu, LuciD! Maya, miaună dincolo de ușă, nu prea o aud bine, nu știu ce spune, dar precis în limba ei, are dreptate. O  respect pentru asta. Mă repliez însă repede, îmi bag o periuță de dinți într-o falcă și cu cealaltă îmi pompez ceva adrenalină. Mai un duș, mai o amețeală permanentă, de sezon,  mai o piruetă dizgrațioasă între vană și prosopul agățat salvator, mai o fandare de mare finețe între chiuvetă și caloriferul opus ei, mă trezesc subit la realitate și inima îmi bate repede ca la prima întâlnire nocturnă, dată în cimitir(Unde cândva demult, era liniște și pace. –Ce vremuri!).  Mă șterg temător, dar ferm, crispat și împietrit într-o poziție de culturist dopat și încet îmi târșesc pașii, rigid, spre  dormitor, unde  să mă echipez. Brrr, aici mereu dau peste dileme și ezitări existențiale: Cu ce ? Cum ? Dacă ? Oare ? De ce?. Trag o geană pe fereastră și între două blocuri și un mesteacăn chel, iau ad-hoc timpul probabil, nu că mi-ar folosi la ceva, dar musai contează. Am aflat și în gând m-am declarat fan, că unii își aranjează frumos ținuta de cu seară. Retrogradul din mine însă nu-și regăsește reperele în cultul mezozoic al ordinii și disciplinei personale. Cum drac s-o fac, când adorm cu ochelarii pe nas între 2 și 4 noaptea, sau dimineața ?!... și mă trezesc(adică încerc...) la 6.30? „-Poi să-ți schimbi mata orarul zilei și proastele obiceiuri nocturne, că așa..."-Că așa ce? Ăsta sunt, aiurea de nici cum, dorm puțin dar mai des și când pot și încape, mai ciupesc niște clipoceli reconfortante, prin vreun cotlon dosit. Altfel când, cum, zmeu, să mai creez? Faină motivație! Mă auto felicit! Îmi calc vreo 2 cămăși, 1 tricou, mă hotărăsc greu… deși mă îmbrac mereu invariabil, cu o singura bucată. Fix de fițe și pedanterii duceam lipsa la ora și în situația asta de criză. Timpul, timpul trece imparabil. Fibrilat de secundarul mental care mă ghilotinează nemilos, îmi burdușesc rucsacul cu laptopul, tableta, i-pod-ul, căști, adaptoare, colecția de mous-uri, stik-uri, cabluri, mape, chitanțe, facturi neplătite(pentru analiză și reeșalonare…), aparatul foto, obiective, hdd-ul extern, umbrela, cutia de hapuri, de absolut toate necesarele lucruri inutile + multe altele. Un mic bazar la purtător. Cam 10-12 kg mă cocoșesc așa zilnic. Și timpul trece, trece imparabil. Gata, părăsesc în grabă dormitorul cu ranița în spate, să mă alătur trupei. Ufff, prins de tornadă, am ignorat furtuna. Îi dau un picior în bot mâței  personale și ne speriem reciproc. Am uitat complet de suava pacoste, mă împiedic de ea, ea de mine și devin brusc conștient, responsabil, ca un tată juvenil rătăcit, revenit copt de pe coclauri, după 20 de ani, home. Papa, apa, kaka + ceva mângâieri și înjurături pitorești, urmate de grabnice regrete, adresate sorții, lipsei de timp, partener, organizare, curaj(s-o abandonez de izbeliște, pe Maya desigur…)  și alte câteva reflexii repetitive improvizate. Mă mișc teleghidat, purtat doar de lirica mieunatului ei pastelat, trântituri, bufnituri și bolboroseli fără perdea sau draperie. Trilingve. Gata. Lumină, apă, gaz...ferestre închise , uși musai închise, altfel când revin de la muncă, târziu...e jale. Maya face sau exchibiționism pe vreun pervaz și eu, cardiac din fire și ereditar, nu-i gust talentul…sau dezordinea mea ordonată, devine chiar și pentru mine, insuportabilă. Ori mai rău micile mele obiecte, rătăcite fatidic, în spațiul ei vizual, devin pentru un timp și loc indefinit, comorile ei ascunse, dar repede uitate, iar eu încep să mă suspectez de amnezii precoce. Mic dejun, cafea, papa la pachet...vise, iluzii, pofte, demult abolite. Sunt auster matinal și postesc mai ceva ca Daniel Sihastru. Gata(a câta oară mi-o zic iar?!). Îmi place că sună a îndemn și mă auto mobilizează. Gata. Închid ușa de la intrare și cobor două etaje. -Oare am lăsat totul ok?. Urc deschid ușa, verific iar tot, e  în regulă...adică în regulă era...fatidic la dormitor, ceasul rău, marți 12+1, pisica neagră, Maya(e tărcată), ghidușă, fericită de revenirea mea neașteptată și pusă pe șotii, impasibilă la zbaterea mea spre disciplină, se fofilează angelică printe piciorele mele,  ascunzându-se sub pat. Dezastru! Chiar nu gust jocul de-a Maya-mija(ninja) la ora asta. Brusc încep să-mi răsune în urechi, la volum maxim, primele acorduri din Time, a lui Pink Floyd și mă rigidizez instant. Musai și neapărat trebuie recuperată, altfel domitorul meu depozit, devine un ceva indefinibil(am mai pațit-o).  Încep să recit calm din Ienachiță Văcărescu, pe sărite desigur, că timpul trece imparabil și mie îmi cam lipsește...:"s-o iau se strică, s-o las mi frica". Pe pat toaleta nefolosită, proaspăt călcată îmi trage ochiade, pătură, perne, saltea, alte acesorii, stratificate îmi zâmbesc și ele. Am belit-o original! Maya tace chitită și timpul trece, trece fără milă. O invit, o rog , o ademenesc, îi cânt(unerori, mai rar, are efect, acum NU). Ea nimic. „Muta srl”. Siderat le smulg pe toate, le arunc de-a valma lângă pat și ajung deja disperat, în pragul colapsului, să reperez patrupedul, dosit în cel mai ferit unghi vizual. Sub pat, într-o ordine"dezolantă", având un apartament mic : pantofi, papuci, videorecodere, un picup tesla, 2 boxe, ceva mape cu schițe, colaje și crochiuri, alte scule puse la conservare pentru un viitor incert, dar predictibil ratat. Ce-am adunat și eu ca omul, că sunt strângător. Patul e de o singură persoană, în colțul camerei, imposibil de abordat de pe alte flancuri. O văd printre încălțări, scule și stinghiile patului și o invit încă pașnic să iasă. Ea Sfinx, aiurea comunicare, aiurea empatie, simpatie, al 6-lea simț sau element...Trec la faza 2, amenințări, ea tot impasibila, stâncă...Faza 3, atacul. Pink Floyd deja mi se revarsă din urechi, cascade, curge printe dealuri,  pătură, saltea, mape, schițe, mobile, încălțări și boarfe. Toate se fleșcăiesc, într-o sarabandă dementă. Sunt în culmea extazului fatidic. Am însă o străfulgerare salvatoare, licăr de far în bezna nebuniei, un gând deștept. Caut ceva lung și solid. Găsesc in extremis un băț de susținere de la o umbrelă veche de plajă. Sunetul bățului metalic și acustica mea debordantă, de bariton castrat, o conving și fac să țâșnească printre picioarele mele spre ușă. Pentru un moment m-am simtit ca Hary Potter(mai puțin bagheta magică). Gata(sper să o zic ultima dată…)! În sfârșit gata! Dormitorul arată ca după o vizită CIA la domiciliul unui spion rus, dar eliberat de fiară. Maya e dispărută pe undeva, are ea dosnițele ei, e inventivă și mereu mai descoperă spre stupefacția mea una nouă… de data asta nu-mi mai iau de ciudă, rămas bun. Sunt demn. Închid ușa de la intrare, cobor grăbit cele trei etaje. -Oare am închis ușa ? Urc, verific...Da, era inchisă. Mereu e închisă, dar eu mereu prevăzător, urc iar și iar să verific. La fel și cobor...iar și iar.  Cobor deci epuizat, dar satisfăcut. Am lăsat totul în regulă, că bine?!...-Care bine?! Mă fac ca uit ce-am lăsat în dormitor. TREBUIE! Se sting suav și ultimelele acorduri din Pink Floyd… E forte târziu și eu sunt iar culpabil de muștruluială pentru lipsă ceas, clepsidră , busolă, orientare după soare și bun simț. Pe drum, încărcat, cu rucsacul burdușit, vara nădușit, iarna transpirat, la pas de ultim dar ambițios maratonist, admir frumusețile veșnic schimbătoare ale naturii și burgului. Ce minunat! Sunt marcat și mereu răvășit de reverie, pe acelaș traseu. Mi-am început o nouă zi, frumoasă, armonioasă, liniștită,  plină de bucurii și ceva speranțe. Îmi recit deja versete motivaționale epopeice. Bilingv. Am schimbat și repertoriul interior cu Mozart. O pastorală pe beton. Cerul este uneori senin, alteori cum se nimerește, pe nunțe de gri. Păsările de sezon mai zboară, mai stau, și ciripesc asezonat, unele vesele, altele ba. Pe copaci văd când, cum, frunze, flori, fructe sau crengi. Casele colorate au garduri înalte. Nu le-am văzut niciodată locuitorii, dar pe unii îi cunosc. Ne-am întâlnit prin oraș, sau  alte evenimente sociale, private. Mașinile la fel de colorate, circulă libere, puternice, mereu grăbite. Iar eu, eu, cu teamă printre ele, mă strecor atent ca un iepure... Și ziua mea, una din cele 365 ale anului, unică și mereu repetabila, abia a început. Bună dimineața zilei. Bună dimineața ție călătorule prin viață! Bună, bună dimineața!     
      
ps  Numai tată să nu fii !(al Mayei desigur).Totuși da…totuși, trebuia să-mi iau rămas bun de la ea. E bai, da nu-I bai… O îmbunez când revin acasă cu parizer.  Îi place, uită și mă iartă și de data asta. SPER!

*Începută cândva în iunie 2017, definitivată în decembrie 2022