Nösnerland

O poveste cu carbid 

Era bătrân şi şchiop. 
Trăia singur şi era beat tot timpul. 
Din hornul lui nu a ieşit fum niciodată. Chiar dacă pe atunci iernile însemnau zăpadă şi frig de crăpau pietrele. 
Obişnuia să facă pariu. „Mâncatul ţigării aprinse”. 
În schimbul unei sticle de vodcă, mânca o ţigară aprinsă. 
Trăgea două-trei fumuri din ţigară. Apoi, o întorcea cu limba şi o înghiţea. 
Turna sticla de vodcă pe gât...fără să înghită. 
Curgea alcoolul în el de parcă se scurgea în chiuvetă. 

Aveam vreo 13-14 ani când am descoperit carbidul. 
Eram de-a dreptul fascinat. Făceam fel şi fel de experimente. Mai am şi acum o cicatrice pe piciorul drept. 

Cea mai apropiată cârciumă era în cartierul alăturat. 
Exista prin câmp o cărare, o scurtătură, care reducea drumul la doar 10 minute. 
L-am văzut trăgându-şi piciorul spre cârciumă. 
Ce mi-a trecut prin cap. 
Hai să-i fac o farsă. 
M-am gândit să pun într-o sticlă puţină apă, iar când văd că se apropie, pun carbid, astup sticla şi o aşez lângă cărare. 
După calculele mele, dopul trebuia să sară când ajunge în dreptul sticlei. 
Dar, venind în zig-zag...dopul a sărit câteva clipe mai târziu. 
Auzind pocnitura s-a oprit. 
S-a întors, a văzut sticla...cu mişcări de trestie bătută de vânt s-a aplecat după ea. 
Prima înghiţitură a scuipat-o. Apoi, probabil că a simţit ceva tărie, că a dat pe gât toată sticla. 
A plecat cum a venit. În zig-zag. Dar curbele parcă erau mai strânse şi mai dese. 

„Dacă moare?” mi-am zis. 
Toată după-masa doar la asta m-am gândit. 
Seara, m-am dus să văd ce face. 
Era întins pe pat, cu faţa către perete. 
Părea că nu respiră. 

Mânat de remuşcări am povestit părinţilor ce am făcut. 
Mi-am luat porţia de bătaie, zilnică, şi m-am culcat. 

Dimineaţă, praful de pe drum se ridica voios de sub piciorul şchiop al vecinului care mergea spre cârciumă.