Nu le-am uitat. Ni le amintim diferit. Unii admit jalea profundă a acelor vremuri. Nu e ușor să recunoști, eram si noi părtași la acea jale, chiar dacă azi ne considerăm doar victime. E un obicei prost, dar e un obicei si a rămas cu noi. În orice împrejurare ne considerăm victime: ale corupției, ale globaliștilor, ale… de fapt ce mai contează ale cui? Suntem victime de profesie și pace bună. Avem un ochi atent pentru toate neregulile, suntem foarte bine informați, cunoastem secretele ocultei mondiale, ale Big Pharma, stim exact ce s-a vorbit la clubul Bilderberg sau la Davos, dar habar n-avem cum să scăpăm de câinii vagabonzi sau ce să facem cu gunoaiele care apar peste tot, atât menajere cât și nemenajere.
Marile noastre victorii sunt demisiile – pleacă cutare și gata. Problema rămâne pe post de grea moștenire pentru succesori, dar despre asta nu vorbim, avem mândria noastră si să nu vină altii să ne dea nouă lecții… În general nu e bine să pomenești de contribuția noastră, a fiecăruia… te alegi cu înjurături și îți faci dușmani degeaba.
Dacă tot suntem la capitolul amintiri, îmi amintesc de un reportaj într-o zonă inundată fiindcă oamenii aruncau gunoaiele direct în cursul de apă. Normal că la atâtea “baraje” inundația era doar o chestiune de timp.
- Reporter: Dar de ce nu ați curățat valea?
- Interlocuitoare: Păi nu e treaba noastră…
- Reporter: Dar a cui…
- Interlocuitoare: A cui să fie? Nu știu… a guvernului…
Nu pot încheia aceste rânduri moralizatoare (mi-am promis ca nu mai fac, dar tot mereu mă ia tastatura pe dinainte) fără mențiunea: să nu vă închipuiți că autorul acestor rânduri gândește și acționează altfel. Am trăit în România și sunt adaptat. Încep să se nască în pieptul meu chiar niscaiva sentimente patriotice în sensul că m-am obișnuit și nu mă mai simt bine în alta parte. Iată o rețetă pentru bătrânețe liniștită.
Nösnerland 