Nu mi-a venit să cred. În Statele Unite poezia e un fenomen literar de grup format de obicei în jurul unei universități. Grupul nu depășește numeric câteva zeci de persoane. Asta era în 1970. Cel care vorbea era lectorul nostru venit din California. Noi ascultam și ridicam din umeri. În România o carte reusită de poezie era un evniment national. Cărți reușite apăreau câteva într-un an, nu prea multe dar se bucurau de atenția publicului destul de numeros pe atunci. Îmi amintesc de cartea de debut a lui Ion Mureșan care a fost întâmpinată cu 14 cronici.
După 90 am avut parte de o revelație asemănătoare la o întâlnire cu poeți și editori spanioli. În Spania tirajle la poezie erau de 40-60 de exemplare și distribuirea se făcea în grupul cunoștințelor si prietenilor. Și la noi se schimbase situația. Parcimonia publicărilor de dinainte de 90 a făcut loc libertății totale. Presa susținea că în România existau peste 3.000 de edituri. N-a stat nimeni să le numere. Cărțile, mai ales cele de poezie apăreau ca ciupercile după ploaie (clișeu – dar și multe cărți păcătuiau nu doar cu atât). E limpede ca interesul pentru poezie nu a crescut. Cel puțin nu în rândul cititorilor. Cu autorii, recte poeții e altceva. Nu abordeaz întrebarea: cui i se adresează poezia? Poate fi considerată răuvoitoare.
Este enclava o soluție de viitor? Răspunsul îl vor da cei de mâine. Nici nu sunt sigur că poezia are nevoie de soluții. Cât despre cititori – ei vor veni pe măsură ce vin necazurile. Iar zilele negre ni se dă de înțeles sunt pe aproape.
Nösnerland 