Nösnerland

Șontâng, șontâng, sprijinindu-se în cârjă, lelea Marițică iese la portiță, uitându- se după cine va trece pe drum, să o lămurească ceva.
O vede pe Fironica, trăgând căruciorul cu săcuțul de păsat, de la moara de peste drum.
-Fironică, auzi, după cine o tras astăzi clopotele? O mai murit cineva?
-Da, n-ai auzât, o murit și fostu primar, domnu Vasile, Dumnezeu să-l ierte! O fost bătrân, no, ce să zâci!
Tu îl mai șcii pe domnu Maftei, tata lu’domnu primar? Îi mort demult…Îți amintești cum ne spunea, la Revoluție, în fața Cooperativei, că ce rușine mare pe neamu aesta, să își împuște conducătoriu și apoi, să se laude la o lume întreagă, cu asta? Amu, că l-am omorat, îi cum îi, da’ să ne mai fălim cu asta, să ne știe o lume întreagă, îi mare păcat! Și…îl plătim!
Atuncea îți trebuie mare curaj să spui asta, că lumea nu înțelegea…Numa că bătrânu o fost dascăl în sat, o viață și tătă lumea îl respecta.
Și fecioru lui, primaru, tăt om deștept era. Știu că, în școala primară, învăța tăt câte două clase deodată, atâta era de deștept…O făcut liceu’, apoi facultatea…
Da’, de mic era de nedespărțit de vecinu’ lui, George din Bucin, copcil de om năcajit. Umblau amândoi la oi, se jucau cu câinii, alergau pe răzoare. Acolo, în deal locuiau bunicii lui, apoi s-o mutat în sat…Îl și apăra, dacă cineva voia să-i facă rău lui George. Împărțeau plăcinte și bunătațuri făcute de bunica, de doamna Anuța…Că, lui George, cine, ce-i punea în trăistuță? O turtă cu broză, coaptă pe plită și apă de la izvor… Cât de bună i se părea lu’ Vasile plăcinta coaptă pe plita sobei! Îi dădea lui George prajitura cu mere, în schimbul turtei, frământată cu apă, sare și broză.
Și, du-te, copcile…!
Primariu- nu era primar atuncea, ș-o făcut școlile, o vinit înapoi în sat și ori de câte ori ,,cobora’’ George în vale, să margă la târg, înnopta la primaru. Era primaru satului, de atâția ani. Povesteau cu drag, de anii în care alergau pe dealuri și își făceau colibă din crengi, prin pădure.
Erau ca frații. Știau asta, cu toții.
Până în zilele cu Revoluția, când lumea voia ca totul să fie ,, JOS!’’
În vremeaa aceea, la Cazanul de țuică a lui George se țineau toate ,,sedințele’’ din sat, printre fumul ce ieșea din soba fără ușa și înjurăturile amețite de băutură.
-Auziți, cine o fost, să nu mai cie! Burjuii! Comuniștii! Jos! Jos! Și tu, Valere, să nu-ți aud gura, că și sora ta o fost comunistă. Poate vrei să mă duc să-i sparg ferestrele, amu!
-Ce-ți trebe, măi, Grigore? Hai, să-ți mai torn un pahar! Pune un lemn pe foc, întâi!
-Daaa, numa să gat ginarsu, că mă pornesc iară prin sat, cu Niculae, cu dobele! Sara, cân’ s- or culca, să ne audă, tăți! Jos, comuniștii!
-Am auzât că primaru are un tanc, în fânu din șură.
-Ce șură, mă, că n-are șură?
-No, însamnă că aceea ce lucră în birou cu el, Nastasia l-o ascuns. Ea are șură. Merem să-l cătăm, pe desară. Și pistol are, și puști, acolo, în fânu din podu’ șurii. Scoatem steagu, cu el merem…
Vă spun eu, mâine, când vin după butoaie.
A doua seară, pe înserate, apare Grigore, mai băut ca aseară, deschide ușa scârțâind și dă un ,,Bună seara!’’. Sec.
-No, Grigore, găsât-ai pistolu’?
-Daaa, găsât? De unde? Am fost la Nastasia și i-am spus să ne arate pistolu’, că am vinit după el. Când colo, ce să vezi? Unde nu începe femeia, să râdă, cu tătă gura, că îi și faină, bat-o norocu și ne spune, (am fost vreo cinci, cu dobele), v-am spus, că ea nu poate să ne deie nimica, că pistolu îl ține bărbatu- său, Mihai, că îi tăt timpu la el, că numa el îl poartă. O râs de noi, ne-o tras cu ociu și gata…unde să-l mai cauți? În fân?
-No, măi Grigore, voi v-ați strâcat de cap! Ai crezut că are? Îhîîî, pistolu, bine că nu ți l-o arătat…
Nu știe nimeni ce discuții s-au mai purtat la cazanul lui Geoge, destul că, a doua zi, își încalță omul opincile, cușma în cap, își ia trăistuța în umăr și ajunge la Primărie. Se vedea pe fața lui că-i nervos. Era mai roșu, ca de obicei și clipea des. Știa Primaru că face ginars zi-noapte și… nu numa îl face.
Își trimise și el, vreo trei butoaie de prune, gata fermentate, numai să le pună pe cazan, zilele acestea. Erau din grădina bunicilor, vecini cu George, cândva. Lemne avea el, că acolo era padurea. Pica pe el, sub Bucin.
Intră George în Primărie, ajunge la ușa lui Vasile și în loc de ,,Bună ziua!’’, îl întreabă:
-Da, tăt aicea ești, măi Vasile?
-No, da, unde, măi, George? Ce necaz te poartă, pe omătu și frigu aesta?
-Auzi, am vinit să-mi iscălești, știi tu, ce tăt ai zâs că nu poți să o iscălești. Amu, trebe să poți!
-Măi, George, te-ai stricat de cap? Ți-am explicat, de atâtea ori, ca nu am voie, ca nu eu trebe să-ți semnez! Te du la notaru public, la oraș! Numa el are voie!
Nu apucă bine primarul să răspundă, că numai ce îl vede pe George că se apropie de birou, bate cu pumnul în masă de zdrăngane mașina de scris și sare, se întoarce, cu ochii cât pumnul, înspre prietenul de o viață și începe să urle:
-Auzi, amu-i democrație! Nu mai îi ca înainte, Vasile! Să-mi semnezi hârtia, auzât-ai?
Primarul se schimbă la față. Se aștepta la multe din partea multora din aceia ce până ieri ziceau:,, Cât de mult ne-ai ajutat, tovarășu primar!’’
Dar, ca George, prietenul său de o viață, să vină la el și să facă asta, nu-i venea să creadă…Auzise el zilele acestea ce vorbesc, la el, la Cazan, când ,, se afumau’’,care, de putere, dar asta întrecea orice limită.
-Auzi, George, zice primarul, uitându-se țintă, în ochii prietenului George, auzi, în două minute, ieși din biroul meu și niciodată să nu mai vii, la mine! Noi doi, am terminat-o. Definitiv!
Ai venit la mine zi și noapte, ți-am aprobat deschiderea Cazanului, când ai vrut tu, când nimeni nu avea voie să-l pornească, ți-am fost prieten, la bine și la greu.Te-ai înhăitat cu răii satului. Să nu vii la mine să-mi spui că ai rămas fără geamuri, la casă! Cine te-o trimis și te- o învățat să faci asta? M-ai vândut, George, m-ai vândut, ca Iuda! Dar, nu-i nimc…nu-i suiș, fără coborâș!
Ieși afară! Eu nu fac pușcărie pentru unul ca tine, George! Eu știu ce trebe să semnez, am de crescut copii!
A plecat George. Vasile s-a așezat pe scaunul de la birou, a deschis fereastra și a privit înspre pădure. Nici nu simțea lacrimile ce-i curgeau, prin colțul ochiului, brăzdându-i adânc obrazul. George…vărul Maftei… care trecea drumul, când se apropia Vasile ,,comunistul’’. De alaltăieri…și ei erau, și alții erau… Până atunci, era omul la care îi deschideau casa pentru orice sfat.
Dar… și-a șters Vasile lacrimile. Nu i-au mai curs, nici măcar atunci când a aflat că la cazanul lui George, cineva i-a răsturnat butoaiele cu prune în zăpadă, să-i facă pagubă. Să-și bată joc de el!
A stat puțin pe gânduri, a socotit bine și a plecat. A plecat din Primărie. A dat examen pentru un alt serviciu, cu răspundere mai mare, unde nimeni nu-i putea contesta valoarea. Făcuse școli pentru asta și știa că nimeni nu îi va mai bate cu pumnul în masă, poruncindu-i. Da, e democrație…!
Știa prea bine că de oameni competenți are nevoie orice conducere!
Așa l-a găsit peste câtva timp George, ce-i deschide ușa la birou, de mână cu nepotul:
-Auzi, Vasile, te rog, ajută-mă să fac din el, om. O gătat școli, o învățat bine, da’, îi tânăr!
-Auzi, George, băietu n-are nicio vină…Dar, tu ai!
M-ai înjunghiat pe la spate și nu te uit!
Te du, de unde ai venit! Ce rău ți-am făcut eu, vreodată? Te-am ajutat, de câte ori am putut! Dreptu-i?
Iar butoaiele, cine le-a putut răsturna, chiar în curtea ta, George?
Era om iertator, Vasile și bun, îi ajuta pe mulți, mai ales pe cei necăjiți, dar ceea ce a făcut Vasile, l-a durut prea tare.
Îi spuneau unii, ce ,,ședințe’’ se țineau la el, seara, printre fum de țigări și aburi de țuică. Ce vorbe urâte…
Privea uneori, pe coastă și îl vedea parcă pe George desculț: înfrigurat și flămând. Îl vedea apoi, în clasă, unde îl învăța să scrie și să citească. Nu era prost și poate ar fi putut mai mult!
N-a mai putut să-l uite și mai ales, pumnul cu care lovise biroul…
Înainte de a muri, George i-a trimis vorbă:
-Spuneți-i lui Vasile, să vină până la mine! Trebe să mă ierte, să pot muri împăcat…
Nimeni nu a mai fost curios să afle dacă Vasile a mers sau nu până la el, pe Bucin, la casa din vecini de bunicii lui, plecați demult în lumea drepților.
Nimeni nu știe în ce lume a plecat George …
Povestea s-a aflat și din gură în gură, a ajuns și la lelea Marițică:
-No, du-te acasă, Fironică, că atâtea am povestit, că ni se stinge jaru’ în sobă. Du-te și pune un lemn pe foc! zice lelea Marițică.
-Dumnezeu să îl ierte pe domnu primar! Doamneee, mult ne-o ajutat! M-oi duce în privegi, desară… Să-l hodinească Dumnezeu, în pace!