- nu doar gândurile, poți fi împiedicat să scrii, refuzat de edituri, redacții și alte somități, ți se poate confisca creionul și caietul dar nimeni nu poate ști dacă ai continuat să scrii în gând.
“Cazul” Cărtărescu semnalat pe rețele (înainte spuneam în presă, azi și presa e tot pe rețele) nu este propriu-zis un caz, eventual constituie un studiu de caz. Academia, că despre ea se scria în postări, este liberă să creadă ce vrea și să-și aleagă membrii după cum dorește. Normal că în funcție de alegerile pe care le face va crește (sau va scădea) popularitatea instituției care se vede că nu ține la popularitate – în unele cazuri – dar se pronunță în altele care nu mai țin de popularitate ci de-a dreptul de populism. Oameni suntem cu toții chiar și atunci când ajungem academicieni. Sau când suntem scriitori, fiindcă nici ei nu sunt scutiți de patimile egolatriei.
Văd deja în zarea gândurilor mele întrebarea: ce te frământă pe tine chestiunile acestea? Nu ești nici scriitor, cât despre academician… ce să vorbim? Adică vrei și tu să-ți dai cu părerea într-o chestie care te depășește pentru că este mult peste orizontul tău existențial.
Ce să răspund? Ridic mâinile amândouă așa cum am văzut în tinerețe la sportivi când îi fluiera arbitrul iar ei recunoșteau greșeala. Lovitură de pedeapsă.
Ca să mai dreg situația vin cu un amendament: scrisul e liber, scriitorul e și el liber dacă nu-l citește nimeni, dacă devine celebru va plăti celebritatea cu prețul libertății. Fie ea și libertatea de a circula anonim prin oraș, fără să auzi la tot pasul: “uite-l pe Cărtărescu”.
Concluzia: libertatea scrisului poate fi o capcană, există riscul să fii citit, mai rău… premiat… și mai rău… premiat peste hotare… pe scurt: de neiertat!
Nösnerland 