Nu-i nimic, zici, când mai pierzi unul, am destui, mulți chiar, unul mai puțin nu se simte. Și nici nu simți până într-o zi când îți dai seama că nu ți-a mai rămas niciunul. În ziua aceea tocmai ai vorbit cu ultimii trei. Cumva, ai ascultat aceeași poveste, aceleași sfaturi, aceleași reproșuri spuse cu aceleași cuvinte, de trei ori. Le recunoști, le-ai mai auzit, ți le spusese unul dintre ei înainte de a-ți da seama, deși știai, că le va spune mai departe, ba mai mult, că vor vorbi despre tine, te vor judeca, vor pune verdicte pe acțiunile tale, le vor interpreta și evident vor cădea toți trei de acord că au dreptate. Dar nu-ți comunică. Tu nu mai ai nimic de oferit. Nu lor. Tu ești un balast de care nu pot nici scăpa, elegant, dar nici nu-l mai pot duce cu ei. Așa că, încet, încet își fac grupuri noi din care tu nu mai faci parte. Tu ești prietenul de care nu mai are nevoie unul dintre ei, la început, apoi toți trei. Tu ai fost, acum nu mai ești. Și tu taci. Taci și asculți și nu spui nimic, nu spui că exact la fel ți-au spus și ceilalți doi acum câteva minute, că știi cine a implantat ideea, știi și de ce, știi și tot ce ți-a spus, în ani, atunci când aveai ceva de oferit, despre ceilalți doi, dar ai tăcut atunci cum ai să taci și acum că nu are nici sens, nici motivație, vor descoperi la vremea potrivită, atunci când, la rândul lor, nu vor mai avea nimic de oferit. Până atunci însă, vor rămâne cei mai buni prieteni.
Dora Budăcean
Nösnerland 