Cele mat înţelepte planuri neîncoronate de succes se numesc nebunii.
                                                                                            Mihai EMINESCU

Ori de câte ori îi apărea o carte scriitorului Dorian, umplea cu amărăciune sufletele colegilor. Proza lui era îmbrăcată în vrăjile întunericului, iar stropii grei de lumina ce apăreau stârneau junghiuri fulgerătoare ca înţepăturile de viespi. Era invidiat şi pentru magnetizarea sexului frumos. Deşi avea tâmplele cărunte şi împlinise cincizeci de ani, avea sângele fierbinte şi-şi culegea seminţele talentului din culorile sufletului românesc. Acum se întoarce de pe meleagurile năsăudene, se urcă într-unul din compartimentele clasei I şi începe să-şi aranjeze bagajele: geanta diplomat, plină cu caietul nopţilor albe, damigeana cu ţuică de prune si apoi o sacoşă unde gazda, alături de termosul plin cu cafea, îi puse într-un ştergar alb de fuior brodat, merindele (plăcintă cu brânză împănată cu slănină şi ceapă, pe foaie de varză, în cuptor). În acest timp, uşa se deschide cu greu si intră o femeie ce cade zgomotos pe banca alăturată. Tremurând, femeia îi dădu un “Bună seara” stins. Mâinile şi picioarele îi erau pline de sânge, hainele zdrenţuite cu dâre de noroi. Dorian dă jos damigeana cu ţuică de prună, îşi udă bine batista si începe s-o şteargă pe mâini şi picioare; rănile nu erau adânci, genunchii erau juliţi, la mâini avea multe zgârieturi si vânătăi. Femeia continua să tremure si-l privea cu ochii măriţi à la Nefertiti. Dorian îi oferi un pahar cu ţuică, ajutând-o sa-l bea cu încetul, după care femeia se mai linişti. Apare conductorul la controlul de bilete; femeia n-are bani, n-are acte. Conductorul ameninţă că o va da jos la prima staţie, toţi derbedeii se urcă fără bilet, iar el nu iartă. Femeia se agăţă cu ochii de Dorian, rugându-l s-o ajute. El, tot fără s-o întrebe unde merge, îi achită biletul dublat de amendă, până la Bucureşti. Conductorul iese cu un zâmbet tâmp de satisfacţie. Femeia îşi vârî mâna în sân şi scoate la vedere o zgardă cu cinci rânduri de taleri din aur. La gesturile spontane ale femeii, Dorian se retrage intimidat. Femeia se ridică cu greu şi-i întinde măreţia pieptului, spunându-i:
– Luaţi-vă un taler, domule, face mai mult decât aţi plătit… Nu vă temeţi, n-am furat, zgarda o am de la mama bună, mi-a dat-o demult, când am intrat in joc.
– E păcat să nu rămână întreagă, dacă e o moştenire. Eu o să vă las adresa şi-mi trimiteţi banii prin poştă, când o să doriţi.
-Şi aşa e bine, deşi nu-mi place să rămân datoare…
Îşi ascunse talerii tot atât de iute precum îi scoase în lumină. Dorian citea pe faţa misterioasei femei o mare spaimă şi oboseală, care o făcea să-şi ţină cu greu ochii deschişi; când îi deschidea, probabil şi din cauza efortului pe care îl depune, îl hipnotiza cu strălucirea lor, parcă ar fi dorit sa-l cuprindă întreg sub gene, îi zice:
– Sunteţi tare obosită!
– Sunt trudită rău… Şi mă trudeşte şi întunericul gândurilor…!
Dorian îi aşeză un ziar la picioare si o îmbie:
– Dacă vă întindeţi puţin, totul se va lumina.
Femeia adormi, Dorian îşi dezbracă haina ş-o înveleşte, studiindu-i neliniştea, cu ochii, sculptându-i fiecare părticică a corpului. Îmbrăcămintea ce o purta era de înalta ţinută de sărbătoare a ţărăncilor din zona Năsăudului, cămaşa şi poalele ţesute la război şi brodate cu mulineu negru, iar catrinţele ţesute în iţe cu roşu şi negru, toate erau adunate într-un brâu lat de lână roşie care-i cambra putemic talia. Cămaşa era sfâşiată într-un cot, din poale atârnau câteva fire, catrinţa din faţă era cu ciucurii desfăcuţi şi atârnau spre podea. În picioare, ciorapii de mătase se deşirau cu fiecare respiraţie, pantofii erau plini cu un noroi lipicios. Pe umeri îi alunecase un batic mare de mătase cu ciucuri de culoare neagră şi de sub el ieşea un păr alb, alb, strâns într-un coc la spate. O cunună de flori de muşcate, prinse pe frunze de creaţă, îi înconjura fruntea înaltă. Ochii, genele şi sprâncenele aveau culori întunecate, în care se oglindeau izvoare. Lui Dorian îi plăcea acest tip de ochi: vorbitori, tămăduitori, care ştiu să mângâie sufletul şi să întreţină flacăra ce te înhaţă într-o dragoste la prima vedere. Gândurile îi sunt întrerupte de suspinele femeii, care veneau dintr-o mare depărtare a sufletului; îi studia faţa cu trăsături conturate armonios, înviorată de o aluniţă neagră în partea stângă, buzele întredeschise adânceau rugile chemărilor. Gâtul subţire dă o uşoară impresie de asemănare cu femeile lui Modigliani, sânii se proiectau puternic prin cămaşă, pulsând sub haina cu care Dorian îi acoperise, şi se mişcau într-un ritm care începe să-i aţâţe sângele, întunecându-i luciditatea gândurilor, de aceea a fost nevoit să-şi îndepărteze ochii. Dorinţele începeau să crească… Şoldurile şi le imagina, cum probabil Renoir, când îşi descărca energia în tuşele nudurilor, dând viaţă muşchilor înrouraţi de seva atracţiei. Cu greu se putu smulge din capcana instinctului şi-şi condamna animalitatea, îndreptându-şi privirile spre jocul florilor din păr. Ar vrea sa ghicească în flori, să poată da răspuns întrebărilor ce-l frământă: “Ce o fi sărbătorit de s-a îmbrăcat în straiele zilelor mari?”, “cine a făcut uz de forţă, de e cuprinsă de o aşa mare spaimă?”, “să fie gelozia la mijloc sau zgarda de aur?”, “ce o fi cu acest păr alb, dacă e actriţă? Dar nu, nu este, pentru că nu i se citesc pe chip uzura si bârfele scenei…”
După vreo cinci ore femeia se trezeşte şi mulţumeşte pentru grija ce i s-a purtat. Glasul îi era plăcut auzului şi îi întinerea chipul. Din nou Dorian este cuprins în mrejele ochilor preferaţi şi întrebă:
– Cum vă simţiţi? Eraţi tare obosită…!
– Mi-a mai trecut… Am dormit bine, am şi visat…
O stânjeneşte ceva la ochi, e nevoită să-şi folosească baticul pentru a-şi înlătura neliniştea.
– Ce aţi visat, că mereu aţi alungat durerea prin suspine?
– M-am visat, domnule, din nou tânără şi atrăgătoare. Mă găseam pe o sanie plină cu zăpadă. Sania se găsea pe mijlocul unui drum care se înfunda undeva în întuneric. În zăpada de pe sanie se zvârcoleau multe trupuri de oameni, care doreau să iasă la suprafaţă. Cu multă trudă am reuşit să ies, cu pletele încărcate de zăpadă. Un bărbat s-a apropiat, m-a cuprins de după umeri şi atunci am observat că eram îmbrăcată într-o rochie roşie care lumina drumul depărtărilor, dar în acelaşi timp o femeie din sanie mi-a aruncat în ochi o mâna de furnici negre. Ochii au început să mă doară, mă tot chinuiam să le scot. Bărbatul scoate o oglinda din buzunar şi mi-o ţine pentru a vedea mai bine. Atunci îmi privesc chipul: nu mai eram eu, adică eram, dar părul meu nu mai era negru, era alb, alb ca zăpada şi corpul îmi era întinerit, ridurile feţei dispăruseră, eram frumoasă cum mi-aş fi dorit să fiu cândva… Mi-a rămas ceva în ochi. V-aş ruga să vedeţi ce furnică mi-o fi rămas…!
Dorian îşi pune ochelarii prin lentilele cărora zăreşte un fir de păr inflamat în geană; acesta şi-a schimbat direcţia şi îi zgâria ochiul. ÎI smulge şi zice:
– Uite, v-am scos furnica obraznică. Aşa-i că nu vă mai doare?
– Nu… Nu atât de rău…
– Aţi avut un vis bun, cu multe simboluri. Aş spune că-I de bine. Rochia roşie înseamnă veste, care vă va aduce o mare bucurie, drumul care s-a luminat e drumul vieţii. Se pare că aţi avut mari necazuri care au fost simbolizate pri furnicile pe care le-aţi înlăturat. Aţi dobândit înţelepciune prin schimbare… Veţi avea parte de bucurii!
Nu avea curajul să-I spună că are părul alb, că este foarte frumoasă şi că îl răscolise prin vraja ochilor vorbitori…
– O, domnule! Bucuriile mele s-au dus pe apa anilor, fără folos…
Se ridică şi continuă:
– Trebuie să mă mişc puţin… Toată sunt amorţită…
Îşi zăreşte chipul în oglinda de deasupra banchetei şi îngălbeneşte…
– Nu se poate… Nu sunt eu… Am părul alb… Şi sunt tânără… Visul să mă fi schimbat… sau poate…
– Cum vorbiţi aşa? Aţi intrat în compartiment tânără, frumoasă şi cu părul argintiu, decolorat probabil de vreun şampon. V-aţi trezit!
– Poate sunt tot în vis… Sau în, în…
– Când aţi venit eraţi zgâriată, speriată, v-aţi bătut cu cineva? Vedeţi, aţi fost lovită şi tăvălită prin noroi, păcat…
– Nu, domnule, nu m-am bătut cu nimeni…
– Dar cineva tot v-a atacat… Uitaţi-vă la mâini, la picioare, la hainele frumoase pe care le purtaţi… că doar nu singură v-aţi făcut rău… Numai dacă…
– Dacă aş fi nebună!
Din nou îl cuprinde întreg sub genele lungi şi-i zâmbeşte ironic, întinerind…
– Nu vă temeţi, nu sunt nebună. Sunt întreagă la minte… Dar oricum sunt alta…
Oftă adânc. Dorian era curios să ştie ce s-a întâmplat şi insistă:
– Dar, totuşi, ceva s-a întâmplat… Aţi vrea să-mi povestiţi?
– Nu… Nu ştiu dacă aş putea…
– Descarcă-ţi sufletul copilă şi să vezi că ai să te simţi mai bine…
– De ce îmi spuneţi copilă?
– Pentru că sunteţi tânără, tânără pe lângă mine… 
În acest timp îi cuprinse umerii si continuă:
– Sunteţi tânără şi destul de atrăgătoare… 
Se retrage uşor zicând:
– Domnule, io, nu-s de alea ce umblă a fluturi… Când îi zice cineva dragă, să creadă că-i aşa.
– Cum aţi spus, “umblă a fluturi”?
– Şi când îmi era sângele în flăcări şi-mi asudau gândurile, le stăvileam, domnule…
Şi iar din ochi continuau dialogul tăcut, încât impunea respect. Dorian îşi retrage de tot mâna de pe umerii ei. Ea continuă:
– Deşi motive aş fi avut destule. Dar nu am păreri de rău… Sau nu prea.
– Nu-i târziu… Mai aveţi timp să vă luaţi revanşa…
– O, domnule! Dacă aţi şti câte am pătimit, v-aţi teme să staţi alături de mine…
Dorian din nou îi cuprinde umerii şi iar fiorii patimilor îşi fac loc prin toate ungherele sufletului. Femeia simte fierbinţeala gândului şi se retrage la geam.
– Dacă sunteţi tare de înger, vă povestesc ce mi s-a întâmplat… Poate m-aţi putea ajuta cu o vorbă bună… Dar îmi vine tare greu, de aceea nu ştiu de fac bine, ori de fac rău, spunându-vă…
Dorian se mai apropie, dar lasă o oarecare distanţă.
– Sunt tare de înger, puteţi începe.
– Mă cheamă Ana. În ultimii ani am fost foarte bolnavă, toţi din jurul meu s-au cam săturat, încât le era indiferent dacă mai exist sau nu… Până şi eu m-am săturat de mine şi toate nădejdile de bine au dispărut. Oricât ar fi de modern să te laşi făcut cenuşă, nu puteam suporta ideea, aşa că am ales totuşi ca marele somn să-l petrec sub ţoalele ierbii şi, aşa, într-o zi, probabil de vreo săptămână, m-am dus la cimitir să-mi aleg locul de mormânt. Mă plimbam de la o cruce la alta, să-mi aleg vecinii dintre vechile cunoştinţe, când se apropie un grup de oameni. Era popa cu alaiul lui, groparii şi o femeie tânără care venea să-şi dezgroape tatăl mort de câţiva ani şi să-l ducă la oraş unde şi-a îngropat mama şi locuieşte şi ea; voia să le poată purta de grijă. Popa îşi începe ruga alungând “Duhurile rele” şi dă dezlegare groparilor să poată mânui hârleţele, după care îşi înhaţă parastasul si pleacă cu alaiul lui. Am rămas alături de cei doi gropari care au început să asude, înălţând alături dealuri de pământ. Când au ajuns la locul gol, unde putrezise sicriul, s-au auzit nişte urlete înfiorătoare care mi-au muiat şira spinării. Întreb groparii:
– Cine a scos aceste urlete din miezul pământului?
Ei Tmi spun că au ieşit “Duhurile rele” afară din mormânt. Şi, ori de cate ori sapă o groapă, ies “Duhuri rele” cu sunete diferite. Puţin mă interesa de-s “Duhuri bune” sau “Duhuri rele”, aşa că, în momentul când groparul cel bătrân a ieşit afară din groapă, pe o funie, pentru a lua un cearşaf în care să adune oasele, l-am rugat să mă lase să cobor eu în groapă, să-l ajut pe cel dinăuntru. Oasele erau răvăşite-n mormânt, mâinile nu mai erau la locul lor. Înlătur pământul ce le acoperea şi trag tare de osul mâinii, dar de sub el a apărut o cavernă. Cer un băţ să văd cine locuieşte alături de un mort, îl introduc în cavernă şi scot afară un batic alb cu sânge. Cine o fi purtat baticul la gât, acest mort sau altul? îl întreb eu pe vecinul meu. Groparul se miră şi el de sângele proaspăt, dar nu putea găsi dezlegarea enigmei. Mă aşez în genunchi şi încerc cu mai multă putere să lărgesc orificiul, dar îmi cade în braţe peretele lateral al gropii, un craniu răsare la vedere şi-n acelaşi timp mă loveşte ceva mare şi alb, care zboară peste capul meu. Se aude iarăşi ţipătul înfiorător. Groparul în spatele meu lovea puternic cu hârleţul şi ţipătul s-a transformat într-un geamăt din ce în ce mai încet. Mă ridic cu greu, inima o auzeam cum bătea, groparul era şi el ca de ceară, alături un şarpe imens, alb. ÎI leagă cu funia şi groparul de afară îl trage din greu, după care mă ajută să ies şi eu, luându-mă în primire:
– No, da ce te-ai speriat aşa, Ană? Aşa-i în ţânţârim, sunt tunele si morţii pot umbla la preumblare pe drumurile raiului…
Celălalt gropar iese din groapă cu cearşaful cu oasele pe care le lasă jos cu zgomot puternic. Este şi el luat In primire:
– No, da şi tu ai făcut pe tine de frică?
– N-am mai văzut şerpi aşa de mari!
După care ia şarpele în spinare şi-l atârnă peste umerii unei cruci de piatră din apropiere şi zice:
– Ia uitaţi-vă, ce piele argintie şi perlată are “Duh rău”, cred că poate lumina întunericul nopţii.
Eu mă depărtez încet, dar, la un moment dat, simt că nu mă mai ţin picioarele şi mă aşez pe piatra unui mormânt; de aici auzeam ca printr-un vis conversaţia groparilor despre “Duhul rău”.
– Oare se hrănesc şerpii cu carne de om?
– Felul ăsta de şerpi, dacă trăieşte în morminte, sigur se hrăneşte cu carne de om, altfel n-ar putea trăi aici. Şi apoi vezi că are trupul de şarpe şi capul de crocodil.
– Cred că-l găsesc urgent pe noul venit. Or fi având un simţ special…
– Poate au auzul dezvoltat, când aud cântecele prohodului, se apropie şerpii din tot ţântârimul sa-l salute pe noul oaspete!
– Toată lumea crede ca în cimitire e linişte şi pace…
– Eşti novice în meserie…
– Cine l-o fi blestemat aşa rău pe om, să n-aibă hodină nicăieri?
– Ştii că din piele de şarpe se fac pantofi de mireasă?
– Pantofi de mireasă? Păi atunci să ştii că a dat norocul peste noi. Cimitirul este al nostru şi cine ştie câte mii de şerpi trăiesc în el…
– Îi prindem şi vindem pielea pentru pantofi…
– Îi vindem pe valută forte… Direct la capitalişti… Vindem şi carnea…
– Uite cât e de gras! O fi având vreo zece kilograme. Dacă-i otrăvitoare?
– Carnea de crocodil este bună pentru că trăieşte în apă, ăştia seamănă şi trăiesc în pământ, carnea trebuie să le fie mai gustoasă…
– Zici bine, numai de o fi aşa…
– Fizica aşa zice. Vine dintr-un loc şi mere într-altul, nu se pierde de pomană…
– Mă, tu nu eşti prost. Gropar bun o să te faci. Îi şi o meserie sigură, vezi tu că noi nu ducem lipsă de materie primă, ba în ultimu’ timp, avem de lucru mai mult. Morţii sunt in creştere cu cât se înmulţesc doctorii…
– Bade lacob, ia uită-te la crucea unde l-am pus pe “Duh rău”!
– Nu se poate. A dispărut… !
– A înviat… S-au dus dolarii…
– Nu fi năcăjit…Mai găsim noi destui în morminte. Trebuie să-i păcălim, le punem vreo capcană, numai că-s tare iuţi, de abia le atingi coada, că au tulit-o in altă galerie.
– Ne facem câte o haină din piele de “Duhuri rele” şi trecem graniţa fluierând, fără complicaţii la vamă şi încasăm câteva mii de dolari…
– Da unde o fi Ana?
– O fi stând la pândă. O fi mirosit ceva din planurile noastre.
– N-ar fi bine. Cine ştie ce gânduri necurate i-ar trece prin minte şi-ar tulbura somnul morţilor…
Pornesc încet spre casă…
– Uite, mă, lonică, cum stă Ana la pândă după crucea aia!
– Păleşte-o!
– Nici chiar aşa. Stai să vedem ce face. Dacă i s-a făcut rău de spaimă?
– “Duh rău” e în braţele ei. Poate-i moartă!
– Hei, tu, Ană. Ni, hai, scoală… Scoală tu… Să orbesc dacă nu-i moartă!
– Nu-i moartă. Doarme… Doarme cu “Duh rău” în braţe!
– Da, greu doarme. Dacă o muşcat-o şarpele ş-o otrăvit-o?
– Trebuie să-i dăm să bea lapte…
În apropiere, este o stradă ţigănească, numită Roşia. Ionică a dat alarmă şi-n câteva minute eram înconjuraţi de multe ţigănci cu copii. Una dintre ţigănci îmi mulge ţâţă direct in gură. Şarpele părea mort şi se lăsa înjunghiat de o mulţime de ochi. Cu toate stăruinţele celor din jur, nu mă puteau trezi. După câteva zile, medicul a dat certificat de deces: “moartă prin otrăvire, muşcată de un şarpe”, după care a vrut să-mi facă autopsia. Ai mei n-au fost de acord. Medicul i-a mai consolat, spunându-le că e bine că am murit rapid, că tot n-aş fi avut mult de trăit. Am fost gătită după cum mă vedeţi şi mi-au pus la gât zgarda ce-am primit-o de la buna. Soţul meu n-a fost de acord să îngroape atâta aur. Mama a spus că este a mea şi a mea va rămâne-n veci. Până m-au aşezat în sicriu, am ştiut totul, vedeam ca printr-o ceaţă şi se întâmpla ca-n vis, auzeam, strigam, dar nu-mi răspundea nimeni. Comunicarea era întreruptă. După aceea se pare că am adormit, că nu mai reţin nimic. M-am trezit la nişte sunete puternice, într-o lume a întunericului, eram înţepenită. Încerc să mă mişc. Dau cu mâinile de florile reci şi atunci amintirile trezite m-au făcut atentă. Cineva deasupra înlătura pământul, tropăind peste capacul sicriului. În acel moment aud pe cineva cerând un cleşte să poată scoate cuiele din capacul sicriului. Recunosc glasul soţului meu. Când ridică capacul, eu încep să strig:
– Nu mă omorî, Niculaie!
Am ieşit fulgerător din groapă. Mai aud un glas spunând că aş fi strigoaie. M-au lăsat si au fugit. Cred că au venit să-mi ia zgarda; bărbatului meu îi păruse rău după atâta aur. A scăpat capacul sicriului sau l-a trântit de spaimă. Pentru că era tare greu, am avut mult de furcă până m-am învârtit şi l-am ridicat în spate. Groapa era mai adâncă decât mine. Norocul că luna, înroşită de groază, s-a oprit deasupra gropii şi-mi ţinea lumânarea. Am început să tremur de frică, de frig, nu ştiam cum să ies. M-am tot sucit până am rezemat capacul de marginea gropii şi m-am târât pe el până am reuşit să mă prind de o cruce de afară, care era aproape. În timpul acela m-am zgâriat şi au început să mi se bată dinţii în gură, încât îi auzeam. Mă aşez pe piatra unui mormânt, alături de groapă. Muşchii picioarelor îi simţeam cum se izbesc, nu le mai puteam comanda, deşi eram lucidă. Inima, nici ea nu prea încăpea în piept, o apăsam cu mâinile să nu cumva să-şi ia zborul, când aud pe cineva vorbind, nu prea departe. Atunci, mă târăsc la umbra unei cruci, mai in jos de groapă. Mă lipesc bine de cruce, ascunzându-mi zgarda de aur în sân. Paşii se auzeau apropiindu-se, mă atingeau umbrele mărite ale celor ce se îndreptau spre groapă. După vorbă îi recunosc: erau groparii.
– Stai, nu mişca, bade Iacob. Ce ti-am spus, că în noaptea asta cineva o va dezgropa pe Ana. Prea le luceau ochii la mulţi, la vederea aurului.
– Lăcomia, bat-o vina. Dar nu se aude nimic!
– Poate au plecat… Şi au lăsat pământul pe marginea gropii.
– I-au furat “zgarda de aur” si au plecat.
– Hai, stăm de-o lature să vedem ce se întâmplă. Poate am speriat pe cineva.
Mă înghesuiam în cruce şi tremuram, ei se târăsc pe burtă până la groapă şi încep să dialogheze:
– Urme de sânge…
– Moarta nu e în sicriu…
– După semne, a ieşit singură din groapă!
– Dar cine a dezgropat-o?
– Io am zis că nu-i moartă. Când i-au muls ţigăncile lapte, îi intra şi-n stomac şi nu era nici înţepenită.
– Ce facem? 
Mergem la părinţii Anei.
– Nu mergem nicăieri. Să zică cineva că noi am dezgropat-o?! Aici îi caz de procuratură…
– E vorba de furt? 
– Furt, ne-furt, o ştergem…
Ce bine că din momentul adormirii mele nu am mai avut nici o durere, au cedat toate. Acum, că am ieşit şi din mormânt, poate se va deschide un drum pe care să pot merge, deşi încă nu am nici o ţinta. Poate mă sfătuieşti, domnule, unde ar fi mai bine să cobor?
Dorian, luat aşa, brusc, nu prea ştia ce să-i răspundă.
– Păi… Cred… Coborâţi la Bucureşti… Şi apoi om vedea… Cel mai bine ar fi să mâncăm. Cred că vă e foame.
– Am şi uitat de mâncare… Dar am să încerc…
Au băut câte un pahar de ţuică, au mâncat plăcinta cu brânză împănată cu slănină, au băut şi cafea, după care au început să facă planuri de viitor.
– Mă gândesc la a mă privatiza într-un loc neştiut de lume… Dar, nu prea ştiu cum să încep, zice Ana.
Dorian visa demult o tipografie si se gândea că a căzut norocul peste el, ar fi o combinaţie i-ar conveni atât de mult…
– Aş vrea să fac o crescătorie de “şerpi albi de morminte”.
Dorian avu furnici pe şira spinării şi întrebă:
– La ce-ar folosi? Ceea ce au spus groparii în legătură cu comercializarea este o banalitate, nu este posibil…
– Ştiu, dar nu pentru acest fel de comerţ…
– Atunci pentru care?
– Pentru întinerire, pentru suferinţe. Eu m-am vindecat de suferinţă, am întinerit, totul s-a produs prin miraculosul somn (aici poate că a jucat un rol important şi laptele ţigăncilor), pentru miraculosul somn al regenerării, renaştere în gândire şi chiar schimbarea nuanţelor de păr, liniştea şi pacea sufletului şi celelalte….
– Părul şi-a putu schimba culoarea şi datorită emoţiei puternice, a spaimei…
– Şi întinerirea? Ştii câţi ani am? Oho, dacă ai şti, n-aş fi simţit căldura sângelui dumitale!
– Ei, lasă, nu te juca… Am şi eu o oarecare experienţă!
– li fi având… Dar nu destulă…
– Îmi dai lecţii? De ce le-aş primi?
– Odată, mai demult, am avut un vis, trebuia sa joc într-o piesă de teatru rolul lui “Fortuna”, să hotărăsc destinul câtorva oameni, oameni de aceştia, cu bărbi, aşa ca a dumitale. Atunci te-am văzut eu, în acel vis, de aceea cred că vei primi sa fim asociaţi în afacerea cu şerpii argintii. Dumneata eşti “Omul din Vis”.
– Ai început să te crezi şi “Zeiţă”.
A început sa-l doară capul, de aceea îşi tot făcea presopunctură, nu mai putea, el visa tipografie, nu şerpi, “Duhuri rele” şi creşterea lor…
De aceea continuă:
– Comerţul cu şerpi este o nebunie… Dacă ai vrea să ne asociem, ar fi bine pentru început o “tipografie”, mai am şi eu ceva bani şi cu zgarda ta am putea face primii paşi.
– Nu… Cum te cheamă şi ce meserie ai?
– Mă…, mă cheamă Dorian şi, şi sunt… î… î… scriitor, dacă vrei!
– Domnule Dorian… Vreau o întreprindere sigură unde să creştem “Şerpi”, care vor fi rentabili. A trecut vremea jocului, trebuie să mergem la sigur.
– Bine, bine şi cum te-ai gândit să începem?
– Încă nu m-am gândit, dar, hai, sa gândim împreună. 
Dorian continua cu presopunctura frunţii, locul apăsat se înroşise puternic…
– Continuă, continuă domnule scriitor cu presopunctura, poate, poate îţi vor curge gândurile ca din izvoarele tămăduirii…
– Bine, dar… nu văd cum…
– Ştii cum? Căutăm un sat frumos, frumos ca din poveşti, aer, păduri, unde au existat C.A.P.-uri…
– De ce sat cu C.A.P.-uri?
– Pentru că e mare risipa, atâtea buncăre pentru siloz au rămas goale, adică cu diferite lighioane. “Şerpii” la care noi ne gândim, ar găsi aici mediul prielnic, condiţiile necesare de viaţă!
– Şi mai ce…?
– Angajăm oameni să le dea de mâncare. În pădure, într-o poiană, construim un sanatoriu, angajăm medici, la care să le umble mintea ca moara, să-şi facă şi ei presopunctură… Din veniturile părţii dumitale poţi să-ţi faci şi tipografie, dacă aşa te duce mintea, deşi, cu privatizarea, vor rămâne tot mai puţini cititori care sa-ţi cumpere gândurile împrăştiate în cărţile vlăguite…
– la te uită, da’ ce ştii tu despre cărţi de încă mai ai şi păreri?
– Ceva mai ştiu şi eu, s-au apropiat de mine odată cu îmbolnăvirea şi m-au îndemnat la destule nebunii. Dacă n-aş fi ştiut cum creşte grâul, m-aş fi pierdut demult.
– Nu, zău…Chiar te crezi “Zeiţa destinului”?
– Ştii ce ai putea tipări în tipografia dumitale? Nişte reclame de tratament în toate limbile pământului… Puţine cuvinte, mai multe desene înţelepte, care să vorbească de departe cu bolnavii. Să-i şocheze, domnule!
– Chiar aşa… Chiar crezi că…, că se…
– Firma s-ar putea numi “Sanatoriul de Întinerire”! Dar ce-i cu dumneata, eşti palid… Nu mă strânge aşa tare… Priveşte-mă mai întâi… şi gândeşte…, mai repetă şedinţele de presopunctură…
– Dar ce-i omule, ce te-a apucat de mă strângi aşa de tare de mâini… Coboară, trebuie să tragem trenul din gară…
– Dar Ana! Unde-i Ana?
– Te-a lăsat dormind… ţi-o fi luat şi bagajul… sau poate baţi câmpii?
– Nu mi-a luat bagajul, ci mi l-a dublat!
– Doamne iartă-l!… Coboară omule!

Victoria Fatu Nalatiu

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.