Daca eu cred in DUMNEZEU – este acelasi DUMNEZEU in care cred alții? Atâția oameni cred în DUMNEZEU dar nu sunt de acord unii cu alții.
Diferite religii au zei diferiți. Chiar și în aceeași religie, diferite școli de gândire nu sunt de acord între ele și uneori se urăsc reciproc.
Cu toate acestea, toată lumea are aceleași sentimente – cele dureroase. Toată lumea are gânduri – cele dureroase.
Toată lumea vrea să fie fericită. Nimeni nu vrea să sufere.
Aceast este starea de fapt. Ea precede actul cognitiv de a crede.
Deci, cum să răspund? Doar prin „da” sau „nu”?
Orice răspuns a ar duce cu siguranță la o ceartă, fie între mine și ceilalți, fie între grupurile diferențiate din confesiune.
Această întrebare nu are legătură cu subiectul discuției. Subiectul principal este modul în care facem față sentimentelor.
Dacă cred sau nu, nu are nimic de-a face cu simplul fapt că aceste instrumente pe care le împărtășesc pot ajuta oamenii cu stările lor.
Oamenii pot crede în orice își doresc, dar asta nu are niciun impact asupra fructelor dulci pe care le vor primi din practicarea împăcării.
Deci de ce să ne certăm? De ce să intri într-o discuție care nu oferă niciun beneficiu? De ce să intri într-un conflict? Cu toate acestea, oamenii o fac tot timpul.
Putem alege diferit. Putem învăța să ne orientăm în viață într-un mod armonios. Ne folosim inteligența, înțelepciunea înainte de a da răspunsuri, înainte de a pune întrebări. Încercăm să înțelegem ceea ce Buddha a numit legea „cauzei și efectului”: Singura modalitate de a obține binele este să plantăm semințele care vor duce la acea bunătate.
Fie ca toți să fim pașnici și să creăm un mediu armonios pentru noi și pentru cei din jurul nostru.
Nu mi-a venit să cred. În Statele Unite poezia e un fenomen literar de grup format de obicei în jurul unei universități. Grupul nu depășește numeric câteva zeci de persoane. Asta era în 1970. Cel care vorbea era lectorul nostru venit din California. Noi ascultam și ridicam din umeri. În România o carte reusită de poezie era un evniment national. Cărți reușite apăreau câteva într-un an, nu prea multe dar se bucurau de atenția publicului destul de numeros pe atunci. Îmi amintesc de cartea de debut a lui Ion Mureșan care a fost întâmpinată cu 14 cronici.
După 90 am avut parte de o revelație asemănătoare la o întâlnire cu poeți și editori spanioli. În Spania tirajle la poezie erau de 40-60 de exemplare și distribuirea se făcea în grupul cunoștințelor si prietenilor. Și la noi se schimbase situația. Parcimonia publicărilor de dinainte de 90 a făcut loc libertății totale. Presa susținea că în România existau peste 3.000 de edituri. N-a stat nimeni să le numere. Cărțile, mai ales cele de poezie apăreau ca ciupercile după ploaie (clișeu – dar și multe cărți păcătuiau nu doar cu atât). E limpede ca interesul pentru poezie nu a crescut. Cel puțin nu în rândul cititorilor. Cu autorii, recte poeții e altceva. Nu abordeaz întrebarea: cui i se adresează poezia? Poate fi considerată răuvoitoare.
Este enclava o soluție de viitor? Răspunsul îl vor da cei de mâine. Nici nu sunt sigur că poezia are nevoie de soluții. Cât despre cititori – ei vor veni pe măsură ce vin necazurile. Iar zilele negre ni se dă de înțeles sunt pe aproape.
Nu le-am uitat. Ni le amintim diferit. Unii admit jalea profundă a acelor vremuri. Nu e ușor să recunoști, eram si noi părtași la acea jale, chiar dacă azi ne considerăm doar victime. E un obicei prost, dar e un obicei si a rămas cu noi. În orice împrejurare ne considerăm victime: ale corupției, ale globaliștilor, ale… de fapt ce mai contează ale cui? Suntem victime de profesie și pace bună. Avem un ochi atent pentru toate neregulile, suntem foarte bine informați, cunoastem secretele ocultei mondiale, ale Big Pharma, stim exact ce s-a vorbit la clubul Bilderberg sau la Davos, dar habar n-avem cum să scăpăm de câinii vagabonzi sau ce să facem cu gunoaiele care apar peste tot, atât menajere cât și nemenajere.
Marile noastre victorii sunt demisiile – pleacă cutare și gata. Problema rămâne pe post de grea moștenire pentru succesori, dar despre asta nu vorbim, avem mândria noastră si să nu vină altii să ne dea nouă lecții… În general nu e bine să pomenești de contribuția noastră, a fiecăruia… te alegi cu înjurături și îți faci dușmani degeaba.
Dacă tot suntem la capitolul amintiri, îmi amintesc de un reportaj într-o zonă inundată fiindcă oamenii aruncau gunoaiele direct în cursul de apă. Normal că la atâtea “baraje” inundația era doar o chestiune de timp.
Reporter: Dar de ce nu ați curățat valea?
Interlocuitoare: Păi nu e treaba noastră…
Reporter: Dar a cui…
Interlocuitoare: A cui să fie? Nu știu… a guvernului…
Nu pot încheia aceste rânduri moralizatoare (mi-am promis ca nu mai fac, dar tot mereu mă ia tastatura pe dinainte) fără mențiunea: să nu vă închipuiți că autorul acestor rânduri gândește și acționează altfel. Am trăit în România și sunt adaptat. Încep să se nască în pieptul meu chiar niscaiva sentimente patriotice în sensul că m-am obișnuit și nu mă mai simt bine în alta parte. Iată o rețetă pentru bătrânețe liniștită.
Stăm în barcă
şi credem că plutim
doar timpul trece prin noi
formând valuri din amintiri uitate
în timp ce noi
ne credem nemuritori
aşteptând clipa
când timpul se va opri.
răscrucea pelerinului prin viață / The pilgrim’s crossroad through life ...
by LuciD / Lucian Dobârtă
* știu sfinți corupți
și demoni blânzi
și mintea mi-e întoarsă parcă,
privesc în sus
și jos mă simt,
privesc în jos
spre înălțare
și doar retoric
mai intreb...
ce-i adevăr?
ce e greașeală ?
ce-s eu ?
* I know corrupt saints
as well as kind demons
and my mind is sort of upside-down,
I look up and down, I feel
I look down
to the rise
and just rhetorically
I still ask…
what is truth?
what is wrong?
what am I?
Nimic nu mai este în regulă cu noi, cu ei, cu unii, cu toți. Nu vrem să ne mai auzim unii pe alții, să cădem de acord că adevărul e întodeauna la mijloc sau că, situația
e cât se poate de dificilă. Ne dăm tineri, arătând cu degetul spre cei bătrâni, uitând că există o zicală pe care am să o adaptez: cine nu va mai avea bătrâni, va
trebui să-i cumpere! Iar asta se va întâmpla în câțiva anișori, pentru că habar nu aveți ce mult a schimbat planeta, pandemia asta nenorocită.
Scriu aceste lucruri pentru că, nivelul de prostie între cei care scriu pe rețelele de socializare (ipochimenul ăsta de Zuckenberg – auzi „rețele de socializare”), a atins praguri alarmante.
Practic, oamenii încep să o ia razna: de la vânduți și cumpărați au ajuns la blesteme, adevărate blesteme. Le dau o veste proastă, deși, desigur nu știu cum
sună o veste proastă pentru proști: blestemele au o anumită încărcătură energetică, sunt forme de energie cu efect de bumerang. Acum însă, iată-ne:
înfruntarea fizică dintre noi e doar o chestiune de timp, iar agresivitatea verbală este deja o chestie la modă. Din nefericire, toată lumea știe cum e cu politicile
publice sau comunicarea…
Mai nou văd că știu ei cum e și cu presa: ești vândut la unii, cumpărat de alții și o iei de nu te vezi dacă nu scrii ce le convine unora sau altora. Ești prieten cu ei atât timp cât le dai dreptate, dacă nu spui ca ei, riști să iei M…E.
Se cred Dumnezeii politicii, vor să rezolve lucrurile în forță, uitând că suntem un stat democratic. Aud enormități și idioțenii, pentru că prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul. Unii, foarte agresivi, dau adevărate bătălii cu ei, cu frustrările lor, cu neputința lor de-a înțelege că dreptatea nu le aparține în exclusivitate.
Nivelul discuțiilor coboară uneori atât de jos, încât și un birjar ar roși. Ne urâm atât de sincer, încât e nevoie doar de o scânteie pentru un mic război civil…
Așa că nu vă mai mirați, ipocriți din toate partidele politice, că suntem cea mai dezbinată nație. Nici cu ONG-urile nu îmi e rușine: multe dintre ele au de apărat
doar interese de grup. E treaba lor, dar nu e OK, așa cum nu mi se pare sănătos să crezi că le știi pe toate.
Mizerabilii ani 2020 și 2021 , 2022 cu tot cu pandemia lor, au scos din noi tot ceea ce e mai urât . Suntem hidoși sufletește, așa că, poate ar trebui să ne privim
înăuntru – dacă tot nu putem ieși afară fără mască… Să ne vedem așa cum suntem și să ne mai dăm o șansă: de fugit, oricum nu avem unde…
PS: Cartea îi salvează doar pe cei care o iubesc…
BONUS: Poesiile unui studinte Întârziat – d-lui Topârceanu
Bodegă
Să bem , să bem niscaiva rom în dimineața alungată-n ceață
Nimic nu-arată că vine acum tot valul
Ne-am așezat la masa ce schioapătă-n tăcere
Miros de rose sfârcuri în halbele de bere
Mai vino pe la noi, Ooo trupeșă hangiță
Căci noi ne dregem iarăși în tăcere
Cu vinul aspru ce spintecă talazul
Și-așteaptă anasonul ca pe o aprigă muiere
În dimineața-n mormântată-n apă
Noi stăm de veghe la cadavrul verii
Ce străvezie este toamna cu sânii ei căzuți pe pragul serii
Mai spune-le să ne aducă votca, narghileaua, rahatul și cafeaua să ne-npace
Pe mine mă așteaptă o Damă ce e grasă
Ce încă țâțele-i miros a mere
În depărtări se-aud calești celeste, iar eu îmi caut lornionul
Să văd mai bine cum gheața pe ferestre iar îmi trimite mesaje despre tine
Eu ți-am trimis răvaș, Venero
Și în trăsură ți-am simțit mirosul
Făptura ta, mireasă neagră ce-și culcă sânii grei pe-un prag de ceață
Aș aștepta cu tine să vină primăvara
Și prin maligna iarnă să-mi port din nou paltonul
Boierul, tot boier rămâne, îmi striga din bucătărie Safta
Țiganca cea frumoasă cu nurii la vedere
Acum mă uit prin ochiuri de ferestre
Deasupra Saftei se-ntunecă și cerul
Mă striga doamna moarte, ascult romanța veche s-a terminat misterul
Și se grăbesc, da, se grăbesc și armăsarii ploii
Și-ai frigului ce îmi îngheață trupul
Cât de departe voi zbura cu ăste-aripe
Când viața se măsoară-n două clipe
Szokásos köreimet róttam kattogó kerékpáromon , zsebemben egy elképzelt szerelem lapjaival. Dombra fel, dombról le... Kiengedem a gondolatokat, a végén lezárásképpen
lassú tekerés a parkban , és beengedem az újakat.
A kora délutáni órákat szerettem, mert ilyenkor csendesebb a város, ritkán jön velem szembe egy két ismerős, aminek- nem tagadom, jelenleg igazán örülök, mert így nem zökkent ki senki a merengésemből.
Csak Ő...,akit soha nem láttam, mégsem idegen. A legkorhadtabb támlájú padon ült, talán így védi meg magát attól, hogy valaki mellé telepedjen.
Még egyszer látni akartam, körbe tekertem újra ,de ő még mindig lehajtott fejjel olvasott tovább. Teljesen kizárta a külvilágot, benne volt a történetben, akkor sem vett észre, amikor egy pillanatra felnézett és hosszú ujjaival finoman lapozott.
Pénteken ezerrel száguldottam, a nadrág reccsent a térdemen, izzadt tenyeremmel szorítottam a kormányt, hogy mielőbb odaérjek. Csak akkor lassítottam, amikor
megláttam ugyanazon a padon. Fehér lenvászon ruha és piros tornacipő. Sehogy nem illett össze, de szemmel láthatóan ez cseppet sem zavarta. Lassítottam ,mint mindig és gondolatban tovább írtam a történetem.
Napok óta először, ma becsukta a könyvet. Csomagolópapírral beborítva, sehol egy
cím... Kezével végigsimította és felnézett.
Sűrű szempillák , könnyes barna szemek , és akkor már tudtam, ő az a lány ...Ő , kit álmaimban láttam, akiről mindig írtam. Ő volt a folytatás, a második és utolsó kötet.
- Vége . - mondta halkan, és halványan mosolygott.
- Nincs vége - suttogtam magamban.
Másnap gyalog mentem. Feltett szándékom volt, hogy befejezem a könyvem, melyet a kiadó már nagyon sürgetett. Torkomban dobogott a szívem, mert nem láttam őt.
Összeroskadva ültem le a szemközti padra. Már csak arra lettem figyelmes, hogy egy kis varjú fiókát a színes vászon táskájába tesz, melyből előtte kivette a rajzmappáját.
Kontyba tűzött hajából kihúzott egy ceruzát és rajzolni kezdett.
Hihetetlen sebességgel írtam, valaki, valami irányított. Tudtam, ez már nem én vagyok, a Sors írja a folytatást...a fikciót , mely valóság lett.
- Most van vége! - mondtam és odanyújtottam neki a kéziratot.
Akkor, megláttam ölében a rajzot, a saját álmomat. Egy füstben lebegő,torz, sárga épület, éjjeli fények, egy fiú és egy lány.
- Köszönöm - rebegte halkan, miközben hengerré tekerte a rajzlapot.
- A borító ! - mondtuk egyszerre.
- Írd alá kérlek! - szóltam
/ Heléna /
Se scrie mult
Se publică mult
Se citeşte puţin
Dacă nu s-ar mai scrie nimic
şi nu s-ar mai publica nimic
Ar fi posibil
să se citească
tot ce s-a scris...
sau măcar
tot ce s-a publicat?
Mi-aș săpa inima-n piatră
Undeva sus,
Unde mucegaiul nu ar ajunge.
Mi-aș săpa inima adânc
În nisipul oceanului,
Ca valurile să n-o tulbure,
Să n-o lovească.
Mi-aș azvârli inima
În Universul cel Mare
Și-acolo mi-aș trimite
Apoi
Mintea s-o caute.
Mi-aș săpa inima
Într-un căuș de cuvinte
Și-acolo aș lăsa-o
Să moară.
ANAMARIA DAIANA MATIEȘ
Ohne Worte
Übersetzung aus dem Rumänischen: Eva Filip
Ich würde mein Herz im Stein vergraben
Irgendwo oben,
Wo der Schimmel nicht hinkommt.
Ich würde mein Herz tief vergraben
Im Sand des Ozeans,
Damit die Wellen es nicht stören,
Es nicht treffen.
Ich würde mein Herz hinausschleudern
In das Große Universum
Und dorthin würde ich schicken
Danach
Den Verstand es zu suchen.
Ich würde mein Herz vergraben
In einer Hand voll Worten
Und dort würde ich es
Sterben lassen.
Nösnerland 