Mă şi întreb dacă lui Ponta i-a cerut Anaful să restituie banii primiţi în contul falsului doctorat? Iar noi, cu tirajul de 50 de exemplare al cărţilor noastre, n-avem nici măcar şansa supravieţuirii de azi pe mâine. Ce glorie naţională, ce eternitate!!! Doar speranţa postumităţii.

ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Mircea Popa

A răspunde la întrebările Dvs. presupune mai întâi o examinare a situaţiei culturii cărţii şi a scrisului la ora de faţă. Acesta a ajuns, după opinia noastră, într-un impas regretabil, întrucât niciun factor de decizie oficială nu a mai luat în serios de multă vreme această carenţă a vieţii literare de azi, foarte activă într-o zonă de slabă valoare literară, precum apariţiile din revistele Ligii Scriitorilor şi a unor ONG-uri de toate soiurile, încât se scrie mult şi de toate, fără un minim nivel de autocenzură culturală şi o informare prealabilă asupra subiectelor. A avut loc o extindere aproape periculoasă a culturii pe orizontală, dar marile succese şi recunoaşteri se lasă încă mult aşteptate. Dar mai bine aşa, decât să meargă omul la cârciumă! Se scrie mult, apar cărţi de toate categoriile, într-o inflaţie ciudată, de refugiu al oamenilor din faţa asperităţilor vieţii, şi de apărare a eului de agresiunea politicului, dominant până la saturaţie pe toate canalele mass-media, profitând, pe de altă parte, de lipsa unei critici responsabile şi eficiente. Cărţile apar într-un tiraj simbolic între 50 – 150 de exemplare, după curajul şi buzunarul autorului, iar difuzarea este lăsată pe mâna autorilor, care-şi oferă producţiile lor editoriale familiei, cunoscuţilor şi prietenilor. Cât despre critică, aceasta este acceptată doar dacă este laudativă, şi, dacă mai pică şi un premiu, însemnează că ai reuşit să pătrunzi în lumea specializată a clanurilor, care dictează totul şi dirijează totul. Nici măcar Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii nu se mai implică de mult în acest spaţiu de terra deserta a literaturii şi culturii, în care rapsozii populari şi maneliştii au devenit mai importanţi decât scriitorii, acest lucru văzându-se clar cu prilejul deceselor lui Eugen Simion şi D. R. Popescu. Politicul de mahala a invadat totul, cu certurile nesfârşite legate de nimicuri, pe când la adevăratele probleme, precum cea a pădurilor, a facturilor, a furtişagurilor de proporţii, închid ochii şi se fac că nu le văd. Ţin morţiş să-i plătească cu salarii şi pensii exorbitante pe magistraţi, ca să-i poată controla şi să facă din sistemul judiciar un domeniu bine controlat. Noroc că pe noi, scriitorii, ne-au uitat şi nu ne taie din nou dreptul la cuvânt liber, ştiind, desigur, că producţia literară e atât de costelivă, încât nu ajunge nici măcar în toate bibliotecile ţării, ci doar la cele zece cu depozit legal, care trăiesc de ani de zile doar graţie acestui sistem. Ne descurcăm greu şi cu informaţia privind noile apariţii, totul reducându-se la zgâlţâirea din când în când a Internetului, deoarce nicio revistă literară nu şi-a asumat dreptul de a deschide o rubrică permanentă de apariţii editoriale noi. Unele dintre ele mai folosesc metoda de „Cărţi primite la redacţie“, ceea ce e bine şi salutar. Dar la vânzarea şi cumpărarea de cărţi am ajuns la cel mai slab nivel din toate epocile, deoarce tot mai puţini inşi intră în librărie, tot mai puţini inşi cumpără o carte, ignorând inclusiv gazetele cu numele morţilor cunocuţi. Singure redacţiile revistelor mai primesc noi apariţii, trimise, evident de autori, care au naivitatea să creadă că poate cineva de acolo va arunca un ochi peste ele, consemându-le sau comentându-le. Cei cu bani (politicienii) nu citesc, pentru că plagiază sau plătesc pentru asta altora. Cei din branşă, mulţi-puţini, aşteaptă să le dăruieşti cartea, cum aştepţi şi tu, la rândul tău, cărţile altora. Acest proces de economie casnică, închisă, s-a generalizat peste tot, iar eu procedez la fel ca toată lumea: plătesc unei edituri un tiraj de o sută exemplare, cel mult. Tirajul îmi este livrat în totalitate, iar eu, într-o săptămână-două, am cu ce mă ocupa scriind dedicaţii, plătind expedierea la poştă şi aşteptând cu sufletul la gură opiniile superlative, care nu mai vin. Împart, după simpatii şi afinităţi, câteva exemplare prietenilor, apoi cunoscuţilor şi vecinilor, iar restul îl păstrez, spre a-l lăsa moştenire urmaşilor, cu speranţa că poate, pe vremea lor, când cartea se va scrie singură, electronic, vor putea face un grătar bun într-o seară, folosind cărţile mele drept combustibil. În librării nu se poate ajunge, deoarece sistemul e astfel conceput, încât să nu fie în avantajul scriitorilor, percepându-se o taxă de difuzare cu mult peste preţul cărţii, iar atunci când o primesc, editurile şi-o însuşesc, ca pe un bonus ce li se cuvine. Despre târguri nici vorbă, deoarece multe din aceste edituri nici nu mai participă la ele. Mai rămâne, singură spranţă, anticariatul. De multă vreme, poate chiar de un deceniu, trec zilnic pe strada Şincai în drum spre BCU şi pe treptele unei clădiri îmi sare în ochi un mic anticariat, al cărui proprietar aşteaptă cu resemnare, cu orar bine stabilit, ca măcar cineva să fie curios ce cărţi adăposteşte. Tineri şi bătrâni, trec nepăsători pe lângă comoara lui de cărţi, dar, de când îl ştiu eu, el stă zilnic neclintit la postul lui de veghe, schimbând zilnic cărţile expuse, în speranţa că se va opri cineva să-i ceară ceva. Nimic!. Am speranţa că voi găsi şi eu un asemenea paznic devotat şi că, după ce nu voi mai fi, cărţile mele vor continua să existe în rafturile unui mic buchinist, nepăsător la grija zilnică, la criza ecomică, la pandemie şi la războiul extern al lui Putin, susţinând, cu măreaţă speranţă, victoria cuvântului şi a gândului, dincolo de ideea de „stat eşuat“ (dar cu călătorii de plăcere, din Japonia, Singapore şi Dubai!), dincolo de analfabetismul monstruos, cu care ne întâlnim la fiecare pas, cât şi de lozinca ce ne sfidează cu minciuna ei, despre „România educată“ şi chiar dincolo de cei peste 500 de „doctori“, făcuţi prin sistemul Gabriel Oprea, doar ca să mai ia o bucăţică mai mare din banii aceia puţini şi nenoroiciţi, destinaţi unei societăţi nefuncţionale, în care scriitorul e un element inutil, un mic paria şi încurcă-lume, de care nimeni n-are nevoie. Mă şi întreb dacă lui Ponta i-a cerut Anaful să restituie banii primiţi în contul falsului doctorat? Iar noi, cu tirajul de 50 de exemplare al cărţilor noastre, n-avem nici măcar şansa supravieţuirii de azi pe mâine. Ce glorie naţională, ce eternitate!!! Doar speranţa postumităţii.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

De această inteligenţă asimptomatică mi-e frică, nu de inteligenţa artificială, pe care o poţi folosi după ce o cumperi, în timp ce pe cealaltă, deşi pentru ea plăteşti foarte scump în faţa cutiei cu voturi, n-o mai poţi vinde nimănui, nici n-o mai cumpără nimeni, iar ţie îţi devine inutilă, iar efectele aceste epidemii de prostie umană se văd de la o zi la alta.

ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Gellu Dorian

1. Romanul Schisme (O tragedie românească), apărut la Editura Cartea Românească în 2021, a fost difuzat în librăriile din ţară. Se mai găseşte şi acum. A mai fost difuzat şi pe reţelele internetului, online. Fiind, la apariţia lui, în plină pandemie, nu am făcut nicio lansare acestui roman. L-am văzut la diverse tîrguri de carte, însă editura nu a prevăzut, în promovarea romanului, şi lansări la astfel de tîrguri sau cu alte ocazii. Nu cunosc cît şi cum s-a difuzat. Ştiu că eu personal, pentru a promova romanul, am comandat editurii un număr de exemplare, am mai cumpărat altele din librării. În presa literară, romanul a avut o primire bună, nu pe cît ar fi meritat, dar asta este o altă discuţie. Apoi, cartea de poezie La locul meu, apărută anul trecut la Editura Rocart, am difuzat-o eu pe unde s-a putut, iar editura a difuzat un număr de exemplare prin librăriile cu care colaborează. De asemenea, nu cunosc cît şi cum s-a difuzat. Nu ştiu dacă librăriile au făcut comandă la aceste ultime două cărţi ale mele. Ştiu că editura nu a făcut promovarea cărţii aşa cum fac alte edituri cu cărţile pe care le publică. Cum însă bibliotecile, în teritoriu, sunt arondate, prin directorii lor, majoritatea, nu toate, politic, sunt convins că biblioteca judeţeană din oraşul în care locuiesc nu a comandat nici un exemplar, eu fiind indezirabil ohranei pesediste locale. Cît priveşte culoarul „editură-librărie“, cred că doar edituriile mari, care şi-au dezvoltat reţele proprii de difuzare, cum ar fi Humanitas, de exemplu, cartea apărută la aceste edituri circulă, poate fi găsită peste tot, chiar şi la librăriile care au rezistat din vechea reţea de difuzare a Centrelor de Librării din ţară. Celelalte edituri, la care de regulă apar scriitorii români, cei mai mulţi, în afară de cei care apar la Humanitas, la Polirom, Trei, Nemira, Curtea Veche şi cam atît, nu difuzează cartea, pe care, în special, o editează în regia autorului, căruia i se pun exemplarele din carte în braţe şi i se spune să se descurge singur, încît, dacă te interesează ceva, cu greu poţi găsi cărţile acestor scriitori, care trimit şi ei cărţile unor prieteni, unor critici, la reviste şi cam atît. Apare astfel un mare hiatus în ce priveşte informaţia despre apariţia cărţilor scriitorilor români, şi asta şi din cauză că la Biblioteca Naţională a României, depozit legal, alături de alte şase biblioteci din ţară, nu mai există serviciul Bibliografia României, în care să fie consemnată orice apariţie editorială, conform acelei legi care-i obligă la aşa ceva pe editori şi pe bibliotecarii acelor servicii din bibliotecile ce sunt şi depozite legale. Cam asta e situaţia pe acest culoar.

2. Da, internetul a devenit depozitul în care poţi găsi orice carte care ajunge în acel spaţiu virtual, dar real din acest punct de vedere, de difuzare, prin depozite fizice existente, fie Librex, fie Litera, ori alte servicii directe ale editurilor mari, devenind astfel, internetul, difuzorul garantat şi, din păcate, sau din fericire, singurul. Ori, dacă se extinde reţeaua de căutare, prin Amazon sau Elefant. Pe lîngă acestea, pentru a fi rezolvată difuzarea cărţii scriitorilor români, la fel de bine cum se difuzează cartea străină, ar trebui reînfiinţată Colectura bibliotecilor, formă clasică de difuzare sigură a cărţii. Or, acest lucru, într-un sistem de capitalism sălbatic de la noi, aşa ceva pare imposibil de realizat, deşi acest lucru este foarte uşor de pus pe picioare, şi atunci ar avea de cîştigat toată lumea, nu s-ar mai risipi bani pe proiecte minore de editare şi de achiziţie de carte, dovedite pînă acum dezastruoase, ineficiente.

3. Nu, tîrgurile de carte, nu sunt suficiente pentru promovarea cărţii scriitorului român, nici pentru valorificarea eficientă a editării de carte. Doar editurile mari au de cîştigat aici, edituri care, s-a dovedit, publică puţină carte semnată de scriitori români, încît editurile mici, care editează cartea majorităţii scriitorilor români, nu fac faţă costurilor pe care aceste tîrguri le impun. Tîrgurile au devenit locuri de întîlnire a scriitorilor cu publicul cititor. Dar şi aceste întîlniri s-au dovedit neproductive, un soi de trecere în revistă a unor succese şi a foarte multor eşecuri.

4. Am răspuns mai sus: Colectura bibliotecilor. Pe lîngă aceasta, instituirea Agentului Literar, o meserie care trebuie să intre în conştiinţa scriitorilor români şi mai ales a editorilor, care cred că PR angajat la sectorul difuzare al editurii îl poate înlocui pe agentul literar. Nu-l poate şi nu are cum să-l înlocuiască! Dar pentru asta trebuie o lege, apoi această meserie să apară în nomenclatorul Codului Muncii, aşa cum a intrat meseria de scriitor, de bibliotecar, de librar. Sunt chestiuni care ne lipsesc şi care, înfiinţate, ar putea rezolva această problemă, care face, de cele mai multe ori, ca relaţia scriitor – cititor să fie una foarte anevoioasă.

5. Glumind, exact ca premierul României în faţa robotului Ion. Actul de creaţie este unul individual, fizic, natural, ce ţine de talent, formare umană, cultură, social, lume, de tot ceea ce este palpabil. De inteligenţa artificială, scriitorul se poate folosi, aşa cum se foloseşte editorul, librarul. Ea nu poate crea o operă literară, chiar dacă, să zicem, că s-ar ajunge la un astfel de produs. Acesta nu va fi altceva decît un hibrid, un surogat, care va fi dat uitării. Nu-i bai, că uitării, după cum se vede, sunt daţi şi foarte mulţi scriitori care au creat cu mintea lor opere de reală valoare estetică, literară, fără de care, s-a dovedit, cultura unei ţări ar fi mai săracă. Însă aceasta, cultura unei ţări, din păcate, ajunge pe mîna viruşilor politici, aceia care au creat acum la noi o epidemie catastrofală, ce se doreşte perenă, încît, după cum se vede, fondul acestei culturi e pus în pericol, iar odată cu el şi identitatea naţiei în contextul evoluţiei omenirii. Nu, nu mă sperie cîtuşi de puţin inteligenţa artificială, ci proasta inteligenţă ajunsă la apogeul conducerii politice, mult mai periculoasă şi de speriat în sensul cel mai profund al acestui cuvînt şi al sentimentului de teamă. De această inteligenţă asimptomatică mi-e frică, nu de inteligenţa artificială, pe care o poţi folosi după ce o cumperi, în timp ce pe cealaltă, deşi pentru ea plăteşti foarte scump în faţa cutiei cu voturi, n-o mai poţi vinde nimănui, nici n-o mai cumpără nimeni, iar ţie îţi devine inutilă, iar efectele aceste epidemii de prostie umană se văd de la o zi la alta.