Bradbury, bursa & bomba (remastered)

Despre Fahrenheit 451, celebra carte a lui Ray Bradbury au auzit mulți. Pentru cei care nu au citit cartea, Fahrenheit 451 este temperatura la care arde hârtia. Într-un viitor distopic, cărțile considerate dăunătoare sunt arse iar cititul constituie o infracțiune. Un pompier a cărui misiune este să incendieze cărțile începe să le citească… și de aici începe drama. Cartea a fost ecranizată, mai jos găsiți un trailer:

Bursa, mai exact economia de azi ne spune că s-a scumpit hârtia. Scumpirea e substanțială. La fel se vor scumpi cărțile. Cei care s-au obișnuit cu mediul electronic nu vor suferi, vor comanda și vor citi în continuare pe Kindle, tabletă, telefon sau laptop. Mai greu va fi pentru cei care nu se pot despărți de cartea obiect fizic.

Să sperăm că la fel ca și în romanul lui Bradbury, la un moment dat se va produce explozia. Bomba cu ceas se numește conștiință. Ea poate fi adormită, dar nu poate fi anihilată total.

Va fi o șansă și pentru biblioteci. Prea scump să cumperi? Împrumută.

Mărul, șarpele și corectitudinea politică (later edit)

Evit polemicile zilei. Ele sunt destinate naivilor. Prefer amintirile. Explicabil având în vedere anul fabricației subsemnatului.

Anul 198.. – așa încep povestirile. Fan înflăcărat al “Europei libere’ am ascultat cu multă satisfacție cronica Monicăi Lovinescu. Tema: versurile Anei Blandiana. Știți la care mă refer: Motanul Arpagic, … etc. Nu le citisem. Poate nu aș fi aflat niciodată că există. Grație “Europei libere” am aflat.

Printre colegi se comentau emisiunile de la “Europa liberă”. Mai ales “Actualitatea românească”. Neculai Constantin Munteanu mai prezent printre noi decât crainicii “celui mai iubit”. Monica Lovinescu nu avea rating. Deci nu s-a vorbit în prima fază despre versurile subversive.

A doua zi versurile deveniseră “virale” (nu știam noi atunci ce înseamnă asta, supraviețuitorii au aflat la timpul potrivit). Ce se întâmplase?

La biblioteca instituției apar 2 haine de piele. Știm cine umbla atunci în haine de piele. Conținutul uman al veșmintelor cazone o iau din scurt pe bibliotecară: “Aveți colecția…” Speriată (ca tot omul) biata femeie aleargă la raft. Nu înțelegea ce i se impută, dar asta nu avea importanță atunci. Când partidul stabilea că ești vinovat erai vinovat. De ce era un detaliu nesemnificativ.

Spre liniștirea femeii cei doi vlăjgani înhață colecția și pornesc cu gazetele în brațe spre mașina de servici foarte vizibilă fiindcă celelalte stăteau cuminți în parcare din lipsă de benzină. End of story? Da de unde, acesta a fost de abia începutul.

Versurile buclucașe au circulat din acea zi, multiplicate artizanal din geantă în geantă, din poșetă în poșetă, din buzunar în buzunar.

De atunci am o nedumerire: interdicțiile ajută fără îndoială, dar pe cine ajută ele?

Prostitutio in integrum (next level)

Marx a scris despre puterea banului în circulație în “Manuscrise economico – filozofice” (1844) – nu vă stresez cu citatul. În schimb cred că a sosit timpul să vorbim despre puterea cuvântului în circulație, fiindcă suntem receptori și emițători grație tehnicii de comunicații mobile. Cândva undele herțiene erau monopol de stat (chiar și în democrațiile consolidate). Licențele acordate privaților erau supuse unor reglementări (la noi prin CNA). Erau… în condițiile în care un deținător de telefon (aproape toată lumea) poate posta oricând text, audio și video fără nici o reglementare, vă las să vă întrebați: CNA ce mai păzește? (Eventual tradiția, că tot ținem la ea). Aici ajungem la o vulnerabilitate a democrației: libertățile și drepturile individuale nu sunt numai pentru “oamenii de bine”, deci pot fi folosite și în scopuri frauduloase.

Exemplu: admit că există contemporani care îl consideră pe Ceaușescu un mare patriot, ctitor al… etc. etc. E dreptul lor. Le amintesc că de acest drept te bucuri doar într-o democrație iar Ceaușescu nu era un democrat. Dar… să nu ne pierdem în detalii. Chestiunea devine interesantă în anumite momente de tensiune socială, când entități aparent fără nici o legătură una cu cealaltă, cu nume și avataruri care nu spun nimic despre utilizatorul respectiv de Facebook postează cu mult zel aceleași texte și imagini de glorificare a trecutului în antiteză cu “dezastrul” de azi. În continuare totul e ok din perspectiva dreptului fiecăruia de a posta ce vrea. Totuși, câteva lucruri nu se leagă: cum ne explicăm că persoane diferite, în mod accidental ajung să folosească aceleași cuvinte și imagini în perioade de timp diferite? Coincidență? Poate odată, dar de fiecare dată? Urmează activiștii voluntari (Lenin îi numea “idioți utili”, dar eu nu sunt Lenin) care distribuie cu zel aceste postări. Îmi spune cineva de ce doresc acești contemporani să aflu și eu (și alții) ce au citit? Și eu distribui postări în numele unei atitudini. Deci: avem de-a face cu o luare de atitudine. Și aici intervine întrebarea câștigătoare: cine inspiră atitudinile noastre? Iată cât de ușor ajungem la cuvântul manipulare.

Întrebare: oare de ce mergem de 33 de ani la vot (de data aceasta unul real cu toate mecanismele democratice în funcțiune) și de fiecare dată o mulțime considerabilă care tinde spre majoritate se declară ulterior dezamăgită. Ca să fii dezamăgit trebuie mai întâi să te amăgești. Cine ne amăgește?

Vânătoare de fantome (updated)

Vânătoarea are reguli precise iar faptul că sunt încălcate uneori nu diminuează importanța lor. Firește absența vânatului o poate face imposibilă, valabil doar pentru cei lipsiți de imaginație. Urmărirea vânatului poate fi mai palpitantă decât actul de ucidere, chiar dacă nu te poți aștepta la mai mult decât o amânare. În cazul fantomelor imaginația trece la alt nivel: fantoma trebuie inventată pentru începerea ritualului. Cu această ocazie creativă sunt posibile multe deducții în legătură cu gradul de inteligență, cultură și mai ales de manipulare a subiectului care generează fantoma.

Să luăm un exemplu: centrele oculte ale puterii, acele locuri unde se decide totul pentru a fi transmis apoi prin ordine lumii înconjurătoare. Un astfel de centru se formează de obicei în jurul unei sume de bani, zicea Kurt Vonnegut. Dacă ar fi vorba de albine, s-ar forma în jurul unui castron cu miere.

De ce este atrăgătoare vânarea chiar și fără rezultat a unui astfel de meridian ocult? În primul rând latura folclorică. Transmis din user în user sau din cont în cont, fiecare are prilejul să-i adauge propriile drame cotidiene și devine parte a întregului. Orice persoană dezagreabilă poate fi acuzată că e o “slugă” a necuratului de la centru. Orice oficial poate fi acuzat într-un moment de proastă dispoziție a autorului “că nu face nimic” împotriva absconsului centru, deci este clar “un trădător”. (Se recomandă în subtext să “dăm cu el de pământ”).

Orice fantomă născută din imaginarul nostru stresat oferă excelente comparații romantice cu trecutul, când lucrurile erau altfel, când locurile acelea ascunse erau populate de zâne binefăcătoare și nu de creaturi mefistofelice ca în prezent. (Se subânțelege că autorul este și el un echivalent contemporan a acelor zâne).

Posibilitățile fiind limitate doar de imaginația noastră vă invit să continuați la comentarii. Mulțumesc. O zi frumoasă!

Miorița… (next level)… poate conține pasaje cu impact emoțional!

Din folclor știm cum a fost cu oaia avertizor de integritate. De fapt ea este doar un personaj secundar. Eroul, adică ciobanul știm cum se descurcă. El are atâta minte să nu se ia la bătaie cu cei doi baci invadatori, sau cum se zice acum: care au plănuit o operațiune mioritică specială. “Specială” e un termen precis care îi spune utilizatorului că nu mai e cazul să pună întrebări dacă nu vrea ca foarte curând să i se pună lui întrebări.

Cei 2 baci, văzând că ciobanul nostru e denazificat gata nu s-au mai obosit să-l omoare, doar ei au venit să ia înapoi ce le aparținea de drept și dacă nimeni nu a avut o atitudine neprietenoasă au fost și ei generoși.

Ciobanul a rămas cu fluierul și s-a văzut nevoit să încerce un startup. Așa că a înființat un ansamblu. Folcloric evident. Spectacole, turnee, premii și diplome. Aproape ca nu mai dădea prin țară. Iar când venea, nu-și strica el BMWul prin cotloanele unde cei doi baci păstoreau turmele strămoșești. Dar într-o zi veniseră la oraș și l-au văzut pe ciobănașul devenit star ieșind de la un hotel cu multe stele, urcându-se în BMW și “demarând în trombă” (așa zice presa).

S-au dus ei la cârciumă, au băut ce au băut, au vorbit ce au vorbit, până când au ieșit în stradă și au început să strige: “Afară! Afară! străinii din țară…!!!)

Pe surse am aflat că undeva într-un studiou de producție se pregătește o serie nouă a acestui serial… Conspirație? Who knows?…

Pisicile nu au nimic împotriva dresurii…

Pisicile nu pot fi dresate. Știam. Nu sunt câini care să asculte de stăpân. Acesta este adevărul până la jumătate. Eu cred că pisicile nu au nimic împotriva dresurii. De fapt ele o apreciază, însă trebuie ținut cont de un amănunt. Ele sunt dresorul. De la deschisul ușii la hrană, apă și mângâiat – toate trebuie să se întâmple la îndemnul lor. De aceea sunt feline.

Însă după un timp felinele se obișnuiesc cu omul lor pe care l-au dresat, iar când acesta lipsește, devin agitate. Îl caută și se bucură când îl găsesc. Această trăsătură le umanizează în ochii mei. Devin vulnerabile și îți transmit empatie.

Dacă am vrea, noi, oamenii am avea de învățat de la ele.

Literatura pe care mizez

Perspectiva cititorului. Evit terenul minat al criticii literare. Sunt doar un consumator și îmi plac societățile și barurile deschise unde știu că sunt primit, chiar așteptat fiindcă locurile acelea sunt pentru clienți ca mine. Cluburile sunt altceva, chiar dacă nu se numesc așa, ci “societate”, “ligă”, “cenaclu”, etc. Acolo sunt primiți membri iar mie nu-mi place să fiu membru, nici măcar membru de onoare. Mie îmi place se fiu eu însumi și atât. Mie îmi ajunge.

Scriitorii care se aventurează în spațiul public m-au cucerit, ei mizează pe cititori, nu contează doar pe membrii care respectă regulile clubului, de fapt o singură regulă: despre autori numai de bine. La întâlnirile din Agora surprizele sunt la ordinea zilei, nu toate întâmplările sunt plăcute dar sunt spontane și nu ritualice.

Două repere, FICT și GAUDEAMUS contează pentru mine și probabil nu sunt singurul care gândește așa. Din păcate anul acesta Bucureștiul a fost o destinație prea îndepărtată pentru mine așa că m-am ales doar cu Clujul. Cu gândul i-am însoțit pe cei care au plecat în capitală pentru a-și întâlni destinul, adică cititorii. Păcat că a lipsit transmisiunea live a evenimentului, dar și la anul avem o șansă, atât ei, autorii cât și noi, cititorii.

Sticluța cu vitriol și politica românească

Politica noastră are nevoie, după modelul celebrului personaj feminin descris de Caragiale de o sticluță cu vitriol. Gestul face parte din fibra poetică a neamului: nevoia de a pune din când în când mâna pe fluier (Miorița) sau pe sticluța fatală (Mița). Lirismul nostru pendulează etern între jale și blestem. Aceste atitudini alcătuiesc un imn dedicat artei de a supraviețui: cel ce se plânge e lăsat în pace, cel ce amenință idem. De obicei găsim ceea ce căutăm: pacea, mai exact lăsatul în pace.

Avem prioritățile noastre așezate temeinic în jurul unor tradiții străvechi: ce bine număram noi procentele plagiate din teza ministrului de interne, nimeni nu se supăra pentru 2-3 sutimi în plus sau în minus, îi ceream ritualic demisia știind că ea nu se va întâmpla, dar așa se obișnuiește la noi. Cum se apropie anul electoral, tot tradiția ne cere să scoatem UDMR de la guvernare, dă mai bine și pentru electoratul neaoș român dar și pentru al lor.

La anul mai ieșea, tot conform tradiției un partid de la guvernare având grijă să nu cadă, totuși, guvernul care înainte de alegeri trebuie să fie ori minoritar, ori tehnocrat ca să dea toți în el spre reanimarea electoratului blazat.

Chestia cu Schengen a fost raportată ca rezolvată, problema noastră era doar cine își va atribui mai multe merite. Evident, în final ar fi fost toți pe locul întâi, ex aequo sau ex blatul strămoșesc.

Și uite că pică la breaking news pleașca asta cu Austria. Bietul ministru e fugărit la Viena, nici el nu știe de ce, dar pe drum află de colegul austriac care, mai modest, și-a copiat lucrarea de diplomă, fără pretenții la doctorat. Omul e salvat, au avut totuși subiect de conversație.

A urmat limitarea pagubelor, asta am învățat la cursurile de formare de la care n-am apucat să chiulim. “Înjurarea Austriei” s-a transformat într-o continuare a “Cântării României” cu mijloacele tehnice la zi. Fiecare din fieful lui, în speranța unor voturi în 2024. Fără voturi trecem la munca de jos și asta nu convine nimănui.

Și uite așa ni s-au tulburat sărbătorile, dar până la urmă vom învinge. La noi, masa de Crăciun e sfântă.

Sper că ați sesizat că acest text este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este întâmplătoare și neintenționată.

Exercițiu pentru tastatură

la curtea regelui gol

prea multe cuvinte la câte idei circulă prin sertarele 
gramaticii de urgentă, inflația aduce cumpărători, 
scumpește adevărul negat în piața publică, 
minciuna epatează cu eleganță, 
ne prefacem că suntem actori, 
fără public - se doarme pe scenă, 
printre floricele de porumb, 
teatrul a fost transformat în arteră de circulație 
în vederea descongestionării, 
(un proiect al primăriei)
traficul pare controlat, 
autoritățile declară, declară...
sunt mii de declarații, 
curtenii recită în cor
noi recităm în cor

Autorul din pod

„Și mai e ceva care te atrage la Périgord: lipsa grupurilor organizate de turiști, care pot să transforme orice loc într-un spațiu al isteriei și al fojgăielii. Cel puțin așa arătau lucrurile în vara lui 2017, când am fost acolo. Sigur, există turiști, dar ei nu sunt anaconde umane de kilometrii întregi, care șerpuiesc amenințător spre așa-numitele «obiective», ci perechi, triouri sau cvartete a căror prezență nu deranjează și se pierde discret în peisaj.”

Radu Paraschivescu, Podul Diavolului, roman, Ed. Humanitas, București, 2022, p.10

Cât de important mai poate fi un detaliu? Depinde de stilul de lectură, expresie a temperamentului fiecărui cititor. Nu doar a temperamentului. Oamenii care nu vor să fie și ei prezenți acolo unde merge toată lumea, unde sunt „cozile infernale” (presa) și unde îți marchezi compulsiv prezența – iată o recomandare mai cuprinzătoare decât nora biografică. Din acest punct, lectura descrie o altă traiectorie.