Category Archives: Zorin Diaconescu

Cu chestionarul treci și… criza

Cu voia dumneavoastră sunteți invitați să răspundeți la câteva întrebări, răspunsurile la zorin.diaconescu@gmail.com .

  1. Ce credeți că se va întâmpla în 2023 pe frontul luptei dintre pagina tipărită vs. mediul online?
  2. Când vă exprimați preferința (print vs. online) în ce măsură contribuie la decizia dvs. gradul de cunoaștere / necunoaștere tehnică a mediului online?
  3. De dragul relației autor / cititor sunteți dispus(ă) să depuneți un efort de învățare a mijloacelor tehnice din mediul online sau așteptați ca cititorul să depună efortul de a vă descoperi în mediul print?
  4. Considerați filiera publicării prin tipar care presupune o cenzură inevitabilă (redacții care decid cine / ce se publică, redactori șefi, directori, sponsori, etc.) un avantaj (nu este publicat oricine) sau un dezavantaj?

Deocamdată propun să ne oprim aici. Nu exclud posibilitatea (probabilitatea) ca aceste întrebări să nu stârnească interesul sau ca aria de distribuire a acestui blog să nu fie suficientă pentru a-i găsi pe cei interesați.

Vă mulțumesc dacă ați citit aceste rânduri.

маскировка sau “lumea rusă” explicată (pe cât posibil)

Fără multă teorie: vremea destinderii hrușcioviste: o delegație americană vizitează un sat din Siberia. Normal, vizita anunțată cu o săptămână în avans. Atenție tovarăși! Ședință. Evident de partid. La sediul colhozului “Drumul lui Lenin”, singurul sediu din sat.

Cum procedăm tovarăși?

Până la urmă are majoritate propunerea secretarului de comsomol: striptease! – pentru americani, asta le place. Ce e aia? O femeie se dezbracă pe muzică. Nedumerire. Oftat. Fie.

Problemă: cine? Secretarul o propune pe Natașa: tânără, trupeșă, se mișcă bine. Refuz pe linie: are absențe la ședințe, nu ia cuvântul la învățământ politic, e codașă la îndeplinirea planului.

Până la urmă este stabilită prin vot tovarășa Nina Petrovna, veche membră de partid, activă la ședințe, fruntași în producție. Când i se comunică vestea, tovarășa Petrovna e pe tarla la scos cartofi. E nedumerită, dar totul se încheie rapid: sarcină de partid, tovarășe!

Vine și seara așteptată, delegația americană cu activiști, kaghebiști și alții e la căminul cultural. Pe mese: vodcă. Atât. Alioșa cântă la acordeon. Apare tovarășa Petrovna, lasă bicicleta la intrare, intră, salută și se apucă de treabă: scoate o cizmă de cauciul, desfășoara o obială…

Secretarul de partid urmărește totul atent și îi șoptește celui de la comsomol: măi Ivane, decăzuți pot fi americanii ăștia, așa ceva le place lor…

Cam atât despre războiul hibrid, orice tratative pot fi raportate doar la standardele locale. De pildă: România europeană judecată după standardele din “Las Fierbinți”. E clar că Europa n-are nici o șansă.

Later edit: nu e aproape niciodată un singur vinovat:

https://www.tudoran.net/post/tristmăneni-fiți-gigea

Religie vs. spiritualitate

Un om religios va face ce îi dictează religia, indiferent dacă ceea ce face e bine sau nu.

Un adept al spiritualității va face ceea crede el că este bine, indiferent de ce spune religia.

Problema religiilor este medierea, credinciosul nu descoperă religia, el este educat în spiritul ei de către un mediator care poate avea multe obiective pe agenda lui. Vezi legătura permanentă dintre religie și politică.

Mișcările spirituale nu sunt interesate de politică și nici politica de ele, fiindcă sunt prea individualiste.

E duminică, avem timp să reflectăm.

In memoriam: Hans Magnus Enzensberger

wortbildungslehre

in den toten hemden
ruhn die blinden hunde
um die kranken kassen
gehn die wunden wäscher

und die waisen häuser
voll von irren wärtern
leihn den fremden heimen
ihre toten lieder

doch die kranken hunde
ziehn den irren wäschern
ihre waisen hemden
aus den toten kassen

vor den blinden liedern
fliehn die fremden wärter
aus den wunden heimen
in die toten häuser

alle wunden wäscher
in den kranken kassen
ruhn mit blinden hunden
in den toten hemden

in den toten kassen
in den toten häusern
in den toten heimen
in den toten liedern

ruhn die toten toten

==========================

teoria formării cuvintelor

în cămășile morții
odihnesc câinii orbi
la bolnavii din azil
umblă primul ajutor

și orfelinatele
plin de custozi nebuni
împrumută căminelor din străini
cântecele lor de moarte

iar câinii bolnavi
mușcă orfanele cămăși
ale îngrijitorilor nebuni
din azilul morții

gardienii străini fug 
din cale cântecelor oarbe
din căminele rănite
până în casele moarte

și toți îngrijitorii
din azilul morții
odihnesc cu câinii orbi
în cămășile morți

în cuferele moarte
în casele moarte
în azilul mort
în cântecele moarte

odihnesc morții morți

Suntem prizonierii propriului confort

Nu este un gând potrivit pentru weekend, nici pentru vremurile maximaliste pe care le trăim. Totuși… experiența îmi spune că nu disconfortul este cauza nefericirii noastre. Îmi amintesc de atâtea zile de toamnă (socialiste) în care orice fleac neobservat azi, ar fi însemnat o victorie. O cafea (exista și atunci, dar costa o avere pe oser în Cluj, sau te mulțumeai cu ovăz prăjit care se chema “Înlocuitori”), un film care să nu te plictisească (erau și atunci, dacă scoteai o sută din buzunar și te înghesuiai cu o duzină de mușterii într-o garsonieră plină de fum, la un “video”), liberate (era și atunci, nimeni nu mai lua autoritățile în serios, dar trebuia să știi până unde să întinzi coarda)…

Rămâne întrebarea: există o cauză a nefericirii? Există, fără îndoială, nefericirea este doar un efect. Această cauză, am învățat cu trudă și plătind din greu, nu în bani ci în secvențe de viață, această cauză nu este una exterioară. Cauza suntem chiar noi. Viața are nevoie de puțin, de foarte puțin, restul sunt năravuri. Am observat că suntem tot mai nemulțumiți pe măsură ce o ducem mai bine, adică pe măsură ce avem mai mult vrem și mai mult și ni se pare că suntem tot mai săraci. Poate că suntem, sufletește.

Bunăstarea te acaparează, ai nevoie de timp pentru toate aparatele, evenimentele, experiențele, iar ziua are tot 24 de ore. Începe sarabanda sărbătorilor, seamănă cu o competiție, mă întreb ce vrem, să ne bucurăm sau să-i convingem pe alții cât de bine ne-am distrat? Atâtea s-au înșirat în agenda noastră, o avem pe telefon, pe calculator, de pretutindeni ni se aduce aminte că mai avem atâtea puncte de bifat.

Straniu, decembrie a ajuns luna fericirii obligatorii, când în mod normal ar trebui să fim fericiți, buni și patrioți tot anul, nu doar în timpul minivacanțelor trecute cu roșu în calendar. Vorbeam despre toate acestea cu motanul meu. Deznodământul: el nu părea impresionat.

A fi pur și simplu…

"COPILĂRIND PRIN ANOTIMPURI" de LĂCRIMIOARA ZOTA este o colecție de rime pe tema succesiunii anotimpurilor în climatul nostru temperat continental. 
Despre această lucrare ar fi normal să-și dea cu părerea școlarii și probabil o vor face prin lectură. Noi, adulții avem prostul obicei de a complica lucrurile, fără să facem mare ispravă întru lămurirea lor. Suntem "luați prin surprindere" - expresia vizează mai ales latura neplăcută a lucrurilor: zăpada care blochează traficul, ceața, canicula. 
Nu mai știm să ne bucurăm și nici nu vrem să învățăm a ne bucura din nou. Considerăm că suntem mai înțelepți decât copii noștri și ne folosim autoritatea pentru a ne susține superioritatea. Ce beneficii ne aduce însă această înțelepciune? Suntem nemulțumiți, iritabili, nervoși. Unde sunt atunci beneficiile înțelepciunii noastre? 
Un învățat oriental a scris cândva: "Câinele nu știe că este câine. El doar este. Ar fi formidabil dacă și noi oamenii am avea această capacitate." Dacă am ști să fim pur și simplu, fără a ne încărca cu atâtea atribute, anotimpurile ar reveni în viața noastră așa cum au fost în anii copilăriei. 
Ne-am bucura din nou de zăpadă și am uita să ne certăm cu cei de la salubritate, am trăi din plin vara și am uita să cerem spor de caniculă, am fi din nou prezenți în propriile noastre vieți și nu am mai trăi cu gândul aiurea. 
Autoarea nu pledează pentru toate acestea, ea trece direct la fapte. Nu încearcă să ne surprindă, nu interpretează diferit teme mai vechi, așa cum ne-am fi așteptat. Avem în față un discurs simplu și la obiect, fără incursiuni ambițioase în eventualele profunzimi oferite de cuvânt. 
Uneori avem impresia că autoarea evită pur și simplu să facă poezie, că mesajul este unul direct, ca într-un document constatator, un proces verbal. Fiecare cititor este deci îndreptățit la propria interpretare, la propria poezie, în funcție de reflecțiile sau amintirile pe care le deșteaptă textul în memoria fiecăruia.

Recviem pentru poetul C.M.

Te întrebi dacă înțelegi versurile? E simplu. Cele pe care le înțelegi imediat nu spun nimic nou. Cele pe care le înțelegi și nu prea te apropie de poezie. Crezi că ai prins-o iar ea îti demonstrează la lectura următoare cât de ușor ți-a scăpat. O iei de la început. Până într-o zi... când te dumirești că mai întâi trebuie înțeles poetul. 
C.M. a ales poezia după ce o boală gravă i-a schimbat destinul. Iată versiunea numai bună pentru biografia lui oficială. A fost cultivarea genului liric o terapie a sufletului care l-a ajutat pe un om să se depășească pe sine? Toți vorbitorii de discursuri motivaționale ar fi încântați de acest deznodământ. Tocmai de aceea se impune să fim prudenți. 
Dacă felul în care oamenii de atunci au tratat un bolnav, modul în care s-au raportat la boala lui i-a deschis ușa spre templul muzelor? Rămâne o presupunere. Ceea ce știm este că România socialistă se lăuda cu asistența medicală gratuită. Un sistem desăvârsit, mult superior modelului capitalist unde sănătatea costa bani. Doar că sistemul nostru medical nu era chiar gratuit. Orice român știa că la doctor nu te duci cu mâna goală. Chiar dacă el nu accepta plicul sau ploconul, noi insistam, convinși fiind că interesul profesional trebuie stimulat. Un medic care refuza devenea suspect. Erai tentat să crezi că nu se pricepe, de aceea se teme să accepte "atenția" și te duceai la altul. Pentru că ăsta era sistemul real: cum era medicul era și pacientul. Vă mai amintiți ce zicea tânăra și mai ales fragila noastră democrație despre salariile medicilor? Cum să le mărești, dar ce, medicii trăiesc din salar? Și o țară întreagă recunoștea pe față un nărav, din păcate nu singurul.
Nici pacientul nu supraviețuia din salariu, puțin își permiteau așa ceva. Majoritatea apelau la părinți, la rude, toată lumea făcea sacrificii. Medicamentele erau gratuite dar nu se găseau, soluția râvnită - pachetele din străinătate, pentru cei care aveau rude și vindeau surplusul la prețuri astronomice. Mai aveai nevoie de dramă să te inspire?
Despre viața zbuciumată a bolnavului în socialism era lesne să scrii pe foile caietului tău cu pixul care ori se usca, ori curgea, dar era bun pentru oamenii muncii. Asta până când te turna cineva, te trezeai cu domiciliul percheziționat, caietul confiscat și tu stăteai până noaptea târziu la instituția aceea pe care mulți se temeau să o pomenească, scriai declarații în care explicai, pentru a nu știu câta oară "ce ai vrut să spui cu..." - până te lecuiai.
De ce a ales C.M. să scrie despre cosmos? Era singurul loc unde victoria socialismului încă nu era obligatorie. Cosmonauții nu erau chemați la ședințe, printre stele încă nu se înființau gospodării colective și nu se sistematizau spațiile, nu se demolau asteroizi pentru a-i înlocui cu blocuri. 
Iată de ce, înainte de a ne strădui să înțelegem versurile, e bine să înțelegem viața pe care a dus-o poetul... și noi alături de el.

Mistere care erau cât se poate de banale

Misterul din jurul unor cenacluri de odinioară...
... nu este de fapt nici un mister. Este un concurs de împrejurări. Sau dacă vreți: efectul de lupă. Tot ce e privit cu lupa ne face impresia ca e mai mare decât în realitate, fiindcă detaliul este scos din context.
Să rămânem la viața de cenaclu, unele întâlniri fiind adevărate evenimente în realitatea socialistă, motiv pentru care stârneau neliniști la nivel superior. Dar - nivelul superior de atunci nu ne interesează. Poate nu ne interesează nici cel de acum.
Ce îi determina pe oameni să se entuziasmeze la o întâlnire de cenaclu? Ce îi aducea acolo și pe unii care erau doar spectatori?
Nu e greu de determinat ce opțiuni li se prezentau acelor oameni în anii republicii socialiste. La tv, 2 ore alb negru cu familia conducătoare, coruri  și recitatori, eventual un serial vechi odată pe săptămână, care atunci părea grozav. La cinematograf frig, miros de motorină și niscaiva film sovietic, uneori românesc cu subiecte aprobate de sus, chipurile educative. N-avea nimeni chef de așa ceva. Vremea filmelor la care luptai pentru un bilet în plus trecuse de mult. Eventual la București vedeai ceva mai acătării, dar majoritatea ajungea la București doar "cu probleme" sau deloc.
Teatru? Operă? Acolo unde mai existau, erau marcate de autofinanțare și de cenzură, iar la spectacol stăteai cu paltonul.
O seară liniștită acasă? Curentul se lua pe la 6, dispărea și bruma de căldură, ai fi citit sub plapumă la lumânare, dar rar găseai o carte care să te îndemne să faci așa ceva.
Cenaclul părea o gură de aer, ceva gen Radio Europa Liberă, dar pe viu. Aici nu se vorbea despre partid, conducător și socialism și asta constituia o performanță în România acelor ani. Limbajul era diferit de limba de lemn a activiștilor. Oamenii erau reali, prost îmbrăcați, flămânzi, zgribuliți dar păreau din altă lume. Pentru ei socialismul nu exista, cu toate că trăiau în miezul lui. Nu-i preocupa coada de la complex, unde eventual se vindeau tacâmuri de pui congelate, nu erau frământați de prețul mielului viu în piață sau dacă se găseau ardei kapia. Nimeni nu era dornic sa ajungă celebru, asta însemnând să-ți pună partidul galoanele  pe umeri. Nimeni nu se gândea sa-l toarne pe celălalt pentru o butelie de aragaz sau o ladă frigorifică, care se vindeau doar cu repartizare. Oamenii aceia nu erau proprietari de "Dacia" și nu erau preocupați de rația lunară de benzină pentru care stăteai la coadă o zi și o noapte. Oamenii aceia nu veneau din marile orașe unde socialismul avea o față ceva mai umană. Majoritatea își duceau zilele în orășele sau sate uitate de lume, unde viața era demnă de Siberia. Nu se plângeau și nu doreau să plece de acolo. Acceptau să stea cu orele prin săli de așteptare sordide, să înghețe în trenuri care de abia se mai țineau în balamale și miroseau groaznic a urină, să facă câte o zi întreagă pe drum pentru a veni la cenaclu unde intrau ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă veneau din cartier. Se mulțumeau cu bere proastă, cu vin contrafăcut sau cu vodcă din cine știe ca chimicale. Nu conta. Fumau țigări proaste și știau că își fac praf sănătatea, dar pentru ei nici asta nu conta.
Cine nu a trăit acele vremuri nu va înțelege niciodată adevărata glorie și frumusețe a României socialiste: să reziști până la capăt.

Propaganda – cu adnotări…

NOI, cei de peste 40, 45, 60 de ani… suntem o Generație care nu se mai întoarce: – dar care generație s-a “întors” până în prezent?

O GENERAȚIE care a mers și s-a întors de la şcoală pe jos. – și ce-i cu asta? ai învâțat mai bine mergând pe jos?

O GENERAȚIE care, dacă profesorul te trimitea după cretă la secretariat, te umflai de parcă erai Superman! – și la ce te ajuta?

O GENERAȚIE care a studiat singură, nu aveam bani pentru meditații sau mai bine zis nu se dădeau….. dacă nu înțelegeai ceva, rămâneai după curs și ți se explica. – minciună… meditațiile erau o adevărată industrie..

O GENERAȚIE care a stat la tablă și a scris cu mândrie în fața clasei. – degeaba mândrie dacă ai scris cu greșeli…

O GENERAȚIE care nu mergea cu automobilul la şcoală. – pentru că nu erau nici automobile, nici benzină…

O GENERAȚIE care scria în jurnalele sale, o generație de elevi care și-au făcut temele singuri, nu și-au sunat părinții. – altă minciună…

O GENERAȚIE ruşinată să stea pe scaun, în autobuz, lângă un adult în picioare. – zău așa?

O GENERAȚIE care a râs mult și în linişte cu frații înainte de somn, ca să nu ştie părinții că sunt treji. – asta unde ai citit-o?

O GENERAȚIE, care a respectat mult părinții, profesorii sau vecinii. – în afară de cazurile în care nu-i respecta…

O GENERAȚIE care s-a jucat pe stradă și a băut apă de la fântână. – pentru că părinții erau la servici și răcoritoare nu prea erau…

O GENERAȚIE care a iubit binele, frumosul, adevărul și a fost mulțumită! – așa scria ziarul “Scânteia”…

Suntem O GENERAȚIE care, din păcate, nu se mai întoarce!.. asta e o imbecilitate, tot din păcate…

O GENERAȚIE cu cei șapte ani învățați și respectați. – care 7 ani? ăia de pe stradă?…