Mizeria ni se strecoară în suflet pe neașteptate, prin lucruri mărunte cărora nu le dăm importanță până e prea târziu. “Un D sau un T” se numea eseul lui N. Steinhardt pe această temă: comisarul bate la ușă pentru a se interesa dacă vecinul își scrie numele Malod sau Malot, o diferență nesemnificativă, o consoană finală care abia dacă se aude la pronunțare. Așa începe. Odată ce i s-a răspuns, ce există cooperarea, fie ea minimă, comisarul intră în casă, după un timp cere o cafea și în final se comportă ca un stăpân. Compromisurile sunt rareori înțelepte, de obicei periculoase. Mai ales: nu poți încheia un compromis cu cineva care nu are același sistem de valori.
Mă tot gândesc la social media și la experiențele generației mele: marile adunări populare. Cine nu le-a trăit, nu-și poate imagina ce se petrecea acolo. Îngrijorător e că istoria se repetă. De data aceasta nu doar cu osanale, se poartă și înjurăturile. Mecanismele seamănă îngrijorător.
Adunările populare erau univoce. Demonstrau o ficțiune: unitatea de nezdruncinat, etc. în jurul partidului și a conducătorului. Azi, social media sunt echivoce. Orice temă poate fi satanizată sau divinizată. Situația are chiar și un suport teoretic: post adevăr. Ca la Orwell, în minutul de ură din 1984, postarea trezește reacții. Reale sau mimate, ele urmează același șablon ca defunctele adunări populare.
E clar că am deschis ușa. Cooperăm. Ce va urma?
Nösnerland 