Tag Archives: adevăr

Singurul om care a trebuit să trăiască zi de zi cu mine și să mă suporte exact așa cum sunt, am fost eu  Scriu la persoana întâi pentru că nu-mi permit să judec și să emit păreri despre nimeni altcineva decât despre mine. Mi-am călcat principiile, dar numai pentru că sunt tare mândră de el, scriind despre colegul meu din facultate care s-a pensionat anticipat și visul lui este să se uite, până amețește, la filme de Crăciun pe Diva. E visul lui. Bizar, pentru unii. De ce ar fi bizar să te uiți la Diva? Nu e masculin?  Corect. Masculin este să bei bere, să te uiți la fotbal, să toci semințe și să râgâi zgomotos. Altfel, nu. La fel cum, la filmele de pe Diva se uită exclusiv femeile. Altcineva, nu. Si cine a decis asta?!  Colegul meu, că nu am spus și asta despre el, a scris un volum de poezii. Decepțiile lui, sunt doar de el știute. A clacat, doar el stie cum și de ce. Însă a fost nevoie de un singur om să creadă în el, așa dărâmat la pământ cum era, să-i întindă o mână, fără să-l judece, fără să îi pună etichete și, mai ales, fără să îi spună ce ar fi făcut în locul lui, ca el, omul acela dărâmat să se ridice și să renască. Pentru că asta a făcut. Apoi și-a crescut copilul frumos, pentru că și asta a făcut. Iar dacă acum vrea să se uite la filmele de pe Diva, e dreptul lui, televizorul lui și timpul lui. E bizar? Poate pentru cine-l judecă. Dar nu pentru el, care și-a învins demonii, care a răzbit acolo unde alții se afundă și care acum mai vrea doar să fie lăsat să se uite la filmele de pe Diva. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă i s-ar fi întors spatele. Pentru că, și spun asta cu tot regretul, așa se întâmplă de obicei când cineva greșește, celorlalți li se umflă toți mușchii pe ei și le cade limba dacă nu trântesc niște răutăți nefiltrate de rațiune. Iar dacă rațiunea atâta poate, să scoată niște răutăți pe gură, nu se numește ratiune ci superioritate închipuită față de cel care a greșit și incapacitate de înțelegere și acceptare a unui fapt; oricine poate greși, chiar oricine. Zilele trecute, un prieten a scris ceva pe FB și un altul s-a ofensat rău. Până aici nimic deosebit. Doar că a cerut păreri exprimate în scris despre ce a scris celălalt pe FB. De ce mi-aș da eu cu părerea despre ce a vrut altcineva să zică sau ce am înțeles eu că a vrut să zică, sau să spun ce mi se cere să spun? Nu știu. Omul o fi băut o țuică, sau pur și simplu așa a crezut el în acel moment, poate nici nu a crezut, a scris mecanic, dar să-l pun eu la zid în numele altcuiva, asta este bizar. Eu am crezut tot timpul că absolut orice dispută se rezolvă față în față, așa, bărbătește, cu curaj. Cineva s-a ofensat sau s-a jignit din vina mea, pun cărțile pe masă, ca să să nu ajung să mi se pună cuvinte nespuse în gură, am tranșat problema, discutăm, poate ne și certăm puțin, depinde de om, dacă e nevoie, îmi cer scuze,  dar am rezolvat-o atunci și acolo, pe loc. Sau așa îmi place mie să cred. Când eram mică veneam mai mereu plângând în casă de la bătăile încasate de la băieți. E drept că și eu îi sâcâiam. Sătul, tata mi-a spus că dacă mai vin plângând în casă că am fost bătută, mă bate el până mă ascultă cu urechea. Nu părea dispus să îi apostrofeze pe băieți, ba mai mult, m-a amenințat cu încă o bătaie. Cum nu mi-a surâs absolut deloc perspectiva, am hotărât că e momentul să îmi rezolv singură problemele. Apoi, tata nu mai prididea să facă frumos și să-și ceară scuze mamelor care se perindau cu odraslele bătute pe la ușa lui. Dar eu nu am mai venit plângând în casă, niciodată. Normal că nu mă mândresc cu asta, dar atunci am învățat să rezolv lucrurile pe loc. Nu cu bătaie, că nu se face, dar față în față, cu curaj. Nu doar că nu sunt perfectă, dar sunt și plină de defecte. Asta sunt eu. Și îmi asum. Alții pot să fie exact așa cum vor ei, să spună ce vor ei, dar să-și asume. Altfel, părerile le sunt doar păreri. Un fel de scuipă și fugi.