Când oamenii nu mai vor politică…

Această grafică amintește de 1956… anul în care maghiarii s-au răsculat împotriva “eliberatorilor” sovietici, mai exact s-au săturat de cei care chipurile i-au eliberat și pe urmă au uitat să plece. Înțelegerea conform căreia până la jumătatea Germaniei Europa era “Ruskii Mir” e un fapt istoric. Cu acest tratat s-a încheiat al doilea război mondial și tot cu acest tratat s-au pus bazele războiului rece. Speranța îngropării războiului rece cu care ne-am amăgit în anii 90 s-a risipit. Avem un război cât se poate de fierbinte cu rădăcinile în același tratat de pace eșuat.

În 56 aveam 8 ani și îl văd și acum pe bunicul cu mâinile pâlnie peste urechi lângă aparatul de radio. Transmitea de la Budapesta Szepesi Györgyi cu care eram obișnuiți de la meciurile de fotbal, un fel de echivalent unguresc al lui Cristian Țopescu. Doar că de data aceasta nu mai era vorba de sport, era vorba de viață și de moarte.

Evident ideea că trupele sovietice își vor face bagajele și vor pleca acasă iar Kremlinul va renunța să mai controleze Ungaria era naivă, la fel cum nu era de așteptat ca statele occidentale să intervină, riscând o confruntare directă cu Armata Roșie. Reprimarea răscoalei era doar o chestiune de timp. Eu nu cred că cei de pe baricade nu știau acest lucru. Nu cred că nu au fost sfătuiți să renunțe: de dragul familiilor, de dragul prietenilor, pentru a rămâne în viață. Nu au renunțat. Au fost masacrați. Cei care nu au murit pe baricade au fost arestați, torturați, anihilați. Sistemul sovietic a triumfat din nou călcând pe cadavre. Ecourile victoriei au ajuns până la noi. Arestări și interogatorii bazate pe bănuiala că ai simpatizat cu cei de pe baricade. Clasa muncitoare nu știe de glumă, mai ales când vorbește prin reprezentanții ei de frunte.

Istoria se repetă și fiindcă firea omului nu se schimbă după directivele de partid. Întotdeauna se vor găsi rebeli care nu vor ține cont de zădărnicia cauzei lor. Ei vor fi înțeleși doar de aceia care acceptă că în viață nu contează doar victoriile, că uneori o înfrângere poate fi mai importantă decât o victorie.