Lucian Dobârtă și mitologia zootehnică

Capra vecinului... avea strabism

Ei da aveam vecini... de birou, de stradă, de curte, de cameră, de pat, de scaun, de casă... 1 la dreapta... 2 si 1/3 la stânga... și unul din vecinii întregi din stânga, avea o capră... wauuu, da ce capră  de import, capră de Franța, de Pirinei... recunosc... eu am rămas la primul contact(vizual) mut și deși sunt capricorn și am văzut ceva cornute mici în viața mea, așa un exemplar n-am întâlnit… era mai deosebită  decât caprele noastre în patru labe autohtone. În primul rând asta avea păr, da, păr nu blană și era cafenie asemeni unei căprioare gingașe, nu bălțată, sau uni, în alb ori negru... dar avea capra franceză și altceva diferit... urechile, mari... exagerat de mari, ca ale unui elefant mic și un uger imens, care aproape îl târa pe jos și niște țâțe remarcabil de mari, din orice poziție. Singurul ei defect major vizibil, pe cele invizibile nu am reușit să le găsesc, era că îți era imposibil să o privești adânc în ochi, fiind de felul ei particular, strabică. Am încercat de câteva ori recunosc, dar m-am bătut apoi ca beat de ce era prin jur, așa că să nu trezesc suspiciuni nefondate… am renunțat strategic. Socot însă că ăsta era și farmecul ei , iar pentru o capră îi stătea chiar chic. Vecinul dăduse bani buni, sau grei pe ea... nu am aflat niciodată câți... pentru că de câte ori întrebam  și ca din întâmplare neprimind nici un răspuns, evaluam cornuta, plusând evident…  de fiecare dată, vecinul mă privea de sus, peste umăr, strâmba din nas și dădea negativ din cap. Scumpă trebuie să fi fost capra  vecinului, foarte scumpă... și apoi certificatele, pașaportul(…oare cu poză?), vama, transportul, brrr e complicat să porți o capră de ici colo, prin UE, pare-se. Vecinul era ca și familia lui un ciudat... ecologist înnăscut, fumător convins, țărănist prin străbunic de mătușă, republican-regalist + monarhist ilegalist, socialist în discuții, ultraliberal în practică și liber schimbist de la caz la caz, în funcție de necaz, anotimp și împrejurare… un adevărat guru al familiei sale... soața și 3 copii, 2 băieți și o fată. Habar n-am cu ce s-a ocupat sau se ocupă vecinul meu... și-a cumpărat sfertu’ de la un alt fost vecin, decedat, prin cei rămași, care au vândut repede, pe motiv de boală... și a venit, asta am aflat de la alți vecini săritori, după o lungă perioada de ședere, undeva în sudul Franței, într-o zonă rurală, aproape de un mare oraș. Cu ce s-a îndeletnicit  acolo, mister... nu mi-a spus nici măcar neclar, niciodată... dar bănuiesc că făcea ceva apropiat de ceea ce făcea acum aici, adică nimic... ba mint, creștea o capră și ceva iezi, în afara familiei umane desigur. Acum avea 2 iezi, dar nici pe tatăl iezilor, țapul, nu l-am cunoscut niciodată. Vecinul avea și o rulotă, de colecție cică, total antică și răblăgită... părea mare pe dinafară și dotată pe dinăuntru, atâta timp cât în desele lor ieșiri cu familia, lua mereu și familia caprei cu ei... am priceput pentru lapte... laptele caprei fiind hrănitor, gustos și mult, în raport cu gabaritul ei... după mărimea exagerată a ugerului și țațelor, afirmația vecinului părea plauzibilă. Personal nu am asistat niciodată practic sau optic la mulsul animalului, pentru a-i evalua performanțele,  iar de câte ori iezii  încercau să sugă, vecinul care era prin preajmă și era mai tot timpul vara întins într-un șezlong paradit, iar iarna apărea mereu  oportun când vreun ied încerca indisciplinat să atenteze la ugerul matern, pentru a-l alunga. Am dedus că așa își apăra investiția și producția record pentru o capră, de lapte. Laptele mai avea și alte calități, para… de toate felurile,  dar misterios de felul lui vecinul nu mi le-a dezvăluit niciodată.  Soția lui Dom'Jorj, Ica(...nu știu însă de unde i se trăgea)... era ștearsă, timidă și la locul ei, vorbea șoptit, cu ochii  în pământ și suspect de puțin. Copiii: Vali, Gabi și Timi, având nume unisex n-am prea reușit, cu toată strădania să-i identific, vina mea desigur... ei fiind totuși personalizați. Erau cuminți, prea cuminți... cred că frecventau școala, iar când erau acasă mai tot timpul stăteau înauntru. Niciodată nu i-am văzut jucându-se… nu i-am auzit plângând, țipând, râzând. Misterioși și ei.  De cum încălzea soarele și dădea iarba, Dom'Jorj, familia de drept comun și familia caprei se îmbarcau în rulotă și ieșeau la păscut(capra)… cel mai puțin de vineri până luni dimineața... cel mai mult au lipsit o vară întreagă, când am priceput că au fost chiar plecați pe afară. După o așa revenire, a venit capra grea și a fătat cei 2 iezi... probabil țapul, fiind tot francez. Bucurie mare a fost atunci în familia vecinului, am văzut după tăcerea lor sugestivă… mai puțin a țapului care mă îndoiesc să fi primit vreo comunicare. 
Pe vecinul pe care îl numeam Dom'Jorj... în fapt îl chema Gergely. Restul numelor sper să fi rămas egale cu propria realitate. 
Curând viața m-a luat pe sus mutându-mă cu serviciul și restul în alt oraș , așa că am pierdut de tot contactul cu vecinul și familia lui mixtă. Când însă îmi reamintesc mă zgândăre o întrebare… Oare cât trăiește o capră de Pirinei ?

PS  Capra deși atât de apreciată n-am priceput să fi fost vreodată personificată cu vreun nume… o mai strigau tu(…în franceză) și țucu-țucu, dar ăsta nu mi s-a părut a fi nici măcar prenumele cornutei… Spre nefericirea  mea, port și astăzi, mâine și cât oi mai fi,  acest mister în cotloanele amintirilor mele.

La jumătatea vieții, lucrurile sunt în echilibru

Half of life

Să ai 50 de ani...Unii spun că este mult.
Tu consideri că este prea puţin.
Oricum...ai experimentat deja multe. Şi bune, şi rele.

Îţi aminteşti acum, că ai crescut ascultând muzică de calitate.
PHOENIX...de exemplu.
Priveşti vinilul învârtindu-se la turaţia de 33...şi nu îţi vine să crezi ce citeşti în presă.
Ce faci?
Retrăieşti dimineaţa în care te-ai bărbierit prima dată.
Apoi, îţi tragi două palme zdravene peste obrazul proaspăt bărbierit.
În timp ce fredonezi: „fată verde cu părul pădure”.

O fi dat-o Nicu Covaci de gard...dar mai sunt iubiri care trebuiesc trăite!

(text inspirat de un comentariu al profesorului Zorin Diaconescu)

Marius Buculei: Pastel metafizic

Umbra unui călugăr care ardea la foc încet

Călugărul, cu ochii larg închiși, își încetini respirația până când globulele roșii se opriră din vuietul lor prin venele îngroșate de tăcere și se adunaseră cuminți ca bilele de popice pe rastel. La umbra măslinie a copacului desfrunzit, toamna își ascunsese câteva dintre jucăriile ei preferate: întinse umbra unei ceți rebele peste ochii triști ai unui licurici, picura verdele din pielea tot mai străvezie a frunzelor descleștate din ramuri peste sufletul pustiit al ierbii arse și, fără să-i pese parcă de călugăr, îi răcea oasele îngălbenite de lumina serii.

Din creștetul călugărului ieșiră fuioare fierbinți de gânduri neterminate, se încolăceau pe ramurile goale - mângâieri aburinde strecurate pe nesimțite printre degetele copacului - poposeau pentru o clipă pe brațele scorțoase - păsări ostenite de farsele evoluției - ca apoi să se îndrepte cuminți din nou către țeasta în dospire a călugărului - împăcate că soarta încă le lăsa mai grele ca aerul.

Umbrele se strânseră toate laolaltă, a călugărului se așeză sfioasă lângă a licuriciului și începu ușor să-i plângă de milă. Umbra copacului se retrase cât mai aproape și ea, ascultând respirația de-abia șoptită a călugărului. Sau a umbrei, nu-și putuse da seama, între timp gândurile se îngroșaseră atât de tare încât le puteai întrezări sensul proiectat pe liniștea asfințitului. Singurătatea e cea mai grea relație pentru că nu știi niciodată cine minte. Umbrele se încruntaseră puțin, neștiind dacă să se lase seduse de gândul ce tocmai se strecurase șerpește pe lângă ele, furișându-se alene spre mintea neclintită a călugărului. 

Se hotărâseră să mai aștepte, să mai spere că lumina asfințitului, odată plecată, va lăsa întunericul serii să le dezvăluie sensul. Să ne cerem iertare sufletului bolii înainte de venirea bolii sufletului. Frica se strecură acum printre umbre, care se strânseră și mai mult una într-alta. Cum să știe bietele de ele cum arată o umbră sănătoasă, darămite o durere a umbrei suferinde? Pe dealul de la poalele copacului se auzi, ca un oftat prelung, șuieratul gândului la intrarea în mintea zâmbitoare a călugărului.

Ce e lumina fără întuneric, ce e frunza fără copac, ce e privirea fără ochi, când la moartea morții nicio viață n-o să fie? Încremenite în nemișcarea ceții - lumină leneșă și plânsă - umbrele se făcură una cu pământul, se lipiră de fiecare gest al toamnei, care întâmplată pe-acolo, se strecura acum în vârful picioarelor printre frânturile de gânduri ce nu mai conteneau să o împresoare. Îngreunată de umbrele terifiate, toamna se împletici de fuioarele groase care se întorceau acum de prin crengile copacului, rupse vreo două la mijloc - credința în rostul...- se prăbuși peste - dacă aș fi știut că...- și rămaseră acolo, la picioarele toamnei înspăimântate, fără să aibă puterea să se ridice către mintea liniștită a călugărului. 

Primele fire de lumină găsiră gânduri sparte, gânduri amare amestecate cu gânduri goale, frânturi de gânduri neterminate risipite sub copacul cocoțat pe vârful dealului. Umbrele se treziră ca dintr-un vis urât îmbrățișate strâns și, privindu-se complice, își reluară locul lor de fiecare zi, a copacului de partea vârstei copacului, a călugărului de partea vârstei călugărului, mulțumite că întunericul serii plecase fără să le încurce viețile.

Călugărul, cu ochii larg deschiși, trase adânc aerul rece al toamnei în piept, își ridică oasele fierbinți de pe pământul ofilit și, mulțumindu-i din priviri licuriciului pentru companie, coborî alene dealul. În urma lui, pe deal, primii fulgi de iarnă se lăsaseră deja domol pe gânduri...     

Cu chestionarul treci și… criza

Cu voia dumneavoastră sunteți invitați să răspundeți la câteva întrebări, răspunsurile la zorin.diaconescu@gmail.com .

  1. Ce credeți că se va întâmpla în 2023 pe frontul luptei dintre pagina tipărită vs. mediul online?
  2. Când vă exprimați preferința (print vs. online) în ce măsură contribuie la decizia dvs. gradul de cunoaștere / necunoaștere tehnică a mediului online?
  3. De dragul relației autor / cititor sunteți dispus(ă) să depuneți un efort de învățare a mijloacelor tehnice din mediul online sau așteptați ca cititorul să depună efortul de a vă descoperi în mediul print?
  4. Considerați filiera publicării prin tipar care presupune o cenzură inevitabilă (redacții care decid cine / ce se publică, redactori șefi, directori, sponsori, etc.) un avantaj (nu este publicat oricine) sau un dezavantaj?

Deocamdată propun să ne oprim aici. Nu exclud posibilitatea (probabilitatea) ca aceste întrebări să nu stârnească interesul sau ca aria de distribuire a acestui blog să nu fie suficientă pentru a-i găsi pe cei interesați.

Vă mulțumesc dacă ați citit aceste rânduri.

Szell Sandor: La răscruce.

Dacă florile ar vorbi

De curând am discutat cu o persoană dragă mie.
Printre altele, mi-a propus un joc.

Cum ar fi, dacă noi,oamenii, am fi flori?

Mi s-a părut de-a dreptul pueril acest joc.
Dar...

Analizând mai în detaliu, am constatat că de fapt nu este, deloc, un joc...este o selecţie pe care ar trebuie să o facem din când în când.

Şi...am început să fac analogii.

Concluzia?
Am puţine flori frumos mirositoare
.
Restul...sunt specii de cactus sau de urzică.
Dacă nu înţeapă, ustură.

Întrebarea este, pe care să le ud şi pe care să le las să se ofilească?

Gorbai Gyöngyi: dăruire dincolo de cuvinte

              Egy kutya két hűsége 


 Az első nap, az első kegyetlen reggelen tudta, hogy már nem üdvözölheti a megmentőjét, aki örökbe fogadta őt. Annyira fegyelmezetten ült a küszöbön, ahogy még a kutyaiskolában sem tanították. Mozdulatlanul nézett a semmibe és a hívásomra sem jött be a lakásba.
 Mindkettőnknek fájt ugyanazon személy elvesztése. Figyeltem őt és állítom, hogy az állatoknak érzéseik vannak, látják azt ami a legtöbb ember előtt rejtve marad.Egy másik dimenzióban nyernek bepillantást. Adott esetben a szeretet gazdi, a jóbarát lelkét érzékelte.
 Próbáltam hangtalanul sírni és csak belül zokogtam. Mereven, kicsit felfele nézett egy pontot. 
Nem tudom ,hány perc telt el így ,amikor lassan ,lépésről lépésre bejött és hihetetlen pontossággal lefeküdt arra a helyre ,ahol utoljára elbúcsúztam Tőle... mindkettőnk társától. Órák teltek el így ,egymás bánatát érezve.
 Ettől a naptól kezdve már semmi nem volt a régi. Hirtelen éveket öregedett ,már nem labdáztunk és ha a kedvenc faágát hajítottam messzire, csak a kedvemért hozta vissza,mígnem egyik nap már fel sem kelt a helyéről. Nem evett ,nem ivott. Időnként mégis, furcsa érdeklődéssel hegyezte füleit ,a semmibe nézve. Egy ilyen jelenet után újra felkelt.
Reményt adtak a lépései, erőt, hogy én is menni tudjak... haladni az ismeretlenbe.
 ,,Lesz egy macskád"-hallottam egy határozott ,mégis szelíd hangot.
 Nem vettem észre mikor kezdődött, mert szememet egy füstös ,ködös árny takarta el. Talán ugyanazt látta amit én. Hirtelen újra kölyökkutya benyomását keltette, boldogan fut kározott a kertben.
Következő nap már nem bírt lábra állni. A hátsó lábai lebénultak. Az állatorvos bizakodva kezelést javasolt. Hasát  megemelve ,kétségbeesetten próbáltam sétáltatni. Éreztem ,hogy küzd ,mégis önző módon könyörögtem ,,maradj még velem kérlek!"
Két napig feláldozta magát értem, de kezemből már csak egy csepp vizet fogadott el. Meleg barna szemével esdeklően nézett rám és én már nem csak magamat láttam.
Átöleltem és elengedtem...
 Akkor éjjel ,  álmomban megjelent . Gyönyörű ,csillogó bundával  futott valahova.
Szomorúan ,mégis boldogan ébredtem.
Aznap egy ragacsos szemű kiscicát kaptam ajándékba. Olyan ismerős érzés volt. Nem lepődtem meg amikor egy kis faágat hozott a szájában és a lábam elé tette.
 Megértettem az üzenetet. Lett egy macskám.
Gyakorta látom őt a virággal beültetett kis dombtető mellett vagy éppen a zöld fotelban heverészni mely nyolc évig Szotyi kényelmes fekhelye volt.

De ez egy következő történet...

Sandor nu e vinovat, factorul șarpe sunt eu…

Szell Sandor:

Nu trebuie neapărat să mergem cu valul...dar, în direcţia opusă este doar uscat.

De ce un blog?

În urmă cu un an, se năştea o nouă revistă de cultură.
Nu cred că trebuie detaliat procesul de creaţie...este tardiv.

Dar, atunci s-a pus întrebarea: „De ce o revistă?”
Răspunsul fiind la fel de simplu şi realist:
„Multe drumuri duc spre adevăr, dar adevărul nu poate fi decât unul singur.”

Bineînţeles, nu multe convigeri pot convieţui în aceeaşi colivie.

Aşa s-a născut idea unui blog. Unui, nou blog.
De ce era nevoie de încă un blog?
Vă las pe voi să răspundeţi la această întrebare.

Dar, lăsând la o parte frustrări, nopţi nedormite...îmbolnăviri...el există!

Cu siguranţă am pierdut până aici mai mult de jumătate din cei au început să citească textul.
Dar dacă mai eşti aici şi citeşti în continuare, îţi spun despre ce este acest text.

Despre noi, despre scriitori consacraţi. diletanţi în lumea cuvintelor, sau simpli cititori.
Este despre Nösnerland şi despre o gazdă care tot timpul are un loc la masă pentru cei care iubesc cultura.

Eu iubesc să stau la taifas în jurul acestei mese… şi te invit şi pe tine, să bem un pahar de vin şi să povestim…fiecare pe limba lui. Cu siguranţă ne vom înţelege.

Mulţumim, domnule profesor, Zorin Diaconescu!



Zorin Diaconescu: 

Cu plăcere și din necesitate. Realitatea se schimbă, dacă nu ne schimbăm odată cu ea, ne refugiem în turnul de fildeș al amintirilor care seamănă tot mai mult cu un cavou.
De ce am abandonat proiectul revistă (print)?

1.Lipsa unui sistem de difuzare - revista ajunge întâmplător la cititor
2.Distribuirea aleatorie face dificilă daca nu imposibilă comunicarea cu cititorii (cu excepția cazurilor când revista și cititorii alcătuiesc un grup local puțin numeros, în care caz ar putea comunica direct și salva astfel niște copaci.
3.Nu recunosc utilitatea controlului facilitat de varianta print: noi (redacția sau șeful hotărâm ce apare și ce nu, adică o cenzură soft), apariția si forma e în mâinile noastre, difuzarea depinde de bunăvoința noastră, cum revista nu poate să se finanțeze, sponsorul (sau sponsorii) au o autoritate indiscutabilă dar fără relevanță literară.
4.Nu cred că dinamica comunicării mai admite texte publicate la câteva luni după ce au fost scrise, fără posibilitatea oricărei forme de interactivitate. Chiar dacă există “Poșta redacției”, răspundem cui vrem și ce vrem, dialogul exclus.
5.Nu cred că merită efortul doar pentru o poză cu obiectul print în mână, fie ea și la o ședintă foarte festivă.
6.Nu văd de ce trebuie excluse abonamentele (care ar permite difuzarea prin poștă) doar fiindcă o parte a controlului trece de la șef la abonat?
7.Revistele pe care le cunosc seamănă cu parohiile, eu sunt pentru accesul liber la muze.

Iluzia e cea mai dură realitate – Lucian Dobârtă

Jaful
„Unde sunt zăpezile de maian(altădată)„... dar numai zăpezile !?
...nimic dar chiar nimic nu mai este cum a fost pe vremea copilăriei noastre, sau ca în poveștile auzite de la bunici... Nici pământul, nici apele, nici pădurile, nici marea, nici muntele, nici nisipul, nici ploaia, nici zăpezile, nici hainele, nici mâncarea, nici muzica, nici distracțiile, nici bucuriile, nici tristețile, nici oamenii... nici măcar hoțiile și hoții... nimic.                                                                                                    Ah și haiducii noștri inter și extra Carpatici de altă dată unde mai sunt, dincolo de paginile colbuite ale cărților devenite chiar ele relicve ?  Unde e vestitul Pintea, Iancu Jianu... Toma Alimanu... Baba și Gruia Novac... Iorgu Iorgovan, Andrei Popa, Coroi, Terente, alți mulți viteji... călări, cu căciuli semețe, cu brâuri late, cu ilice brodate de mândre neștiute dar focoase, cu cămășile descheiate epic până la buric, cu păr cârlionțat abundent pe piept și alte zone erogene de efect... cu iatagane ascuțite și flinte țintuite,  puși pe atacuri surpriză  diurne și nocturne la drumul mare, să scutere zgărciții negustori uvrei, să bage boala în boierii burtoși, slinoși, plini de galbeni și inele groase,  în boieroaicele oftăcioase, șmechere, cu nurii mari și pătimașe rubiconde domițe bătrâne, franțuzite, avide de aventură  și adrenalină fără frontiere... !? Nimic nu mai este ca altădată. Nimic ! Nici măcar umbre n-au mai rămas din astea,  sau vorbe, sau povești. Praf, pulbere și uitare grea s-a ales din toate. Se fură pe internet, se clonează carduri, se devalizează cu acte în regulă orice și mai ales oriunde ceva care are valoare de marfă și aduce profit.  Afară o vreme umedă și rece, ajun de Crăciun și sărbători într-un burg transilvan. Doar cei de-ai locului percep și pricep cu adevărat atmosfera, una specifică,  încărcată de semnificații și conotații care pot părea pentru intruși și oaspeți,   ciudate și stranii pe alocuri. Românul, proaspăt(cam de 20 de ani...) comunitar, este un monolit conglomerat, tradiționalist prin definiție și avid cosmopolit printr-o veșnică dar rodnică adopție. Vechile , chiar ancestralele obiceiuri și metehne s-au combinat mereu cu cele noi, de împrumut, rezultând un amestec unic și pitoresc de plugușor cu Valentine’s day, de colinde cu Halloween, de zi națională cu Thanksgiving(ziua recunoștinței), de Sf.Dumitru cu Oktoberfest, de aia autohtonă cu o alta din vecini, fie ei chiar planetari. Sincer am convingerea că odată ajuns în Universul mare și musai infinit, românul v-a importa ceva din tradițiile de pe Marte, Uranus, Saturn, Nibiru, Milky Way... și alte spații populate postgalactic și le va aduce acasă la ai lui, să se bucure împreună, dar mai ales să se laude pe unde a fost și ce-a prins din zborul de la alții. Va pune pe masă întinsă de sărbători, sarmale lângă salată de beuf, friptură  lângă salată mexicană, cornulețe lângă panettone, zaibăr lângă cidru, vișinată lângă sangria, țuică lângă wisiky, hamsii lângă fructe de mare, sushi lângă slană... și tot așa și iar așa că doar la noi a apărut și zicala :„Fie leafa cât de mare, toată merge pe mâncare !”                                                    Așa că revin loco, acasă, în atmosfera febrilă a presărbătorilor de iarnă.              
Ieșit proaspăt din spital(asta e altă poveste...), adică ușor convalescent și amețit mai mult la propriu decât la figurat, foarte comod din fire recunosc... mi-am cam pierdut suflu și vigilența. Vigilent eu n-am fost de felul meu, spre deziluzia post mortem a tatălui meu, dornic să se autodepășească pe sine, prin mine.               Mea culpa, dar sper am recuperat la alte capitole secundare de maximă importanță.  Nu-i sănătos neamul ăsta dacă nu se încarcă de sărbători ca oaia de ciulini, apoi rumegă suferind de balonări și arsuri priponit la televizor, ca la final spășit dar eliberat, să arunce stricat, jumătate din ce și-a dorit cheltuind ultimul ban. Ca tot românul neaoș cu neamuri risipite prin Europa, nu-s nici eu mai breaz și ghiftuiala de sărbători nu mi străină.  Te poți ghiftui însă dacă nu cumperi ! ?           
Bag deci într-o plasă trainică, vreo 2-3 de plastic și purced pe un mini traseu de shopping. Lume multă, multă, mai pe jos, mai cu mașini, dar toți preocupați să nu rămână de sărbători fără ceva anume și toate la un loc și cumpără românii în draci de toate, ca înainte de potop, nu ratează nici praful de pe conservele expirate...       „să fie că nu strică„ , cum e vorba. Plase peste plase, pungi peste pungi doldora sunt purtate și îndesate cu te miri ce... cum sportul aprovizionatului de sărbători îl am ca tot românul, nu mă dezmint nici eu. Cu elan juvenil trec pe la magazinul de carne cu un meniu prestabilit mental... e drept în fața vitrinei pline meniul meu suferă ajustări radicale, așa că la ieșire am deja vreo două plase pline și în loc de trei feluri, vreo nouă.  La legume, zarzavaturi, fructe e înghesuială...spațiu mic, lăzi multe, cumpărători full. După cotrobăieli reușite ies și de aici cu o plasă plină, îndesată... că de, o salată, un fruct se integrează bine printre atâtea aperitive și cărnuri. Am deja trei  plase, bugetul subțiat spre cota de avarie și încă destule idei fertile să mai umplu vreo câteva plase. Mai intru într-un aprozar unde constat cât de fraier am fost cumpărând de la cel dinainte cu prețurile mai mari, de unde mai achiziționez de ciudă verzături într-o plasă... și așa încărcat ca un asin pe drumul mătăsii pun cap compas, domiciliul fost conjugal... actualmente spațiul pe care îl împart cu concubina patrupedă felină Maya, de sorginte maidaneză și gen castrat.                
La bagajul pe care îl port, poziția mea bipedă devine rapid insuficientă și încep să gâfâi ca o mocăniță la deal în curbă, făcând halte dese, pe peronul cărora îmi blestem condiția umană sub deviza „ce-am fost și ce-am ajuns „prostul târgului„ , „idiotul familiei„... precum și alte slogane pașoptiste de împrumut, greu reproductibile.  Am mâinile întinse ca un urangutan harnic, gâfâi și sunt asudat ca la maraton, dar am satisfacția plaselor pline și mi-am păstrat în valori glicemice normale cumpătul , cum trebuie să recunosc am fost sfătuit internat fiind , de la portar la directorul spitalului, medicul primar, doctorii ad-hoc,asistente, infirmiere, brancardier, șofer, gardian, preot și cantor, băiatul cu presa, doamna de la chioșc, chibițari ocazionali, plus vizitatorii personali și cei impersonali ai colegilor de suferință, care s-au personalizat ulteriori singuri... să îmi păstrez calmul absolut în orice împrejurare asemeni celei de față complet nocivă stării mele labile de sănătate. Teoria multă, pigmentată cu paralizii  subite, contorsionări permanente spectaculoase, rictusuri cimentate, bâlbe cronice, anomalii inexplicabile științific și mai ales decese precoce, m-au transformat într-un chinchilla speriat, postbigot, cu mintea crăcănată la toate catastrofele de salon, hol, scări și alte spații publice... așa că am folosit doar fragmente de înjurături, diminutive de cruci și sfinți, rezumate de acatiste și sinonime de organe intime, desigur zâmbindu-mi știrb și larg la o vitrină din preajmă. Am deci moralul UP. Ultima haltă, ultimii bani, ultimele amănunte de cumpărat le fac la un magazin aflat pe shortcut-ul care mă duce spre casă. Doar trei trepte spre ușa magazinului și îmi vine  geniala străfulgerare de spirit să las plasele lângă, adică să nu mai intru cu ele încărcat ca măgarul în târg.... mă mai odihnesc, cuget mai eliberat, las o impresie intelectuală. Bună idee deci... Procedez în consecință și pătrund țanțoș ca un căpitan în magazin, despovărat. Cumpăr cafea boabe și rog vânzătoarea să mi-o macine, mai pierd vremea pe la vreo două rafturi, mai găsesc o aromă, două, lipsă, la plic... două persoane la casă înaintea mea, sunt gentil, degajat, bine dispus... achit, urez zâmbind Crăciun Fericit, i-au de guler cele trei produse în mână și ies... n-au trecut nici zece minute cronometrate cu generozitate...          
Mă întâmpină aerul umed, rece, iarna, ajunul sărbătorilor, cele trei trepte și... fatalitatea, ceasul rău, pisica treisprezece...și catastrofa...plasele mele nu-s, au dispărut, s-au evaporat, în locul liber, gol,  un scuipat proaspăt cât o monedă, care mă sfidează batjocoritor de jos... am fost jefuit. Wauuuuu...u... Am fost  jefuit de patru plase pline de cumpărăturile pentru Crăciun. Wau mi s-a întâmplat chiar mie. Fibrilat, tâmp și brusc vigilent(avea dreptate tata cu vigilența aia...) o iau în trei direcții deodată convins de ultima speranță a vreunei recuperări eroice într-un atac șarjat la baionetă, acompaniat de spițuri dorsale. Confuz, traversez aiurea, intru printre câteva blocuri, în scări, dau ocol tomberoanelor, mă răsucesc în mine și anapoda, scrutez cu privirea mea mioapă orizontul. Nimic. Am fost jefuit la drumul mare, de patru plase pline în ajunul Crăciunului. Siderat, teleghidat, umilit și musai supărat îmi îndes în buzunarele scurtei ultimele cumpărături salvate de la dezastru și mă preling spre casă. Maya mă primește cu același entuziasm al revederii dar bombeul meu beteag de draci îi retează pornirea lirică și o exilează sub un fotoliu strategic... săraca. Am uitat de bune maniere, sfaturi, predicții, precauții, preasfințenii și alte adjuvante necesare calmului. Adios gringos și calm. Umplu răvășit o pagină cu ceea ce conțineau plasele inventariate en gross și en detail, printre auto huiduieli, auto înjurături, auto flagelări fictive, auto denunțări nenarcisiste, auto, velo și pietonalo critici.  Maya dă semne sincere de reconciliere dar eu sunt duru*SRL, granit, nu cedez mângâierilor ei împinse, o țin la respect și distanță. Scot din dosnițele unei cărți și ungher de suflet, ultimii bani, păstrați pentru zile negre, care au venit atât de devreme pe lumină și cu noua listă cenzurată la greu, purced vigilent deja, spre refacerea traseului fatidic al proaspătului jaf.   Mia Via Dolorosa .                                                                                                           Lume multă pe jos sau „călare„ preocupată de ultimele cumpărături... la fel și eu, mă amestec discret și vigilent printre ei, mai reușesc să umplu o plasă jumătate. La magazinul de carne trei, ajuns nouă s-a metamorfozat în doi, legumele s-au întreit, fructele s-au înjumătățit, dulciurile au dispărut, sucul natural a devenit apă minerală... mă dor degetele de atăta strâns, sunt sudat de plase, magnetic lipit, simt asta... și mai ales vigilent ca un șoim ager... mmm, tardivă compensație dar... „tot pățitul devine învățat„ : nu-i așa !?
Plin de auto contradicții personale devin impersonal înțelept „...pe drumul de costișă...„ îndreptându-mă spre domiciliu. Se lasă seara și luminițele colorate clipesc jucăușe, reamintind mereu cât de aproape este Crăciunul și farmecul lui.
 Undeva cine știe cât de aproape cineva se bucură din întristarea mea. Este poate singurul cadou pe care l-am făcut vreodată cu nedorită generozitate involuntară cuiva... e poate singurul cadou pe care trebuie să mi-l fac înțelegăndu-i sensul, acum mie. Poate sunt copii acolo, poate ei nu or să afle ce-a facut„Moșul Bun și Darnic„ pentru ei... Așa să fie și rămână și pentru mine ! Bucurați-vă voi copii mai ales, mie deși supărat, mi-a trecut deznădejdea ! Am dat un sens Sărbătorii, sau Sărbatoarea mi-a dat sens mie !?... Mai contează!? Acum, acum e bine oricum!
Crăciun Fericit!
S-a lăsat noaptea și a început să ningă timid, feeric ca în poveștile copilăriei peste vechiul burg transilvan. „Băiatul cu plasele...„ adoarme împăcat... și Moșul îi mângâie visele. Este Crăciun !




7-8.ianuarie.2019/ Bistrița

Halat alb

Despre îngeri în halate albe s-a vorbit atât de mult în ultimul timp, încât, cred eu, unora li s-a urcat la cap, mai ales spiridușilor în uniforme verzi, care devin stăpânii locului atunci când îngerii în halate albe nu sunt, de obicei la ora de vizită, ca să nu le spulberi norul de sub picioare cu întrebări plictisitoare de analfabet medical, întrebări la care nu au nici un chef să răspundă pentru că tu, analfabetul, oricum nu înțelegi. Poți să-l suni pe înger, chiar îți spune în ce interval orar, dar întotdeauna, absolut întotdeauna, nu nimerești exact minutul, că nu durează mai mult convorbirea, în care el, îngerul, are chef și timp să-ți vorbească. Un astfel de înger în halat alb am întâlnit recent și mă gândesc că, deși nu este de foarte mult timp înger, îi priește, pentru că rotunjimile îi erau atât de rotunde că nu-i mai încăpeau și aripile. Nu știu cine se îngrijește neapărat de aspectul lor, dar, aici, ori a dat greș, ori îngerul acesta s-a decis să facă exact cât doi. Are și un cont pe FB unde a pus mii de poze cu rotunjimile foarte rotunde la vedere, din foarte multele călătorii exotice în care a zburat, ca să vadă și pământenii că ingerii ăștia au apucături de oameni de rând. Când zboară îngerii, stăpâni rămân spiridușii. Nu știu cum se face, dar pe toate, că erau spiridușe, crăpau uniformele pe care le primiseră, țipau tot timpul, cred că pentru că le strângeau, și nu prea erau sigure de ce anume ar trebui să facă ele acolo, așa că, de obicei, stăteau, când nu țipau, închise într-o cameră de unde ieșeau ștergându-se la gură și molfăind. Și se răsteau la orice pământean care le ieșea în cale. Pământenii trimiși în acest loc, nu sunt hrăniți, spălați, îngrijiti sub nicio altă formă decât cu niște leacuri administrate, de obicei, de un spiriduș șef, ăștia poartă uniforme mov ca să nu fie confundați cu cei în uniforme verzi. Nici spiridușii în uniforme mov nu vorbeau, îți aruncau doar o privire lehamitoasă, apoi se retrăgeau într-o altă cameră decât spiridușii verzi, cred că nu aveau voie să stea împreună, unde povesteau în timp ce becurile de alarmă de la ușile unde erau pământenii pâlpâiau în voie. Și tot pâlpâiau. La cum îi îngrijeau, mă gândesc că îi pregăteau să fie îngeri, dar din aceia adevărați. Când un pământean vizitator îndrăznea să vină la vreun pământean din acel loc, era întâmpinat de un alt spiriduș, negru și mult mai nervos și deranjat că vin pământenii în număr atât de mare, de obicei vreo 12, iar el are doar două mâini, cu care de altfel îi lua vreo cinci minute să treacă numele unui pământean vizitator în registru, și trebuia să facă asta doar două ore pe zi. În restul orelor cred că ocupația de bază era să dea muștele afară, pentru că nu se vedea nicio muscă zburând. După ce trecea numele celui venit în vizită în registru, cu greu, mai zbiera puțin, ca să se înțeleagă cât este el de stresat, apoi dădea telefon la spiridușii verzi care trebuiau să coboare după vizitator și să-l ducă pe fiecare unde avea de mers, că vizitatorii nu aveau voie să umble de capul lor. Vizitatorii așteptau câte douăzeci sau treizeci de minute până cobora un spiriduș, care și ăsta era nervos, că s-a săturat să tot coboare, cu liftul de altfel, să îi conducă pe vizitatori care, cum spuneam, nu aveau voie să umble de capul lor. Spiridușii, cel verde și cel negru mai glumeau puțin unul cu altul, niciunul nu mai părea că are nervi sau altă treaba de făcut și, într-un final, cel verde i se adresa vizitatorului la persoana a doua singular printre dinți și încruntat. În fond, vizitatorul e pământean și el, cu nimic mai bun decât pământenii pe care, deși ar fi trebuit, că pentru asta fuseseră ei aduși acolo, nu îi îngrijea nimeni. Când ajungea vizitatorul în sanctuarul îngeresc, i se spunea sec, flegmatic, ai douăzeci de minute apoi te scot afară, nu ai voie să-l hrănești și să îi dai să bea apă sau suc, ai înțeles?!. Înțelegea când, dacă avea noroc, pământeanul lui era eliberat, slab, absolut subnutrit, murdar de fecale până la gât, mirosind îngrozitor și cu blocaj renal. Bine, asta cu blocajul renal o constata după câteva zile când îl ducea pe nenorocitul de pământean de urgență la alți îngeri care îl privesc la fel de indiferenți și la alți spiriduși verzi care țipă la fel de nervoși că îl deranjează în timpul programului de lucru și nu pot sta, așa degeaba, sau să povestească cu alți spiriduși, sau să mai molfăie puțin că li s-a lărgit uniforma. Pământeanul vizitator, cu această ocazie, se roagă din răsputeri la îngerii adevărați să nu îl lase putetile ca să nu fie adus și el de urgență la îngerii în tot felul de halate, care nu sunt chiar îngeri. Îngerii adevărați se mai îndură de ruga vreunui pământean și, din când în când, amintesc celor în halate albe și uniforme verzi că sunt la fel de pământeni ca pământenii, că îngerii, cu sau fără halate, cu sau fără aripi, nu batjocoresc, nu umilesc, nu dispretuiesc, nu sunt indiferenți la lacrimi și durere, la suferință și neputință, sunt profesioniști, umani și omenoși. Altfel, sunt niște biete halate albe, la fel de albe ca ale unui brutar. 

Szell Sandor: adolescența reloaded

Din clipele care nu se mai întorc, rămâne doar nemurirea

Se îmbăta rar.
Dar când se îmbăta, îşi „dădea reset, la setările de fabrică”.
Rătăcea tăhui pe străzi, pănă întâlnea pe cineva.
- Tu mă cunoşti pe mine? – întreba.

În serile târzii de vară, nimerea între noi. 
Adolescenţi care rezemam gardulrile şi pândeam o ocazie de a atinge fetele.
- Voi mă cunoaşteţi? – întreba.
- Da! Sigur! Bineînţeles! –erau răspunsurile...băieţilor. Fetele tăceau, chicotind  în gând.
- Atunci, arătaţi-mi casa în care stau – mai spunea printre sughiţuri.
Toţi ne ofeream să-l ducem acasă.
Dar, nu direct.
Ocoleam câteva străzi.
Aşa, fiind drumul mai lung, erau mai multe ocaziile de a atinge, „din întâmplare”, mâna unei fete...sau, nu doar mâna.

...şi cât de mult ne doream să vină, din nou beat, să-l ducem acasă.
După mulţi ani am aflat, că şi fetele îşi doreau...
Frumoşi ani...