În anii 70 Radu Săplăcan se referea prin Mizeria imaginației la absența exprimării originale ( se folosea expresia: cu cuvintele tale ), la înlocuirea originalității cu limbajul de lemn. Vorbitul ca la ședință era o meteahnă izvorâtă din suficiență, conformism dar și din natura duplicitară a oamenilor care nu spuneau ce gândeau, ei spuneau ce era de spus. Acest ritual consumat pe altarul omniprezentelor ședințe (simboluri sacre: pânza roșie de pe masa prezidiului, cana cu apă și portretul conducătorului în fundal) a păstorit perversiuni de limbaj cheie pentru codul omului de tip nou. O bijuterie a acestui viciu lingvistic era: cer să fiu aspru pedepsit. Expresia în sine constituie un recital de forță. Presupusul vinovat – nu conta dacă era cu adevărat vinovat de ceva, asta stabilea partidul – cerea (sic!), adică nu-l pedepsea partidul, el se pedepsea singur, de ce oare? – pentru a convinge (pe cine?) că a rămas stăpân pe situație… Pe lângă o atare mostră de lirică angajată banalul reușit fără loc pentru candidații care ratau un examen de admitere, nota de trecere la care se referă expresia fiind fără relevanță în contextul ocupării numărului de locuri – obiectivul real al examenului.
Mizeria imaginației s-a născut și a trăit pe fondul unui regim represiv și de ce în ce mai pervers. În prima fază represiunea a fost violentă și fizică (arestări, torturi, lagăre de muncă). Brutalitatea regimului producea victime care ajungeau repede la statutul de martiri însuflețind rezistența. În faza următoare gardienii “cuceririlor revoluționare” au devenit mai subtili: “bandiții” și “dușmanii poporului” din prima fază au devenit “recalcitranți”. Poporul suveran nu avea dușmani, existau doar “elemente” influențate de străini care trebuiau compromise, constituția clama libertatea conștiinței, deci indezirabilii trebuiau transformați în infractori de drept comun și de cele mai multe ori scenariul funcționa, sau așa se vedea de sub scrum.
De ce este subiectul acesta în continuare unul de actualitate după trei decenii de la căderea dictaturii? Fiindcă azi imaginația nu se mai suprimă – libertatea de exprimare e reală, iar imaginația scăpată de sub obroc poate fi deturnată. Aceasta este lecția lui ’89: ați vrut revoluție, vă dăm revoluție, dar să nu vă închipuiți că o veți face de capul vostru! Nu v-a plăcut partidul, miliția și securitatea? N-ați mai vrut să fiți tovarăși? Fie, de azi sunteți domni, miliția e poliție, securitatea e “serviciu” iar partidul se face mai multe… Și cine să se ocupe de toate astea? Cine s-a ocupat și până acum. E adevărat ca de ochii lumii am fost nevoiți să încheiem noi alianțe, dar să nu-și închipuie cineva că noi am renunțat sau că vom renunța vreodată. Care noi? Știu ei…
Și uite așa mizeria imaginației de care vorbea Radu s-a transformat în delirul imaginației, după cum a prevăzut Marin Preda. Despre delirul imaginației va fi nevoie să mai vorbim. (Va urma).
Nösnerland 