Lecțiile smeritului monah…

Mizeria ni se strecoară în suflet pe neașteptate, prin lucruri mărunte cărora nu le dăm importanță până e prea târziu. “Un D sau un T” se numea eseul lui N. Steinhardt pe această temă: comisarul bate la ușă pentru a se interesa dacă vecinul își scrie numele Malod sau Malot, o diferență nesemnificativă, o consoană finală care abia dacă se aude la pronunțare. Așa începe. Odată ce i s-a răspuns, ce există cooperarea, fie ea minimă, comisarul intră în casă, după un timp cere o cafea și în final se comportă ca un stăpân. Compromisurile sunt rareori înțelepte, de obicei periculoase. Mai ales: nu poți încheia un compromis cu cineva care nu are același sistem de valori.

Mă tot gândesc la social media și la experiențele generației mele: marile adunări populare. Cine nu le-a trăit, nu-și poate imagina ce se petrecea acolo. Îngrijorător e că istoria se repetă. De data aceasta nu doar cu osanale, se poartă și înjurăturile. Mecanismele seamănă îngrijorător.

Adunările populare erau univoce. Demonstrau o ficțiune: unitatea de nezdruncinat, etc. în jurul partidului și a conducătorului. Azi, social media sunt echivoce. Orice temă poate fi satanizată sau divinizată. Situația are chiar și un suport teoretic: post adevăr. Ca la Orwell, în minutul de ură din 1984, postarea trezește reacții. Reale sau mimate, ele urmează același șablon ca defunctele adunări populare.

E clar că am deschis ușa. Cooperăm. Ce va urma?

Fake News și alte iluzii…

Falsul unei știri se raportează la realitate sau la așteptările noastre? Iată o întreare complicată, la care nu îmi propun să răspund. De ce să-i iau cititorului plăcerea de a descoperi singur cum stau lucrurile.

Imaginea de mai sus e de prin anii ’70, de acum o jumătate de secol și îl reprezintă pe subsemnatul (cel cu microfonul) în activitate ca reporter. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că voi mai fi în viață când cu un obiect cât un portofel se poate face o transmisie directă cu sunet și imagine color aș fi obiectat probabil că apocalipsa e după colț. Totuși, apocalipsa n-a venit, chiar dacă azi “live pe face book” e o banalitate care primește în cel mai fericit caz câteva secunde de atenție.

Mă întreb dacă era normal din partea mea să presupun că în 50 de ani nu se va schimba nimic, fiindcă de la astfel de presupuneri pornesc 90% din teoriile conspiraționiste? De fapt nu contează normalitatea, ci disponibilitatea mea de a crede așa ceva sau nu. Iar de la această disponibilitatea poate porni orice, de la o carieră în politică la un roman de succes sau o simplă depresie netratată, care agasează mai degrabă aparținătorii decât bolnavul.