Tag Archives: libertate

Mark are patru ani și ochi albaștri. Privește pe geamul troleibuzului cumva absent. În jur, dudui de toate vârstele îi zâmbesc. Încântat de așa audiență, tatăl lui Mark îl chestionează în fel și chip. Mark răspunde politicos. Și mecanic.  Ai dormit azi, întreabă tatăl. Mark dă din cap și spune aproape șoptit, da. Minți, zice tatăl, ți-a crescut nasul. Ochii lui Mark își privesc tatăl cu teamă în timp ce își pipăie nasul. Duduile zâmbesc zgomotos. Eu nu simt că mi-a crescut, șoptește Mark privindu-mă. Îi zâmbesc cât pot de convingator și îi fac semn că nu i-a crescut. Și domnișoara, nu vede nici ea că mi-a crescut, zice Mark. Domnișoara sunt eu. Tatăl tace și mă privește tăios. Îl privesc și eu, fără să clipesc. Nu mă impresionează în niciun fel privirea lui și vreau să știe. Am motivele mele. Continuu să-i zâmbesc lui Mark. Mark nu zâmbește. Doar mă privește. Am dormit, îmi șoptește Mark, dar nu chiar imediat. La coborâre, Mark mă sărută pe obraz și-mi spune “te iubesc”, cel mai sincer te iubesc pe care mi l-a spus cineva vreodată. Duduile din jur se înduioșează în cor. Și ochii mei se umezesc. Și mi-ar plăcea ca ochilor lui Mark să nu le mai fie teamă niciodată.

Dora Budăcean

Citește-te pe tine însuți

Motto

Spre deosebire de scriitor, cititorul nu scrie (…) fiindcă pe el nu îl bântuie gloria publicării (…) Cititorul nu are o reputație de apărat, el este un personaj colectiv și beneficiază de privilegiul anonimatului” 

Elogiu cititorului, de Zorin Diaconescu 

**************************

Zilele trecute cineva mi-a spus că sunt un mare prozator, al doilea, totuși, după primul; n-am să spun după cine, pentru că mie chiar mi s-a părut hilară comparația, sau ordinea, mă rog. M-a pus pe gânduri, pentru că nu poți să faci o astfel de afirmație și să nu ai idee de ce spui. Nu mi s-a urcat la cap, nici nu sunt genul, dar de atunci mă întreb de ce nu scriu și eu o carte. Păi, pentru că nu vreau. Acum câțiva ani am cumpărat cartea unei colege, bine, a tras efectiv de mine să o cumpăr, și acela a fost momentul în care orice gând că aș scrie ceva care să se tipărească mi s-a sters din voință. Știu că am citit câteva poezii din cartea respectivă și m-a apucat plânsul. Dacă mă gândesc bine, cred că am și aruncat-o, că nici de suport pentru ceașca de cafea nu-mi plăcea. Apropo de poezie. M-a luat valul și am scris și poezii. Penibile, bineînțeles, dar pentru mine, și chiar nu glumesc, să scriu poezii este ca și cum aș rezolva o ecuație, este un exercițiu de curățat nervii nervoși și mai ales stresul în care trăiesc de ani buni. Bine, nu m-am apucat, așa, de capul meu,  am fost provocată și încurajată și chiar împinsă de la spate, și eu așa am fost educată, dacă primesc o sarcină o duc la sfârșit, bun sau rău, dar o duc. Într-un astfel de exercițiu, în unul din acele momente în care o clipă de nebunie te poate duce într-o situație necugetată pe care nu ți-o dorești, și fără întoarcere, am scris o poezie, singurătate se numea, fiecare vers începându-l cu o literă a cuvântului singurătate, așa încât cuvântul se putea citi pe verticală, adică, mai pe domnește, un acrostih. Poezia în sine, fără valoare literară, poetică sau orice, însă, pentru mine, a fost ca dopul sticlei de șampanie, a făcut să reverse afară din mine tot năduful scriind-o în acest fel. Și se trezește un puștiulică, mare poet, un geniu chiar, să râdă ca proasta în târg, cu lacrimi, de poezia mea. Acuma, eu nu sunt un mare fan al poeziei moderne, nu le prea înțeleg, recunosc, și acest poet, lăudat si elogiat de toată lumea scrie poezii din acestea pe care eu nu le înțeleg. Nu mă pricep, nu comentez și în niciun caz nu laud doar că să se vadă că o fac și eu. Dar nu râd, frate. Nu râd. Nu-mi place, trec mai departe. Sunt proastă în sinea mea, adică. Să ne-nțelegem, de citit poezii am cam citit, am și poeți preferați, ba chiar știu și câteva poezii pe de rost, dar nu recit pentru că, evident, nimeni nu și-ar dori să mă audă recitând. De recitat, din punctul meu de vedere, o făcea Ion Caramitru, care, pe vremea studenției mele, ținea spectacole de poezie la Sala Palatului la care eram nelipsită. Dar și poeziile erau poezii și Ion Caramitru le recita cum nici poeții înșiși nu le-au gândit. Nu știu dacă puștiulică ăsta mic ar înțelege ce spun. Cu siguranță nu, pentru că mai are de trăit ani buni până să înțeleagă că, de cele mai multe ori, să fii un geniu este un blestem.

M-am luat cu vorba aiurea, m-am pierdut în detalii inutile, desi are sens, pentru că întâmplarea aceasta m-a facut să înțeleg că nu am cum să am pretenția că aș putea scrie vreo carte, nici măcar una de bucate, dacă bagajul meu de cunoștințe încape într-o pungă de un leu. Că mă bătea gândul să scriu o carte, așa, pe genunchi, să o public, să nu o cumpere nimeni și, deci, să nu o citească nimeni.  Numai că, recent, am citit o carte. Ei bine, cartea aceea, după ce o citești, asta doar dacă nu ești tâmpit, îți spune că pentru a scrie o carte trebuie să fi citit întâi câteva mii, și aici nu mă refer la cărțile acelea erotice, care la un moment dat erau la modă și pe care, în mișelia mea, recunosc că nu le-am citit, deci nu ar trebui să îmi permit să le judec, dar știu de ele pentru că aveam un coleg care le citea și ținea chiar un jurnal în birou pe care il scotea din când în când și-l recitea aproape hipnotizat, jurnal în care făcuse rezumat fiecărei cărți, pe care jurnal l-am sustras într-o zi în care el lipsea și l-am citit râzând ca proasta în târg, evident, pentru că și eu eram proastă la vârsta aceea.

În concluzie, că iar m-am pierdut în detalii inutile, ziceam că nu am cum să am pretenția că aș putea scrie vreo carte,  rămân deci ce sunt, un cititor incult, un poet amator, un prozator de facebook, dar n-am să scriu o carte doar ca să fie publicată. Asta am învățat eu de la mentorul meu, să-mi văd lungul nasului, să nu îndrăznesc să mă compar cu oameni cu condei și cu talent, să nu mă cred scriitor pentru că scriu trei tâmpenii la care râde sau mă-njură lumea, să nu mă cred poet dacă scriu un acrostih, și mai ales să nu-mi pese că un geniu care abia a terminat de citit Arici Pogonici, râde de mine. În concluzie, nu am să scriu o carte, rămân la aiurelile mele, care plac sau nu cuiva, care amuză sau sunt indiferente, dar pentru mine sunt leac pentru suflet și minte. Rămân cititor pentru că, citez:  “Cititorul are întotdeauna dreptate.”

Dora Budăcean

Prostia, o suferință a inteligenței

Motto

“Nimeni nu este destul se inteligent pentru a convinge un prost că este prost” – La Fontaine.

***************************

Prostia, o suferință a inteligenței, neplictisitoare, neanxioasă, nedepresivă, lipsită de remușcări, arogantă, doare dacă nu se arată lumii. Mă rog, nu în felul acela de să te tăvălești pe jos, ca o durere de măsea în miezul nopții, ca o durere de burtă, ci ca o arsură, o durere interioară, absconsă, înfiptă în ființa ta, permanentă și care rage în tine să o scoți la suprafață. Și-atunci o eliberezi inconștient, când e atât de puternică încât a pus stăpânire pe tine și te domină, te definește, și asta este, nu mai poate fi nimic schimbat, devii una cu prostia, sau cu bună știință, pentru că ești atât de prost încât crezi că ești deștept. Prostia, odată ieșită, se revarsă din tine, împroașcă, așa cum te stropesc mașinile când, după câte o ploaie, stai liniștit pe trotuar și ele trec în viteză prin bălțile de la marginea trotuarului. Bineînțeles că trebuie neapărat ca prostia să meargă de mână cu orgoliu. Altfel, ce farmec are să fii prost? Așa că amintești din cinci în cinci minute, oricui, oriunde și-n orice împrejurare că ești șeful, a orice, și-a unei scări de bloc, dar tu decizi. Ce decizi? Ideile altora le decizi, ale ălora cărora le spui tu că ești șef. Pentru că tu nu ai idei. Tu ai orgolii. Tu, la ideea oricui, sari, așa, ca prostul, că nu te-a întrebat nimeni, și zici că fix asta era ideea ta, dar exact așa ai gândit și tu, și iată, ideea, de fapt, îți aparține, și esti absolut convins că este ideea ta. Tu comunici diferit cu superiorii tăi, cei pe care îi recunoști ca fiindu-ți superiori, evident, pentru că te poți folosi de ei în toate felurile de tine știute, față de cum comunici cu toți ceilalți pe care îi consideri inferiori. Inferiori pentru că tu îi vezi inferiori  pentru că nu îți sunt utili, ție sau scopurilor tale. Tu, când te uiți în oglindă, că o faci des, tu te admiri, în orice situație, în orice suprafață care îți reflectă imaginea, de aia îți faci selfiuri în fiecare zi de câte zece ori și le arăți lumii, obsesiv, pentru că ești fudul. Tu nu mai scrii “inginer” în fața numelui de pe ușa apartamentului în care locuiești, cum era obiceiul când eram eu copil, că nu era nimeni proprietar, nu rămânea nimeni definitiv în acel apartament, că dacă te mai căuta poștașul, miliția, vreun neam, vreun cineva să știe unde locuiești, așa că, pe ușă, pe niște plăcuțe de inox, cine avea, cine nu, pe ce putea, se scria numele familei care locuia în acel apartament, dar doar ei, cei doi ingineri care locuiau la noi în bloc, scriseseră inginer înaintea numelui; nu scrisese niciunul din profesori sau doctori sau oricine altcineva cu orice altă meserie, nimeni. Tu, cel de azi, deși ideea îți chiar place, tu nu mai scrii pe ușă inginer înaintea numelui, în schimb îți semnezi emailurile personale înșirând înaintea numelui toate funcțiile pe care le deții în viața profesională. Că o prostie care se respectă este și fudulă. Că o prostie care se respectă nu poate fi modestă. Prostia nu înseamnă că nu știi aria cercului, sau să explici teoria relativității, să extragi radical sau să ridici la putere, formula chimică a apei sau a benzinei, capitalele țărilor, pe ce continent este Japonia, cine a fost Freud, Schopenhauer, Beethoven, Dostoievski sau Marie Curie. Nu. Prostia este când știi toate astea și pentru asta te crezi superior. Prostia este când îl umilești pe celălalt și nu ai remușcări, când te crezi mai mult decât ești, când tonul cu care le vorbești celorlalți este răstit, când apostrofezi pe toată lumea, când nu accepți să fii contrazis sau, doamne ferește,  corectat, când ai pretenții necuvenite, când ești mulțumit de tine însuți și mereu nemulțumit de cei din jur, când ești arogant și fudul. Și da, prostia ta doare, dar nu pe tine, ci pe cei din jur. 

Prolog

Pentru a deveni studentă a acelei facultăți, am promovat un examen de admitere, iar concurența a fost de paisprezece candidați pentru un loc. 

Al doilea an universitar al studenției mele începuse de vreo săptămână când ne-au anunțat că vom petrece următoarele două săptămâni la muncă patriotică în agricultură. Într-o dimineață caldă de octombrie, am pornit din Gara de Nord și, undeva pe la prânz, am ajuns într-o haltă din Bărăgan. Între doi stâlpi înalți atârna o tablă mare pe care era scris cu litere pictate „CAP Jegălia”. În mijlocul câmpului, înconjurat de lanuri de porumb, se afla un grajd, care cu ceva timp în urmă o fi găzduit niște vaci, în care ne-au amenajat, din paturi supraetajate, dormitor. Din tavan, prin niște grătare metalice, luminau câteva becuri chioare stropite cu var. Pereții au fost văruiți la repezeală cu un strat subțire prin care ieșea gălbeneala din pereți, mirosul de grajd persista, podeaua, stropită și ea cu var, era din ciment cvasi-finisat. Imaginea era absolut dezolantă. La câteva sute de metri distanță, o clădire mult mai mare și mai frumoasă, cel puțin așa arăta din exterior, înconjurată de un gard de sârmă, nu prea solid și nici prea înalt, găzduia soldații care recoltau porumbul pe care noi urma să-l depănușăm. Dimineața venea un tractor care ne aducea apă în niște bidoane de aluminiu, din cele în care se păstra laptele. Noi ne aliniam deasupra unui jgheab de lemn din care, odată, se adăpaseră vacile, un cineva ne turna apă în pumnii strânși, fâcuți câuș și ne spălam fețele. Și dinții, dacă mai rămânea apă. Apoi ne petreceam ziua depănușând porumbul depozitat în grămezi care, pe zi ce trecea, păreau tot mai mari. Lanurile de porumb, totodată și toaleta noastră, erau de jur împrejur, cât se vedea cu ochii. Seara, înainte de culcare, ieșeam la toaleta din lanul de porumb, în grupuri, înarmate cu ce găseam și cu ochii în patru. Nu-mi amintesc să fi mâncat altceva în afară de eugenii și napolitane pe care le-am cumpărat din satul aflat la vreo cinci kilometri de grajdul nostru. Mâncarea ne-o aduceau tot în bidoane de aluminiu. Și tot așa o duceau de unde au adus-o. Profesorii care ne însoțeau, un el și o ea, nu păreau impresionați de nemulțumirea noastră, așa că i-am amenințat că, așa jegoase cum eram, vom pleca de la Jegălia direct la decanat. Cum nici asta nu a funcționat, am mutat toaleta de noapte la ușa lor, chiar la intrarea în grajd, unde ei aveau un mic separeu cu o ușă făcută din niște scânduri, pe care o închideau cu zăvor. În acea vreme nu existau telefoane mobile, nu exista nici măcar un telefon fix pe o rază de cinci kilometri. În cele din urmă, și-au luat inima în dinți și, trecuse deja o săptămână, într-o zi, după ritualul de dimineață pe care nici măcar nu ne mai oboseam să-l displăcem, ne-au spus că l-au informat pe decan care le-a promis, dar noi nu i-am crezut, că are să vină. Decanul nostru era unul dintre cei mai cerebrali oameni pe care i-am întâlnit în acea facultate, nu și singurul din fericire. În jurul prânzului, când ne aduceau bidoanele cu mâncare, a apărut decanul însoțit de o suită de la CAP. Ne-a văzut. Ochii îi erau cumva în lacrimi și plini de mânie în același timp. Noi, nespălate de o săptămână și nemâncate, cocoțate pe grămada de porumb, cântam, cât ne tineau plămânii, cântece deloc patriotice. Le-a spus ceva profesorilor, nu cred că ceva de bine, că stăteau cu capetele plecate în pământ, la fel ca cei de la CAP Jegălia. Apoi, cu glas tare, cu un calm pe care cu greu cred că și l-a stăpânit, le-a comunicat că fetele lui pleacă acasă chiar în acel moment. Și nu am așteptat să spună asta de două ori. În cinci minute ne-am aliniat frumos cu toate bagajele făcute și am pornit spre gară, în pas vioi. Un tren, care venea de la Constanța, a oprit în haltă și noi, ca o haită dezlănțuită, am tăbărât în vagoane. Rând pe rând, oamenii au părăsit compartimentele în care intraserăm. Puțeam îngrozitor. Dar cui îi păsa?! Spre seară am ajuns în căminul din Regie,  am intrat în cadă și nu am mai ieșit trei ore. Noi, fetele care fusesem la Jegălia, am avut liber restul săptămânii. Ceilalți colegi, care fuseseră în alte CAP-uri, mai decente, au depănușat porumb până în ultima zi.

Nu știu exact ce am gândit atunci, nu cred că îmi amintesc, dar nu am fost niciodată un mare fan al muncii patriotice impusă prin forță, cumva, întreagă ființa mea se răzvrătea. Poate că ar fi trebuit să-mi placă la Jegălia. Nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut nici peste ani, stagiară fiind, când ne duceau duminica la muncă patriotică, tot la porumb, în prima fază să depănușăm porumbul direct pe tulpină, ca să se coacă mai repede știuletele și, așa galben, să râdă în soare alături de macaralele țării, ca peste alte două săptămâni să îl culegem. Nu mi-a plăcut nici când, într-o dimineață de la sfârșitul lunii decembrie, câțiva oameni ai muncii furioși au tăbărât în birourile în care eram noi, culegătorii de porumb de duminica, au bătut cu pumnul în masă și ne-au întrebat câte cafele băuserăm în ziua aceea. Pentru că, în viziunea lor, în zilele în care nu culegeam porumb, beam cafea.

Pentru mine, o spun cu toată convingerea și îmi asum, la fel ca armata pe care noi, fetele, o făceam în timpul facultății, cu convocări în timpul vacanțelor de vară, Jegălia a fost o formă bizară de aducere aminte, în cazul în care încă nu am înțeles, că liber cu adevărat îmi era doar gândul care, oricât de liber ar fi fost, va fi întotdeauna constrâns de cei fără gând.

Epilog

Nu am mai cules porumb niciodată de atunci, el rămânând doar o amprentă profundă a trecutului în prezentul continuu al existenței mele.