Umbra unui călugăr care ardea la foc încet Călugărul, cu ochii larg închiși, își încetini respirația până când globulele roșii se opriră din vuietul lor prin venele îngroșate de tăcere și se adunaseră cuminți ca bilele de popice pe rastel. La umbra măslinie a copacului desfrunzit, toamna își ascunsese câteva dintre jucăriile ei preferate: întinse umbra unei ceți rebele peste ochii triști ai unui licurici, picura verdele din pielea tot mai străvezie a frunzelor descleștate din ramuri peste sufletul pustiit al ierbii arse și, fără să-i pese parcă de călugăr, îi răcea oasele îngălbenite de lumina serii. Din creștetul călugărului ieșiră fuioare fierbinți de gânduri neterminate, se încolăceau pe ramurile goale - mângâieri aburinde strecurate pe nesimțite printre degetele copacului - poposeau pentru o clipă pe brațele scorțoase - păsări ostenite de farsele evoluției - ca apoi să se îndrepte cuminți din nou către țeasta în dospire a călugărului - împăcate că soarta încă le lăsa mai grele ca aerul. Umbrele se strânseră toate laolaltă, a călugărului se așeză sfioasă lângă a licuriciului și începu ușor să-i plângă de milă. Umbra copacului se retrase cât mai aproape și ea, ascultând respirația de-abia șoptită a călugărului. Sau a umbrei, nu-și putuse da seama, între timp gândurile se îngroșaseră atât de tare încât le puteai întrezări sensul proiectat pe liniștea asfințitului. Singurătatea e cea mai grea relație pentru că nu știi niciodată cine minte. Umbrele se încruntaseră puțin, neștiind dacă să se lase seduse de gândul ce tocmai se strecurase șerpește pe lângă ele, furișându-se alene spre mintea neclintită a călugărului. Se hotărâseră să mai aștepte, să mai spere că lumina asfințitului, odată plecată, va lăsa întunericul serii să le dezvăluie sensul. Să ne cerem iertare sufletului bolii înainte de venirea bolii sufletului. Frica se strecură acum printre umbre, care se strânseră și mai mult una într-alta. Cum să știe bietele de ele cum arată o umbră sănătoasă, darămite o durere a umbrei suferinde? Pe dealul de la poalele copacului se auzi, ca un oftat prelung, șuieratul gândului la intrarea în mintea zâmbitoare a călugărului. Ce e lumina fără întuneric, ce e frunza fără copac, ce e privirea fără ochi, când la moartea morții nicio viață n-o să fie? Încremenite în nemișcarea ceții - lumină leneșă și plânsă - umbrele se făcură una cu pământul, se lipiră de fiecare gest al toamnei, care întâmplată pe-acolo, se strecura acum în vârful picioarelor printre frânturile de gânduri ce nu mai conteneau să o împresoare. Îngreunată de umbrele terifiate, toamna se împletici de fuioarele groase care se întorceau acum de prin crengile copacului, rupse vreo două la mijloc - credința în rostul...- se prăbuși peste - dacă aș fi știut că...- și rămaseră acolo, la picioarele toamnei înspăimântate, fără să aibă puterea să se ridice către mintea liniștită a călugărului. Primele fire de lumină găsiră gânduri sparte, gânduri amare amestecate cu gânduri goale, frânturi de gânduri neterminate risipite sub copacul cocoțat pe vârful dealului. Umbrele se treziră ca dintr-un vis urât îmbrățișate strâns și, privindu-se complice, își reluară locul lor de fiecare zi, a copacului de partea vârstei copacului, a călugărului de partea vârstei călugărului, mulțumite că întunericul serii plecase fără să le încurce viețile. Călugărul, cu ochii larg deschiși, trase adânc aerul rece al toamnei în piept, își ridică oasele fierbinți de pe pământul ofilit și, mulțumindu-i din priviri licuriciului pentru companie, coborî alene dealul. În urma lui, pe deal, primii fulgi de iarnă se lăsaseră deja domol pe gânduri...
Tag Archives: libertate
Gorbai Gyöngyi: dăruire dincolo de cuvinte
Egy kutya két hűsége Az első nap, az első kegyetlen reggelen tudta, hogy már nem üdvözölheti a megmentőjét, aki örökbe fogadta őt. Annyira fegyelmezetten ült a küszöbön, ahogy még a kutyaiskolában sem tanították. Mozdulatlanul nézett a semmibe és a hívásomra sem jött be a lakásba. Mindkettőnknek fájt ugyanazon személy elvesztése. Figyeltem őt és állítom, hogy az állatoknak érzéseik vannak, látják azt ami a legtöbb ember előtt rejtve marad.Egy másik dimenzióban nyernek bepillantást. Adott esetben a szeretet gazdi, a jóbarát lelkét érzékelte. Próbáltam hangtalanul sírni és csak belül zokogtam. Mereven, kicsit felfele nézett egy pontot. Nem tudom ,hány perc telt el így ,amikor lassan ,lépésről lépésre bejött és hihetetlen pontossággal lefeküdt arra a helyre ,ahol utoljára elbúcsúztam Tőle... mindkettőnk társától. Órák teltek el így ,egymás bánatát érezve. Ettől a naptól kezdve már semmi nem volt a régi. Hirtelen éveket öregedett ,már nem labdáztunk és ha a kedvenc faágát hajítottam messzire, csak a kedvemért hozta vissza,mígnem egyik nap már fel sem kelt a helyéről. Nem evett ,nem ivott. Időnként mégis, furcsa érdeklődéssel hegyezte füleit ,a semmibe nézve. Egy ilyen jelenet után újra felkelt. Reményt adtak a lépései, erőt, hogy én is menni tudjak... haladni az ismeretlenbe. ,,Lesz egy macskád"-hallottam egy határozott ,mégis szelíd hangot. Nem vettem észre mikor kezdődött, mert szememet egy füstös ,ködös árny takarta el. Talán ugyanazt látta amit én. Hirtelen újra kölyökkutya benyomását keltette, boldogan fut kározott a kertben. Következő nap már nem bírt lábra állni. A hátsó lábai lebénultak. Az állatorvos bizakodva kezelést javasolt. Hasát megemelve ,kétségbeesetten próbáltam sétáltatni. Éreztem ,hogy küzd ,mégis önző módon könyörögtem ,,maradj még velem kérlek!" Két napig feláldozta magát értem, de kezemből már csak egy csepp vizet fogadott el. Meleg barna szemével esdeklően nézett rám és én már nem csak magamat láttam. Átöleltem és elengedtem... Akkor éjjel , álmomban megjelent . Gyönyörű ,csillogó bundával futott valahova. Szomorúan ,mégis boldogan ébredtem. Aznap egy ragacsos szemű kiscicát kaptam ajándékba. Olyan ismerős érzés volt. Nem lepődtem meg amikor egy kis faágat hozott a szájában és a lábam elé tette. Megértettem az üzenetet. Lett egy macskám. Gyakorta látom őt a virággal beültetett kis dombtető mellett vagy éppen a zöld fotelban heverészni mely nyolc évig Szotyi kényelmes fekhelye volt. De ez egy következő történet...
Sandor nu e vinovat, factorul șarpe sunt eu…
Szell Sandor: Nu trebuie neapărat să mergem cu valul...dar, în direcţia opusă este doar uscat. De ce un blog? În urmă cu un an, se năştea o nouă revistă de cultură. Nu cred că trebuie detaliat procesul de creaţie...este tardiv. Dar, atunci s-a pus întrebarea: „De ce o revistă?” Răspunsul fiind la fel de simplu şi realist: „Multe drumuri duc spre adevăr, dar adevărul nu poate fi decât unul singur.” Bineînţeles, nu multe convigeri pot convieţui în aceeaşi colivie. Aşa s-a născut idea unui blog. Unui, nou blog. De ce era nevoie de încă un blog? Vă las pe voi să răspundeţi la această întrebare. Dar, lăsând la o parte frustrări, nopţi nedormite...îmbolnăviri...el există! Cu siguranţă am pierdut până aici mai mult de jumătate din cei au început să citească textul. Dar dacă mai eşti aici şi citeşti în continuare, îţi spun despre ce este acest text. Despre noi, despre scriitori consacraţi. diletanţi în lumea cuvintelor, sau simpli cititori. Este despre Nösnerland şi despre o gazdă care tot timpul are un loc la masă pentru cei care iubesc cultura. Eu iubesc să stau la taifas în jurul acestei mese… şi te invit şi pe tine, să bem un pahar de vin şi să povestim…fiecare pe limba lui. Cu siguranţă ne vom înţelege. Mulţumim, domnule profesor, Zorin Diaconescu! Zorin Diaconescu: Cu plăcere și din necesitate. Realitatea se schimbă, dacă nu ne schimbăm odată cu ea, ne refugiem în turnul de fildeș al amintirilor care seamănă tot mai mult cu un cavou. De ce am abandonat proiectul revistă (print)? 1.Lipsa unui sistem de difuzare - revista ajunge întâmplător la cititor 2.Distribuirea aleatorie face dificilă daca nu imposibilă comunicarea cu cititorii (cu excepția cazurilor când revista și cititorii alcătuiesc un grup local puțin numeros, în care caz ar putea comunica direct și salva astfel niște copaci. 3.Nu recunosc utilitatea controlului facilitat de varianta print: noi (redacția sau șeful hotărâm ce apare și ce nu, adică o cenzură soft), apariția si forma e în mâinile noastre, difuzarea depinde de bunăvoința noastră, cum revista nu poate să se finanțeze, sponsorul (sau sponsorii) au o autoritate indiscutabilă dar fără relevanță literară. 4.Nu cred că dinamica comunicării mai admite texte publicate la câteva luni după ce au fost scrise, fără posibilitatea oricărei forme de interactivitate. Chiar dacă există “Poșta redacției”, răspundem cui vrem și ce vrem, dialogul exclus. 5.Nu cred că merită efortul doar pentru o poză cu obiectul print în mână, fie ea și la o ședintă foarte festivă. 6.Nu văd de ce trebuie excluse abonamentele (care ar permite difuzarea prin poștă) doar fiindcă o parte a controlului trece de la șef la abonat? 7.Revistele pe care le cunosc seamănă cu parohiile, eu sunt pentru accesul liber la muze.
Iluzia e cea mai dură realitate – Lucian Dobârtă
Jaful „Unde sunt zăpezile de maian(altădată)„... dar numai zăpezile !? ...nimic dar chiar nimic nu mai este cum a fost pe vremea copilăriei noastre, sau ca în poveștile auzite de la bunici... Nici pământul, nici apele, nici pădurile, nici marea, nici muntele, nici nisipul, nici ploaia, nici zăpezile, nici hainele, nici mâncarea, nici muzica, nici distracțiile, nici bucuriile, nici tristețile, nici oamenii... nici măcar hoțiile și hoții... nimic. Ah și haiducii noștri inter și extra Carpatici de altă dată unde mai sunt, dincolo de paginile colbuite ale cărților devenite chiar ele relicve ? Unde e vestitul Pintea, Iancu Jianu... Toma Alimanu... Baba și Gruia Novac... Iorgu Iorgovan, Andrei Popa, Coroi, Terente, alți mulți viteji... călări, cu căciuli semețe, cu brâuri late, cu ilice brodate de mândre neștiute dar focoase, cu cămășile descheiate epic până la buric, cu păr cârlionțat abundent pe piept și alte zone erogene de efect... cu iatagane ascuțite și flinte țintuite, puși pe atacuri surpriză diurne și nocturne la drumul mare, să scutere zgărciții negustori uvrei, să bage boala în boierii burtoși, slinoși, plini de galbeni și inele groase, în boieroaicele oftăcioase, șmechere, cu nurii mari și pătimașe rubiconde domițe bătrâne, franțuzite, avide de aventură și adrenalină fără frontiere... !? Nimic nu mai este ca altădată. Nimic ! Nici măcar umbre n-au mai rămas din astea, sau vorbe, sau povești. Praf, pulbere și uitare grea s-a ales din toate. Se fură pe internet, se clonează carduri, se devalizează cu acte în regulă orice și mai ales oriunde ceva care are valoare de marfă și aduce profit. Afară o vreme umedă și rece, ajun de Crăciun și sărbători într-un burg transilvan. Doar cei de-ai locului percep și pricep cu adevărat atmosfera, una specifică, încărcată de semnificații și conotații care pot părea pentru intruși și oaspeți, ciudate și stranii pe alocuri. Românul, proaspăt(cam de 20 de ani...) comunitar, este un monolit conglomerat, tradiționalist prin definiție și avid cosmopolit printr-o veșnică dar rodnică adopție. Vechile , chiar ancestralele obiceiuri și metehne s-au combinat mereu cu cele noi, de împrumut, rezultând un amestec unic și pitoresc de plugușor cu Valentine’s day, de colinde cu Halloween, de zi națională cu Thanksgiving(ziua recunoștinței), de Sf.Dumitru cu Oktoberfest, de aia autohtonă cu o alta din vecini, fie ei chiar planetari. Sincer am convingerea că odată ajuns în Universul mare și musai infinit, românul v-a importa ceva din tradițiile de pe Marte, Uranus, Saturn, Nibiru, Milky Way... și alte spații populate postgalactic și le va aduce acasă la ai lui, să se bucure împreună, dar mai ales să se laude pe unde a fost și ce-a prins din zborul de la alții. Va pune pe masă întinsă de sărbători, sarmale lângă salată de beuf, friptură lângă salată mexicană, cornulețe lângă panettone, zaibăr lângă cidru, vișinată lângă sangria, țuică lângă wisiky, hamsii lângă fructe de mare, sushi lângă slană... și tot așa și iar așa că doar la noi a apărut și zicala :„Fie leafa cât de mare, toată merge pe mâncare !” Așa că revin loco, acasă, în atmosfera febrilă a presărbătorilor de iarnă. Ieșit proaspăt din spital(asta e altă poveste...), adică ușor convalescent și amețit mai mult la propriu decât la figurat, foarte comod din fire recunosc... mi-am cam pierdut suflu și vigilența. Vigilent eu n-am fost de felul meu, spre deziluzia post mortem a tatălui meu, dornic să se autodepășească pe sine, prin mine. Mea culpa, dar sper am recuperat la alte capitole secundare de maximă importanță. Nu-i sănătos neamul ăsta dacă nu se încarcă de sărbători ca oaia de ciulini, apoi rumegă suferind de balonări și arsuri priponit la televizor, ca la final spășit dar eliberat, să arunce stricat, jumătate din ce și-a dorit cheltuind ultimul ban. Ca tot românul neaoș cu neamuri risipite prin Europa, nu-s nici eu mai breaz și ghiftuiala de sărbători nu mi străină. Te poți ghiftui însă dacă nu cumperi ! ? Bag deci într-o plasă trainică, vreo 2-3 de plastic și purced pe un mini traseu de shopping. Lume multă, multă, mai pe jos, mai cu mașini, dar toți preocupați să nu rămână de sărbători fără ceva anume și toate la un loc și cumpără românii în draci de toate, ca înainte de potop, nu ratează nici praful de pe conservele expirate... „să fie că nu strică„ , cum e vorba. Plase peste plase, pungi peste pungi doldora sunt purtate și îndesate cu te miri ce... cum sportul aprovizionatului de sărbători îl am ca tot românul, nu mă dezmint nici eu. Cu elan juvenil trec pe la magazinul de carne cu un meniu prestabilit mental... e drept în fața vitrinei pline meniul meu suferă ajustări radicale, așa că la ieșire am deja vreo două plase pline și în loc de trei feluri, vreo nouă. La legume, zarzavaturi, fructe e înghesuială...spațiu mic, lăzi multe, cumpărători full. După cotrobăieli reușite ies și de aici cu o plasă plină, îndesată... că de, o salată, un fruct se integrează bine printre atâtea aperitive și cărnuri. Am deja trei plase, bugetul subțiat spre cota de avarie și încă destule idei fertile să mai umplu vreo câteva plase. Mai intru într-un aprozar unde constat cât de fraier am fost cumpărând de la cel dinainte cu prețurile mai mari, de unde mai achiziționez de ciudă verzături într-o plasă... și așa încărcat ca un asin pe drumul mătăsii pun cap compas, domiciliul fost conjugal... actualmente spațiul pe care îl împart cu concubina patrupedă felină Maya, de sorginte maidaneză și gen castrat. La bagajul pe care îl port, poziția mea bipedă devine rapid insuficientă și încep să gâfâi ca o mocăniță la deal în curbă, făcând halte dese, pe peronul cărora îmi blestem condiția umană sub deviza „ce-am fost și ce-am ajuns „prostul târgului„ , „idiotul familiei„... precum și alte slogane pașoptiste de împrumut, greu reproductibile. Am mâinile întinse ca un urangutan harnic, gâfâi și sunt asudat ca la maraton, dar am satisfacția plaselor pline și mi-am păstrat în valori glicemice normale cumpătul , cum trebuie să recunosc am fost sfătuit internat fiind , de la portar la directorul spitalului, medicul primar, doctorii ad-hoc,asistente, infirmiere, brancardier, șofer, gardian, preot și cantor, băiatul cu presa, doamna de la chioșc, chibițari ocazionali, plus vizitatorii personali și cei impersonali ai colegilor de suferință, care s-au personalizat ulteriori singuri... să îmi păstrez calmul absolut în orice împrejurare asemeni celei de față complet nocivă stării mele labile de sănătate. Teoria multă, pigmentată cu paralizii subite, contorsionări permanente spectaculoase, rictusuri cimentate, bâlbe cronice, anomalii inexplicabile științific și mai ales decese precoce, m-au transformat într-un chinchilla speriat, postbigot, cu mintea crăcănată la toate catastrofele de salon, hol, scări și alte spații publice... așa că am folosit doar fragmente de înjurături, diminutive de cruci și sfinți, rezumate de acatiste și sinonime de organe intime, desigur zâmbindu-mi știrb și larg la o vitrină din preajmă. Am deci moralul UP. Ultima haltă, ultimii bani, ultimele amănunte de cumpărat le fac la un magazin aflat pe shortcut-ul care mă duce spre casă. Doar trei trepte spre ușa magazinului și îmi vine geniala străfulgerare de spirit să las plasele lângă, adică să nu mai intru cu ele încărcat ca măgarul în târg.... mă mai odihnesc, cuget mai eliberat, las o impresie intelectuală. Bună idee deci... Procedez în consecință și pătrund țanțoș ca un căpitan în magazin, despovărat. Cumpăr cafea boabe și rog vânzătoarea să mi-o macine, mai pierd vremea pe la vreo două rafturi, mai găsesc o aromă, două, lipsă, la plic... două persoane la casă înaintea mea, sunt gentil, degajat, bine dispus... achit, urez zâmbind Crăciun Fericit, i-au de guler cele trei produse în mână și ies... n-au trecut nici zece minute cronometrate cu generozitate... Mă întâmpină aerul umed, rece, iarna, ajunul sărbătorilor, cele trei trepte și... fatalitatea, ceasul rău, pisica treisprezece...și catastrofa...plasele mele nu-s, au dispărut, s-au evaporat, în locul liber, gol, un scuipat proaspăt cât o monedă, care mă sfidează batjocoritor de jos... am fost jefuit. Wauuuuu...u... Am fost jefuit de patru plase pline de cumpărăturile pentru Crăciun. Wau mi s-a întâmplat chiar mie. Fibrilat, tâmp și brusc vigilent(avea dreptate tata cu vigilența aia...) o iau în trei direcții deodată convins de ultima speranță a vreunei recuperări eroice într-un atac șarjat la baionetă, acompaniat de spițuri dorsale. Confuz, traversez aiurea, intru printre câteva blocuri, în scări, dau ocol tomberoanelor, mă răsucesc în mine și anapoda, scrutez cu privirea mea mioapă orizontul. Nimic. Am fost jefuit la drumul mare, de patru plase pline în ajunul Crăciunului. Siderat, teleghidat, umilit și musai supărat îmi îndes în buzunarele scurtei ultimele cumpărături salvate de la dezastru și mă preling spre casă. Maya mă primește cu același entuziasm al revederii dar bombeul meu beteag de draci îi retează pornirea lirică și o exilează sub un fotoliu strategic... săraca. Am uitat de bune maniere, sfaturi, predicții, precauții, preasfințenii și alte adjuvante necesare calmului. Adios gringos și calm. Umplu răvășit o pagină cu ceea ce conțineau plasele inventariate en gross și en detail, printre auto huiduieli, auto înjurături, auto flagelări fictive, auto denunțări nenarcisiste, auto, velo și pietonalo critici. Maya dă semne sincere de reconciliere dar eu sunt duru*SRL, granit, nu cedez mângâierilor ei împinse, o țin la respect și distanță. Scot din dosnițele unei cărți și ungher de suflet, ultimii bani, păstrați pentru zile negre, care au venit atât de devreme pe lumină și cu noua listă cenzurată la greu, purced vigilent deja, spre refacerea traseului fatidic al proaspătului jaf. Mia Via Dolorosa . Lume multă pe jos sau „călare„ preocupată de ultimele cumpărături... la fel și eu, mă amestec discret și vigilent printre ei, mai reușesc să umplu o plasă jumătate. La magazinul de carne trei, ajuns nouă s-a metamorfozat în doi, legumele s-au întreit, fructele s-au înjumătățit, dulciurile au dispărut, sucul natural a devenit apă minerală... mă dor degetele de atăta strâns, sunt sudat de plase, magnetic lipit, simt asta... și mai ales vigilent ca un șoim ager... mmm, tardivă compensație dar... „tot pățitul devine învățat„ : nu-i așa !? Plin de auto contradicții personale devin impersonal înțelept „...pe drumul de costișă...„ îndreptându-mă spre domiciliu. Se lasă seara și luminițele colorate clipesc jucăușe, reamintind mereu cât de aproape este Crăciunul și farmecul lui. Undeva cine știe cât de aproape cineva se bucură din întristarea mea. Este poate singurul cadou pe care l-am făcut vreodată cu nedorită generozitate involuntară cuiva... e poate singurul cadou pe care trebuie să mi-l fac înțelegăndu-i sensul, acum mie. Poate sunt copii acolo, poate ei nu or să afle ce-a facut„Moșul Bun și Darnic„ pentru ei... Așa să fie și rămână și pentru mine ! Bucurați-vă voi copii mai ales, mie deși supărat, mi-a trecut deznădejdea ! Am dat un sens Sărbătorii, sau Sărbatoarea mi-a dat sens mie !?... Mai contează!? Acum, acum e bine oricum! Crăciun Fericit! S-a lăsat noaptea și a început să ningă timid, feeric ca în poveștile copilăriei peste vechiul burg transilvan. „Băiatul cu plasele...„ adoarme împăcat... și Moșul îi mângâie visele. Este Crăciun ! 7-8.ianuarie.2019/ Bistrița
Halat alb
Despre îngeri în halate albe s-a vorbit atât de mult în ultimul timp, încât, cred eu, unora li s-a urcat la cap, mai ales spiridușilor în uniforme verzi, care devin stăpânii locului atunci când îngerii în halate albe nu sunt, de obicei la ora de vizită, ca să nu le spulberi norul de sub picioare cu întrebări plictisitoare de analfabet medical, întrebări la care nu au nici un chef să răspundă pentru că tu, analfabetul, oricum nu înțelegi. Poți să-l suni pe înger, chiar îți spune în ce interval orar, dar întotdeauna, absolut întotdeauna, nu nimerești exact minutul, că nu durează mai mult convorbirea, în care el, îngerul, are chef și timp să-ți vorbească. Un astfel de înger în halat alb am întâlnit recent și mă gândesc că, deși nu este de foarte mult timp înger, îi priește, pentru că rotunjimile îi erau atât de rotunde că nu-i mai încăpeau și aripile. Nu știu cine se îngrijește neapărat de aspectul lor, dar, aici, ori a dat greș, ori îngerul acesta s-a decis să facă exact cât doi. Are și un cont pe FB unde a pus mii de poze cu rotunjimile foarte rotunde la vedere, din foarte multele călătorii exotice în care a zburat, ca să vadă și pământenii că ingerii ăștia au apucături de oameni de rând. Când zboară îngerii, stăpâni rămân spiridușii. Nu știu cum se face, dar pe toate, că erau spiridușe, crăpau uniformele pe care le primiseră, țipau tot timpul, cred că pentru că le strângeau, și nu prea erau sigure de ce anume ar trebui să facă ele acolo, așa că, de obicei, stăteau, când nu țipau, închise într-o cameră de unde ieșeau ștergându-se la gură și molfăind. Și se răsteau la orice pământean care le ieșea în cale. Pământenii trimiși în acest loc, nu sunt hrăniți, spălați, îngrijiti sub nicio altă formă decât cu niște leacuri administrate, de obicei, de un spiriduș șef, ăștia poartă uniforme mov ca să nu fie confundați cu cei în uniforme verzi. Nici spiridușii în uniforme mov nu vorbeau, îți aruncau doar o privire lehamitoasă, apoi se retrăgeau într-o altă cameră decât spiridușii verzi, cred că nu aveau voie să stea împreună, unde povesteau în timp ce becurile de alarmă de la ușile unde erau pământenii pâlpâiau în voie. Și tot pâlpâiau. La cum îi îngrijeau, mă gândesc că îi pregăteau să fie îngeri, dar din aceia adevărați. Când un pământean vizitator îndrăznea să vină la vreun pământean din acel loc, era întâmpinat de un alt spiriduș, negru și mult mai nervos și deranjat că vin pământenii în număr atât de mare, de obicei vreo 12, iar el are doar două mâini, cu care de altfel îi lua vreo cinci minute să treacă numele unui pământean vizitator în registru, și trebuia să facă asta doar două ore pe zi. În restul orelor cred că ocupația de bază era să dea muștele afară, pentru că nu se vedea nicio muscă zburând. După ce trecea numele celui venit în vizită în registru, cu greu, mai zbiera puțin, ca să se înțeleagă cât este el de stresat, apoi dădea telefon la spiridușii verzi care trebuiau să coboare după vizitator și să-l ducă pe fiecare unde avea de mers, că vizitatorii nu aveau voie să umble de capul lor. Vizitatorii așteptau câte douăzeci sau treizeci de minute până cobora un spiriduș, care și ăsta era nervos, că s-a săturat să tot coboare, cu liftul de altfel, să îi conducă pe vizitatori care, cum spuneam, nu aveau voie să umble de capul lor. Spiridușii, cel verde și cel negru mai glumeau puțin unul cu altul, niciunul nu mai părea că are nervi sau altă treaba de făcut și, într-un final, cel verde i se adresa vizitatorului la persoana a doua singular printre dinți și încruntat. În fond, vizitatorul e pământean și el, cu nimic mai bun decât pământenii pe care, deși ar fi trebuit, că pentru asta fuseseră ei aduși acolo, nu îi îngrijea nimeni. Când ajungea vizitatorul în sanctuarul îngeresc, i se spunea sec, flegmatic, ai douăzeci de minute apoi te scot afară, nu ai voie să-l hrănești și să îi dai să bea apă sau suc, ai înțeles?!. Înțelegea când, dacă avea noroc, pământeanul lui era eliberat, slab, absolut subnutrit, murdar de fecale până la gât, mirosind îngrozitor și cu blocaj renal. Bine, asta cu blocajul renal o constata după câteva zile când îl ducea pe nenorocitul de pământean de urgență la alți îngeri care îl privesc la fel de indiferenți și la alți spiriduși verzi care țipă la fel de nervoși că îl deranjează în timpul programului de lucru și nu pot sta, așa degeaba, sau să povestească cu alți spiriduși, sau să mai molfăie puțin că li s-a lărgit uniforma. Pământeanul vizitator, cu această ocazie, se roagă din răsputeri la îngerii adevărați să nu îl lase putetile ca să nu fie adus și el de urgență la îngerii în tot felul de halate, care nu sunt chiar îngeri. Îngerii adevărați se mai îndură de ruga vreunui pământean și, din când în când, amintesc celor în halate albe și uniforme verzi că sunt la fel de pământeni ca pământenii, că îngerii, cu sau fără halate, cu sau fără aripi, nu batjocoresc, nu umilesc, nu dispretuiesc, nu sunt indiferenți la lacrimi și durere, la suferință și neputință, sunt profesioniști, umani și omenoși. Altfel, sunt niște biete halate albe, la fel de albe ca ale unui brutar.
1 decembrie
1 decembrie, sărbătorea României. Nu că nu mi-ar fi dragă țara mea, dar pentru mine 1 decembrie înseamnă și altceva. Cronologia este ușor alta, pentru că impactul asupra mea a fost diferit. Încep cu al doilea 1 decembrie care pentru mine a însemnat maturizarea mea prematură, pentru că aveam 23 de ani și nu îmi doream, așa, cu ardoare, să mă maturizez prea curând. Palma pe care am luat-o în acel 1 decembrie a fost devastatoare, m-a pus efectiv la pământ și usturimea ei o simt și azi. Aș fi preferat să o fi primit fizic, așa, “din poignet” direct pe obraz, cu toată forța, să-mi fi rămas urma degetelor arzândā pe obraz, vineție, tot ar fi trecut în două zile. Acel 1 decembrie, mulți din anii care au urmat, a tot durut. Dar, cum am spus, atunci m-am maturizat, dacă așa se poate numi momentul în care realizezi că visele tale nu au nimic comun cu realitatea. Normal că visez și acum, doar că visele sunt cumva așezate, nu neapărat realizabile, dar, cu siguranță, pământene. Până atunci visam povești cu zâne , prinți pe cai albi, spiriduși, zboruri printre stele, un fel de cai verzi pe pereți.
Primul 1 decembrie. Părinții mei, doi tineri, au hotărât să se căsătorească. Au făcut-o în 1 decembrie. Pe atunci nu se sărbătorea ziua României în 1 decembrie, se sărbătorea în 23 august. Și se mai sărbătorea 1 mai. Restul sărbătorilor, mai mult sau mai puțin religioase, nici nu existau. Nici Crăciunul nu exista. Bine, el exista, dar era interzis să-l sărbătorești. Noi, toți, chiar și ei, cei care ne interziceau, îl sărbătoream însă. Lucrurile erau foarte diferite față de acum; lumea colinda din casă în casă, era chiar un act de curaj, împodobea brazi cu globuri, beteală, artificii, instalații luminoase cu beculețe colorate aduse de la ruși, chinezii încă nu făceau si, cu toate lipsurile, masa era plină și copiii primeau cadouri. Atât cât se putea. Dar asta de Crăciun. De 1 decembrie de obicei ningea. Ai mei s-au căsătorit la sfatul popular, le-au fost alături doi martori și cam atât, fără prea mult fast. Așa că, la noi în casă se sărbătorea în fiecare an 1 decembrie. Era sărbătoarea familiei. Acum, când mama nu mai este, iar tata nici nu ne recunoaște uneori, 1 decembrie ăsta al nostru este o amintire. Nu am cum să nu îi invidiez pe toți cei care, de 1 decembrie, sărbătoresc doar ziua României, si nu au amintiri.
Sărbătoriți responsabil…
„Sufletul neamului nostru s’a format ca o rezultantă din sufletele Românilor cari au trăit și trăiesc ; el își are firea sa proprie pe care o putem explica din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceștia. El este în fiecare dintre noi, și cu toate acestea este în afară de noi : noi îi împrumutăm viața organică, el ne dă continuitatea și durata istorică ; el este chipul în care ne întrupăm pentru ochii altor neamuri. Cum însă să deosebim și să caracterizăm un așa suflet, care este în noi și totuși trăește în afară de noi. Pe vecinul de lângă tine îl vezi și îl judeci după faptele sale și totuși este așa de greu să știi ce suflet are ! Este crud și merge la biserică; este mincinos și pe buzele lui numai legea și adevărul ! Adeseori o viață întreagă trăiești cu el alături și tot nu ajungi să-l cunoști sufletește ! Dar să mai cunoști sufletul unui neam întreg, din care tu însuți faci parte ! Cum ai să te ridici peste amărăciunile tale personale, pentru a vedea și călități în afară de defecte ; cum ai să te ridici peste amorul tău propriu, pentru a vedea și defecte în afară de calități ?”
Constantin Rădulescu Motru, Sufletul neamului nostru, 1910
Cornel Udrea: Despre îngeri numai de bine…
Îmi place: acel "Duamnă" al meu a prins și este exploatat pentru a defini o anume tipologie feminină contemporană. Zgomotoasă, snoabă , incultă, în exces de prețiozități, vulgară la nevoie, violentă în limbaj. Vorbește tare la telefon, în autobuz, nu știe să se rujeze: doi dinți din față sunt mereu roșii, ca la vampirii neglijenți,țipă culorile nepotrivite pe ea, gleznă groasă, sprijinind pe bulumaci o sferă țîțoasă, piftielnică. Ea te strigă de pe celălalt trotuar, trece agale pe verde, așa de-al dreacului, vai de șoferul care ar îndrăzni vreo observare: arborele său genealogic ar fi asaltat de o sută de drujbe ! Poartă pe omida brațului un poșețoi, ditamai imitație de firmă, armă albă și depozit de lucruri. Un inventar ar scoate la iveală un talcioc generos, de la două periuțe de dinți ( !) la niște biscuiți fărîmați ( urmele lor i se văd pe mustăcioară) o carte de rugăciuni, și o baterie de rujuri,, cu toatele trăznind a colonie plebee, vărsată dintr-un flacon prost înșurubat. În funcție de ceea ce cunoaște despre tine (și știe multe, bestia!, unele chiar gingașe ) abordează subiectele zilei, izbindu-te, la intervale regulate, cu poșeta peste genunchi, sau direct în clopoței, ca un babanum argumentae al ideii rostite. Un bătrîn proletar, care îi schimbase cîndva scutecele lui Vasile Roaită , a comparat calitățile vocale ale Duamnei ( tragedia s-a petrecut la o nuntă de diamant) cu zgomotul produs de forja grea de la CUG, în momentul în care a fost dezmembrată de revoluționari. Are copii, îi iubește la telefon, o află oricine dintr-un mijloc de transport, de două ori în comun, măritată, ca tînără colesteroală cu " ăsta, al meu", care ia poziție de drepți, la o simplă mișcare de pleoapă coleopteră. E lung și subțire, ca un creion trist și răspunde la numele de " idioțelu' mieu, Gusti " . A vrut, de o mie de ori, să fugă de-acasă, în Guyana, într-o costarică generoasă, în Proxima Centauri, dar nu avut curajul: ar fi fost depistat rapid, după mirosul fricii și al zgomotului trist lăsat de tăcerile lui îndelungi. O singură dată a crezut că îi dă Duamnei-soție o strașnică lecție de neuroni iacobini, atunci cînd s-a ascuns în sala de lectură pentru copii, a bibliotecii municipale ! Era bine, minunat, colora cu, limba între dinți, cartea ce o primise de la fetița Milica, iar viața devenise chiar agreabilă. Fericirea nu ține mult, atunci cînd este o improvizație: în liniștea aceea proaspăta s-a auzit o ușă trîntită într-o aproximație tragic-antigonică, apoi vocea ei ca un tunet strîns de gît: " Eși afarrră, Gusssti!" și acesta s-a executat, strecurîndu-se printre sînii ei, înhămați, cîndva mijloace de producție într-o secție a industriei laptelui. A rămas în urma lui un iepuraș colorat în albastru și un șarpe, verde pînă la jumătate. Milica a fugit după el, la prins de haină, ciripind ca o vrăbiuță supărată: " dă, mă, nenea Gusti, verdele-napoi !" . Sosește Duamna la bloc: după decibeli, s-ar crede că e o adunare de țațe legumicole, în piață, dezbătînd cu ministrul Daea , problema cum să mîncăm românește, fără a rămîne urme comisurale, inestetice de brînză și zeamă de roșii, pe bărbie, dar este numai ea, în fața ușii liftului, vorbind singură și repezit ! Ferească Dumnezeu ca liftul să fie lăsat cu ușa deschisă la vreun etaj: pe scări s-ar rostogoli capete însîngerate și bucăți mari de lacrimi cu ochii mari. O singură dată, cineva a înfruntat-o verbal, acolo la ușa liftului blocat. A fost poștașul Ilie care i-a răcnit în cerumenul încercelat: " Mai închide-ți ghena, pzdă cheală ! " lăsînd-o într-o anume paralizie infantilă. Nimeni nu știa atunci că Ilie se pensiona a doua zi. N-a mai fost văzut niciodată: zice-se că se întorsese în satul lui de munte, unde , uneori, Dumnezeu îl trimitea cu scrisori pe la sfinți. Duamna mea și-a tuturora...
Mama a spus
Mama spunea că poți să spui lumii doar ce poți striga în gura mare în centrul Dejului, acolo unde, pe vremuri, era un părculeț care azi nu mai este. Altfel, musai să ții în tine; lumea te judecă oricum, dar măcar să nu îi dai motiv să o facă. Nu mi-a spus însă nicioadată că nu pot să scriu ce simt. Nu s-a gândit că aș putea scrie, evident, în general nimeni nu mi-a dat nicio șansă la nimic, nu terminam nimic din ce începeam, eram mediocră, urâțicâ, mă rog, nu mă făceam remarcată prin nimic bun. De aceea nici nu m-am căsătorit, că iubiții mei, care ei, iubiții, erau perfecți, nu mi-au dat vreo șansă, nu că aș fi cerut. Mama mea m-a învățat să nu cer nimic de la nimeni; nici nu e frumos și, în plus, lumea râde de tine. Așa a spus.
Cu timpul, i-am dat dreptate mamei. Lumea te judecă și dacă spui și dacă nu spui. Încet, încet, din ce tăceam, am început să tac și mai mult. Apoi, am început să scriu. Părea cumva mai simplu, iar culmea este că nici nu îmi păsa prea tare de părerea nimănui. Le auzisem toate părerile prin viu grai. Dar am tăcut cu adevărat într-o zi în care îmi ajunsese până peste cap comportamentul absolut grobian al cuiva care se afla acolo datorită mie și, într-un moment de rătăcire, așa se spune, parcă, am avut un dialog deloc elegant pe această temă, ce o fi fost în capul meu, uitasem ce mi-a spus mama, iar persoana, râzând zeflemitor, mi-a spus: tu pentru mine nici nu exiști. Profesorul meu de limba română spunea despre genul acesta de persoane că sunt spuma imbecilității. Doar că eu mă coborâsem până la nivelul spumei. Mi-am asumat. Și am tăcut. Tac mult în ultima vreme, ascult și mă amuz în sinea mea, recunosc. Mă uit câtă risipă de energie fac oamenii ca să vorbească despre alți oameni. Bârfa este o pierdere de timp. Eu nu mi-am bârfit prietenii niciodata, secretul lor, dacă îl au, moare odată cu mine. Și asta tot de la mama am învățat. Nu am auzit-o niciodată bârfindu-și prietenele. Bineinteles, nu pot să știu dacă prietenele ei o bârfeau, dar probabil că da. Altfel, nu ne-ar fi spus să tăcem, să ne vedem de treabă că lumea ne judecă.
Pentru că tac cu ceilalti, când scriu, eu, de fapt, vorbesc cu mine, Eu vorbesc cu mine mereu, niciodată nu am încetat să o fac și sunt sigură că nu voi înceta. Sunt cel mai aspru judecător al meu. Spun asta pentru cine mai crede că m-ar mai putea afecta părerea cuiva, rea evident, că părerile bune sunt puține și le știu. Dar, pentru că am învățat să nu țin cont, de fapt, să nu mă las afectată de părea proastă a cuiva despre mine, nu le cred nici pe cele bune. Alea câte sunt. Bun, ca să nu mai bat câmpii. Cum nu avea sens să vorbesc despre mine celor care oricum mă judecă, am început să scriu. Parcă, deși sunt sinceră, citind, lumea o ia ca pe o fabulație. Mie îmi convine, e avantajos, eu spun ce simt, și fiecare crede ce vrea. Singura problemă este că, pentru a scrie, trebuie talent. Ori cu talentul te cam naști. Cu talent s-a născut prietenul Marius Buculei. Eu scriu pentru că mama mea mi-a spus că nu pot spune ce simt, că lumea mă va judeca. Atât.
Marius Buculei: Incursiune onirică? Premoniție?
Pe o plajă, un copil Am visat că marele meu secret fusese descoperit. Pe o plajă. De un copil. Se făcea că îmi tatuasem testamentul sub pleoape. Durase cât o viață, duruse cât o moarte. Îl ucisesem discret pe artistul de tatuaje, alături de alte câteva persoane din anturajul scriitorilor pe piele de om. Zilele mi le trăiam din minciunile și amăgirile de care aveam cu toții parte. Nopțile îi mințeam doar pe ceilalți cu somnul ochilor, în timp ce eu citeam și reciteam testamentul din spatele pleoapelor. Mergeam din când în când pe la artistul de tatuaje și îl rugam să mai ajusteze, să mai modifice, să mai adauge clauze, să mai scoată sau să mai adauge beneficiari. Nu știu ce aș fi avut de lăsat cuiva și nu știu cui i-aș fi lăsat din ceva-ul ăla nedefinit. Lucrarea mergea greu, ochii mă dureau, mintea se încăpățâna să schimbe azi ce i se părea atât de clar ieri. Când nu am mai putut suporta durerea, am dat vina pe artist. M-am descotorosit de el, după ce i-am cerut să jure că va uita conținutul testamentului. A jurat, era profesionist. Apoi l-am ucis. Eu nu eram profesionist. Am apelat la alt scriitor căruia i-am încredințat pleoapele și l-am rugat să revizuiască tot conținutul. Mi-a răsfoit pleoapele îndelung, a schimbat lucruri pe ici pe colo, dar a început să pună întrebări. A devenit în scurt timp un sâcâit, așa că l-am ucis cât am putut de repede. Au urmat alții care mi-au lăsat pleoapele însângerate și sufletul confuz. Am învățat să-i ignor, crimele nu-mi aduceau nicio satisfacție. Se spune că e foarte dureros să-ți visezi propria moarte, mai ales atunci când ești ucis. Spaima te trezește din somn, ușurarea din momentul realizării că totul a fost doar un vis face ca ziua să fie mult mai suportabilă. La mine parcă fusese invers. Când m-am visat străpuns de o răutate nimicitoare, venită parcă de nicăieri și totuși parcă de pretutindeni, o ușurare m-a învăluit din toate părțile, ca o căldură zâmbitoare într-o toamnă udă și rece. Am primit totul cu un firesc de neînțeles. M-am văzut prin visul clar ca o lună reflectată în bălțile cristaline așezat pe spate, cu lume alergând într-o tăcere nefirească în jurul meu. Se făcea că toate cuvintele din lumea mea se terminaseră, sunetele nu aveau nevoie de structuri ca să exprime ceva. Ele se băteau de obiecte, unele explodau cu viteze amețitoare, altele se pitulau prin crevase, se ascundeau pe sub umbre și se închideau în ele însele. La fel și culorile, care nu mai erau reflectate de obiecte, ci erau ele însele forme în schimbare. Lângă mine s-a așezat un gri diform care-mi părea confuz, o verde zglobie alerga de colo până colo, într-un portocaliu metalic un sunet răzleț și ascuțit încerca să se ascundă. Când un alb murdar mă înveli cu totul în ceața lui crispată, sunetele încetară pe loc. Mi se puseră, de nuanțe necunoscute mie, doi bănuți de argint pe ochii închiși. M-am liniștit. Secretul meu era în siguranță. În vis, sincopele se joacă cu amintirile și gândurile de peste zi, amestecându-le, despărțindu-le și adunându-le apoi într-o dezordine fără cusur. Din vis, când nu ne trezim speriați, ne trezim mirați. E o stupoare a lipsei de logică, a asociațiilor fără noimă, e o relaxare a minții care trece dincolo de zăgazurile rațiunii și asta ne face să ignorăm aproape întotdeauna visele. Pe plaja fără nume, lângă o apă largă, cu valuri timide, am visat copilul care scormonind prin nisip ridică cu mânuțele nisipii doi bănuți ruginiți. Cu încruntarea copilărească a inocenței, copilul își trecu degetele firave peste semnele ciudate de pe fețele bănuților. Fericirea din ochii lui și clinchetul bănuților m-au trezit din somn. Am zâmbit fericit și eu că marele meu secret fusese descoperit.
Nösnerland 