Credinţă sau bisericism? Duminică dimineaţa. Trebuie cumpărată pâine. Şi cartofi. Şi ulei. ...şi la mama dracu’...asta se întâmplă în fiecare duminică. Mai puţin, când sunt plecat de acasă. Ies pe străzile triste fără pietoni. Cei care nu dorm, sunt la biserică. Îi văd...cel puţin, pe cei care stau în curte. Sunt foarte preocupaţi de telefonul mobil. Popa cântă ceva, cu o voce stridentă şi falsă, în timp ce puştiul de lângă gard, profitând de neatenţia doamnei roşcate, îi fotografiază pulpele expuse mai mult decât era necesar... Ajung la magazin. Un om al străzii vine spre mine şi îmi cere cinci lei. - Dacă îmi spui sincer, ce cumperi de banii ăştia, îţi dau. – i-am spus. - Îmi cupăr de băut! M-a dat pe spate sinceritatea lui. I-am dat 37 de lei...atât am avut numerar la mine. Am cumpărat ce am avut de cumpărat, dar cu coada ochiului am privit omul căruia tocmai îi dădusem banii. A cumpărat o bere. Ieftină. Şi a ieşit afară. Curios, am lăsat coşul şi am ieşit după el. A desfăcut berea, a vărsat două picături pe asfalt, a spus: „Mulţumesc, Doamne!”...şi a băut berea. Mi-am luat coşul si am mers la casă. Cine este cel credincios? Cel cu telefonul din curtea bisericii, sau beţivanul care mulţumeşte lui Dumnezeu pentru berea pe care a primit-o ca pomană?
Tag Archives: libertate
Suntem prizonierii propriului confort
Nu este un gând potrivit pentru weekend, nici pentru vremurile maximaliste pe care le trăim. Totuși… experiența îmi spune că nu disconfortul este cauza nefericirii noastre. Îmi amintesc de atâtea zile de toamnă (socialiste) în care orice fleac neobservat azi, ar fi însemnat o victorie. O cafea (exista și atunci, dar costa o avere pe oser în Cluj, sau te mulțumeai cu ovăz prăjit care se chema “Înlocuitori”), un film care să nu te plictisească (erau și atunci, dacă scoteai o sută din buzunar și te înghesuiai cu o duzină de mușterii într-o garsonieră plină de fum, la un “video”), liberate (era și atunci, nimeni nu mai lua autoritățile în serios, dar trebuia să știi până unde să întinzi coarda)…
Rămâne întrebarea: există o cauză a nefericirii? Există, fără îndoială, nefericirea este doar un efect. Această cauză, am învățat cu trudă și plătind din greu, nu în bani ci în secvențe de viață, această cauză nu este una exterioară. Cauza suntem chiar noi. Viața are nevoie de puțin, de foarte puțin, restul sunt năravuri. Am observat că suntem tot mai nemulțumiți pe măsură ce o ducem mai bine, adică pe măsură ce avem mai mult vrem și mai mult și ni se pare că suntem tot mai săraci. Poate că suntem, sufletește.
Bunăstarea te acaparează, ai nevoie de timp pentru toate aparatele, evenimentele, experiențele, iar ziua are tot 24 de ore. Începe sarabanda sărbătorilor, seamănă cu o competiție, mă întreb ce vrem, să ne bucurăm sau să-i convingem pe alții cât de bine ne-am distrat? Atâtea s-au înșirat în agenda noastră, o avem pe telefon, pe calculator, de pretutindeni ni se aduce aminte că mai avem atâtea puncte de bifat.
Straniu, decembrie a ajuns luna fericirii obligatorii, când în mod normal ar trebui să fim fericiți, buni și patrioți tot anul, nu doar în timpul minivacanțelor trecute cu roșu în calendar. Vorbeam despre toate acestea cu motanul meu. Deznodământul: el nu părea impresionat.
Szell Sandor: Calul troian care poate fi ied…
Nu întotdeauna drumul drept duce la destinaţie. Prieteni mulţi...dar, toţi adevăraţi?! Avem nevoie de prieteni. Sau, poate nu avem. Dar am fost catalogaţi fiinţe sociale, aşa că ne adaptăm. Uneori ne iese... Alteori ne este muşcată mâna cu care hrănim şarpele. Exact ca în povestea cu porcuşorul fricos şi iedul cel viteaz. „Într-o zi, porcuşorul fricos se întâlneşte cu iedul cel viteaz. - Iedule, ţie chiar nu ţi-e frică de nimic? – întrebă porcuşorul. - Nu! – veni răspunsul. - Nici chiar de măcelar? - Nici! - Uite – spuse porcuşorul, eu trebuie să merg în celălalt capăt de sat. Dar drumul trece chiar prin faţa măcelarului. Mie mi-e frică...nu ai vrea să vii cu mine? - Vin! – răspunse iedul sigur pe el. ...şi pornesc la drum. Iedul băţos, cu paşi săltaţi... pocuşorul timid, împleticindu-şi picioarele. - Uite! Se vede deja casa măcelarului – spuse porcuşorul cu vocea tremurândă. Iedul păşea în continuare băţos şi sigur pe el. -Uite! Măcelarul a ieşit în drum...şi are un cuţit în mână! Chiar nu ţi-e frică? – întrebă porcuşorul cu vocea gâtuită. Iedul nu răspunse, doar îşi continua drumul la fel de sigur pe el. Abia când au ajuns la câţiva paşi de măcelar, iedul spuse: - Nu, nu mi-e frică pentru că, din când în când, îi aduc câte un porcuşor!” Sper să vă fie cu folos!
Mistere care erau cât se poate de banale
Misterul din jurul unor cenacluri de odinioară... ... nu este de fapt nici un mister. Este un concurs de împrejurări. Sau dacă vreți: efectul de lupă. Tot ce e privit cu lupa ne face impresia ca e mai mare decât în realitate, fiindcă detaliul este scos din context. Să rămânem la viața de cenaclu, unele întâlniri fiind adevărate evenimente în realitatea socialistă, motiv pentru care stârneau neliniști la nivel superior. Dar - nivelul superior de atunci nu ne interesează. Poate nu ne interesează nici cel de acum. Ce îi determina pe oameni să se entuziasmeze la o întâlnire de cenaclu? Ce îi aducea acolo și pe unii care erau doar spectatori? Nu e greu de determinat ce opțiuni li se prezentau acelor oameni în anii republicii socialiste. La tv, 2 ore alb negru cu familia conducătoare, coruri și recitatori, eventual un serial vechi odată pe săptămână, care atunci părea grozav. La cinematograf frig, miros de motorină și niscaiva film sovietic, uneori românesc cu subiecte aprobate de sus, chipurile educative. N-avea nimeni chef de așa ceva. Vremea filmelor la care luptai pentru un bilet în plus trecuse de mult. Eventual la București vedeai ceva mai acătării, dar majoritatea ajungea la București doar "cu probleme" sau deloc. Teatru? Operă? Acolo unde mai existau, erau marcate de autofinanțare și de cenzură, iar la spectacol stăteai cu paltonul. O seară liniștită acasă? Curentul se lua pe la 6, dispărea și bruma de căldură, ai fi citit sub plapumă la lumânare, dar rar găseai o carte care să te îndemne să faci așa ceva. Cenaclul părea o gură de aer, ceva gen Radio Europa Liberă, dar pe viu. Aici nu se vorbea despre partid, conducător și socialism și asta constituia o performanță în România acelor ani. Limbajul era diferit de limba de lemn a activiștilor. Oamenii erau reali, prost îmbrăcați, flămânzi, zgribuliți dar păreau din altă lume. Pentru ei socialismul nu exista, cu toate că trăiau în miezul lui. Nu-i preocupa coada de la complex, unde eventual se vindeau tacâmuri de pui congelate, nu erau frământați de prețul mielului viu în piață sau dacă se găseau ardei kapia. Nimeni nu era dornic sa ajungă celebru, asta însemnând să-ți pună partidul galoanele pe umeri. Nimeni nu se gândea sa-l toarne pe celălalt pentru o butelie de aragaz sau o ladă frigorifică, care se vindeau doar cu repartizare. Oamenii aceia nu erau proprietari de "Dacia" și nu erau preocupați de rația lunară de benzină pentru care stăteai la coadă o zi și o noapte. Oamenii aceia nu veneau din marile orașe unde socialismul avea o față ceva mai umană. Majoritatea își duceau zilele în orășele sau sate uitate de lume, unde viața era demnă de Siberia. Nu se plângeau și nu doreau să plece de acolo. Acceptau să stea cu orele prin săli de așteptare sordide, să înghețe în trenuri care de abia se mai țineau în balamale și miroseau groaznic a urină, să facă câte o zi întreagă pe drum pentru a veni la cenaclu unde intrau ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă veneau din cartier. Se mulțumeau cu bere proastă, cu vin contrafăcut sau cu vodcă din cine știe ca chimicale. Nu conta. Fumau țigări proaste și știau că își fac praf sănătatea, dar pentru ei nici asta nu conta. Cine nu a trăit acele vremuri nu va înțelege niciodată adevărata glorie și frumusețe a României socialiste: să reziști până la capăt.
Propaganda – cu adnotări…
NOI, cei de peste 40, 45, 60 de ani… suntem o Generație care nu se mai întoarce: – dar care generație s-a “întors” până în prezent?
O GENERAȚIE care a mers și s-a întors de la şcoală pe jos. – și ce-i cu asta? ai învâțat mai bine mergând pe jos?
O GENERAȚIE care, dacă profesorul te trimitea după cretă la secretariat, te umflai de parcă erai Superman! – și la ce te ajuta?
O GENERAȚIE care a studiat singură, nu aveam bani pentru meditații sau mai bine zis nu se dădeau….. dacă nu înțelegeai ceva, rămâneai după curs și ți se explica. – minciună… meditațiile erau o adevărată industrie..
O GENERAȚIE care a stat la tablă și a scris cu mândrie în fața clasei. – degeaba mândrie dacă ai scris cu greșeli…
O GENERAȚIE care nu mergea cu automobilul la şcoală. – pentru că nu erau nici automobile, nici benzină…
O GENERAȚIE care scria în jurnalele sale, o generație de elevi care și-au făcut temele singuri, nu și-au sunat părinții. – altă minciună…
O GENERAȚIE ruşinată să stea pe scaun, în autobuz, lângă un adult în picioare. – zău așa?
O GENERAȚIE care a râs mult și în linişte cu frații înainte de somn, ca să nu ştie părinții că sunt treji. – asta unde ai citit-o?
O GENERAȚIE, care a respectat mult părinții, profesorii sau vecinii. – în afară de cazurile în care nu-i respecta…
O GENERAȚIE care s-a jucat pe stradă și a băut apă de la fântână. – pentru că părinții erau la servici și răcoritoare nu prea erau…
O GENERAȚIE care a iubit binele, frumosul, adevărul și a fost mulțumită! – așa scria ziarul “Scânteia”…
Suntem O GENERAȚIE care, din păcate, nu se mai întoarce!.. asta e o imbecilitate, tot din păcate…
O GENERAȚIE cu cei șapte ani învățați și respectați. – care 7 ani? ăia de pe stradă?…
Sorin Grecu: Când se făcea contrabandă și cu cărți…
"NINGE, LINGE" - Prima ninsoare în comunism, o poveste! Prin 1987 reușisem să mă transfer la Centrul de Librării Cluj, după o suferință cruntă, de cinci ani, ca paznic de noapte, la Cooperativa METALURGIA sau URGIA METALULUI! Deși pe post de muncitor necalificat (cu Filologie) eram deja boier, fiindcă se trăia bine cu Shogunașii, Vracii și Jurnalele de la Păltiniș, ce aprindeau pe atunci spiritele românilor. Asta pentru că eu, ins fără deprinderi materialiste, fusesem silit de către șefele mele - de la Librăria de pe Fabricii - să nu mai ofer asemenea minunății, fără să primesc o mică atenție în schimbul lor, nu de alta dar le stricam piața, mai ales că tot Clujul venea deja la mine pentru asemenea cărți! Țin minte, un cititor pasionat de lectură de la IRIS - celebra fabrică de porțelan - îmi aducea, nici mai mult, nici mai puțin decât servicii de porțelan, sustrase din fabrică, în schimbul lor! Și, se pare, tocmai această patimă pentru cărți l-a băgat în pușcărie fiindcă individul fusese atenționat de către șefi să se mai oprească din furat! Iar omul, cu un ghinion teribil, se pare că abia ce subtilizase un astfel de serviciu, rar și scump - ca să-l aducă subsemnatului - când s-a împiedicat și l-a făcut țăndări, fapt ce a pus capăt răbdării șefilor, care l-au băgat în pușcărie! Și, pentru că nimic din ce e obținut pe căi ilegale nu se păstrează, aflați că, pe lângă apartament, și cele două-trei servicii spectaculoase de porțelan, primite de la bietul om, le-am cedat primei soții, cu ocazia divorțului.. Dar - pentru că e vorba de prima ninsoare, asociată de mulți cu prima iubire nevinovată - să vă povestesc o întâmplare tare de tot. Aveam ca și colegă o minunată doamnă C., femeie din popor și nevastă de ofițer de artilerie (care trăgea din toate pozițiile, dar mai mult afară decât în casă), fumătoare pasionată și care-și mai oblojea rănile conjugale prin cantități enorme de cafea - naturală, că doar eram la librărie - și de țigări. Ei, bine, tocmai cu prilejul unei superbe prime ninsori, d-na C., ieșise în pragul librăriei și fuma cu aer melancolic. Iar la un moment dat, îngână, ca pentru sine, revărsându-și, parcă, toată frustrarea acumulată în lunile de când soțul nu i-a mai oferit afecțiune: NINGE, LINGE...
Marius Buculei: Visele mai reale decât…
Așteptându-l pe Theodoros... Am visat ca eram cu toții, cei mici, cei mari și cei mijlocii, adunați în piața mare a orașului, așteptând. Nu-mi aduc aminte ce așteptam, nu-mi aduc aminte dacă înțelegeam ceva din așteptarea aceea sau dacă venisem măcar acolo din proprie voința sau fuseserăm adunați de alții. Lumea stătea cu ochii ațintiți în sus, era o lumină Orbitoare, de care îmi aduc perfect aminte că venea direct de la Soare, mult mai orbitoare decât palidele lumini ale reflectoarelor care înconjurau și luminau mulțimea din piață. Mi-am pus mina la frunte, acolo unde mă arde de obicei orice lumină venită de sus și, cu ochii mijiți, ca un bebeluș întâmplat prin mulțime, am văzut un chip ascuțit, cu plete cenușii și ochi negri de tristețea fericirii, cocoțat pe un Obelisc tuciuriu ș luminos ca privirea lui. În jurul pieței stăteau cuminți, aranjate lucios sub lumina reflectoarelor, niște mașinuțe colorate, pline de reclame, cu motoarele pornite. Erau mai degrabă mici utilaje pe roti, ca niște care fără cai, așteptând parcă aceeași așteptare ca și noi. În vis nu cred ca poți visa cu adevărat așteptarea, ea e tot timpul mascată de spaime, îmbălsămată de fricile de peste zi, urâțită de frumosul pe care îl deslușim la trezire. Așa și azi-noapte, foarte repede după ce ochii somnului rece mi-au dat piața cu oameni, Obeliscul Orbitor și mașinuțele colorate, într-o clipită am simțit un șuier de zbor, ca un zvon de murire și am văzut chipul negru înfășurat într-o mantie neagră prăbușindu-se în hăul pieței. Izbitura de dalele lucioase s-a transformat în sunetul lăsat nouă de stolurile de păsări la plecarea spre cald și în locul trupului, care dispăruse în măruntaiele pieței, miriade de foi de hârtie țâșniseră din locul prăbușirii în toate direcțiile, revărsându-se peste noi. Nimeni nu s-a mișcat din loc, încremenirea mi-a adus aminte de minciunile fotografiei. Ca la un semn, mașinuțele s-au pornit pe roțile lor imense și au adunat rând pe rând foile împrăștiate la picioarele noastre. Ca la un semn, ne-am retras pios și cuminți din calea lor, așezându-ne pe rânduri, cei mici, cei mari și cei mijlocii, așteptând o altă așteptare. Ca la un semn, mașinuțele au înghițit foile în burțile lor de tablă și s-au așezat apoi grijuliu la locurile lor sub reflectoare. Ca la un semn, din adâncurile lor, mașinuțele au scos apoi cărți cu coperte lucitoare, cu numele, de niciunde știut și cu chipul de neuitat al omului de pe Obelisc. Ca la un semn, alarma a sunat la capul meu, m-am ridicat să mai trăiesc o zi și pe ecranul telefonului am citit un mesaj de la mama: “A sosit Theodoros de M. Cărtărescu”. M-am uitat repede pe calendar, mai sunt 33 de zile până să ajung în Piață.
Alcătuirea de fum a amintirilor…
Anul 2013... fiecare poză spune o poveste: cum și cine era atunci la Bistrița, ce se întâmpla și ce nu se întâmpla, ce visau, ce sperau oamenii... atunci și acum. Câteodată ne prinde bine să ne întoarcem privirile spre trecut. Nu spre cel îndepărtat, pe care îl evocăm din diferite motive, dar care nu ține de viața noastră personală. Da, și noi am avut și mai avem o viață, poate mai importantă pentru noi decât bătăliile care le-au adus faimă unora, durere altora și moarte celor de pe câmpul de luptă. Pentru fiecare dintre noi, viața proprie oferă destule amintiri încât să nu mai fie nevoie să ne preocupăm cu atâta sârg de marile probleme ale omenirii. E weekend, vă propun un ceai cald, tihna căminului și alcătuirea de fum a amintirilor.
Din memoria calculatorului…
2013 - la Bistrița se decernau premii: implicarea presei în promovarea culturii. În imagine doi dintre laureați: Victor Știr și Menuț Maximinian. O filă din istoria presei locale. Poate într-o zi cineva se va încumeta să scrie o istorie critică a presei din Bistrița, din 1990 și până în prezent. Schimbările au fost și sunt în continuare foarte mari. Oamenii au rămas - sau au plecat, s-au adaptat mai bine sau au trecut prin perioade de criză. Asta e viața cu adevărurile ei. Adevărul nu este cel pe care îl dorim, avem de ales: admitem adevărul sau trăim în minciună. Faptul că se poate trăi și în minciună nu constituie nici o victorie, nici o dovadă a capacității de adaptare. Este doar un alt accident. Din păcate trăim în vremea când presa nu se mai face în numele adevărului, ci pentru a atrage consumatorul. Vorba bătrânului Will: "Cum vă place..."
Mă simt ca un trădător…
Zi de zi mă simt ca un trădător. Stau în fața afișului (de fapt în fața ecranului care arată afișul). Cenaclu. Azi. La Cluj. În mod normal ar trebui să fiu pe drum. Speranțe de loc de parcare în Cipariu sunt, după ora 17. Întoarcerea la miez de noapte prin ceață nu e atractivă. Renunț. Începe trădarea. Regret carantina. Ce simplu era pe Zoom. Acasă. Cald. Motanul toarce alături. La vârsta mea ar trebui să răspund cu "nu" la tot ce ține de IT. Nu știu... nu a intrat... nu se deschide... Onorabil ar fi să apelez la nepoatele mele pentru setări. Spre disperarea lor. Să exclam din sfert în sfert de oră: nu știu ce s-a intămplat... Așa deschid laptopul, postez pe blog, umblu pe FB, Twitter, Instagram... și mă simt ca un trădător. Ce mă sfătuiți?
Nösnerland 