Tag Archives: răspunsuri

Fiecare avem propria definiție a prieteniei. Evident, se bazează pe experiențele personale din care s-au ales răspunsuri despre ce înseamnă prietenia. Pentru mine prietenia înseamnă sinceritate.. Ca în orice relație, în măsura în care am putut, m-am străduit să nu greșesc. Dar, evident, am greșit. Oamenii au plecat din viața mea, într-o zi, pe nesimțite, au dispărut din gândurile mele, așa cum eu am dispărut din gândurile lor. Dintre prietenii de ieri, puțini mai sunt și prietenii de azi. Și asta nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva anume, rău, îngrozitor între noi, ci pentru că, pur și simplu, nu s-a mai întâmplat. Prietenia noastră a expirat. Sau a mai rămas, dureros, doar în amintiri. Oricât ar părea a fi un clișeu, le sunt recunoscătoare prietenilor care mi-au rămas și care m-au acceptat așa cum sunt, cu bune și cu rele, celor care au mai și sărit în foc pentru mine, nu știu destule cuvinte să le mulțumesc, iar celor care nu mai sunt, le mulțumesc că au fost exact când a trebuit; sunt ce sunt astăzi și datorită lor. Prietenia virtuală însă, este altceva. Acolo este vorba de afinități, de reciprocitate și fairplay, fără a ști nimic exact depre prietenul virtual. Mi-au devenit prieteni în virtual oameni de care nici nu știam că există, cum nici ei nu știau că eu exist. Ne-am împrietenit și prietenia a devenit reală. Cu mulți, cu cei mai mulți, prietenia a rămas în virtual, nu ne vom cunoaște poate niciodată, dar continuăm să ne păstrăm în gânduri. Sau cel puțin așa mi-ar plăcea mie să cred. La fel ca în viața reală, în virtual, fiind o iluzie în masă, cele mai multe prietenii sunt un pretext, se raportează la un număr și expiră înainte de a se fi întâmplat. Dacă în viața reală nu am acceptat să fiu doar un număr, cu atât mai puțin o fac virtual. În timp am învățat să-i recunosc, în viața reală e mai ușor, îi trădează ochii, mimica, gesturile, dar în cea virtuală toate acestea sunt protejate de un ecran și de o poza de profil, fie foarte filtrată, fie foarte falsă, a unui actor de exemplu, o maniera grotescă de afront la ideea de prietenie.

Eu cred ca prietenia este cea mai frumoasă relație dintre oameni, deasupra iubirii, și indiferent de care parte a realității vă aflați, cea învederată sau cea virtuală, sunt norocoasa că sunteți prietenii mei. 

Dora Budăcean

7 ianuarie 2023

Orice relație începe întotdeauna frumos. Partenerii, ca să se atragă reciproc, prin orice mijloace, nu își arată adevărata față, ba din contră, își prezintă o față pe care, practic, nu o au. Așa a început și relația dintre realitate și virtual. Frumos. În prima fază a relației imagini frumoase ale realității au năpădit virtualul și s-au suprapus peste el într-un fel de dans amețitor, plin de inimioare și bezele. Casele tuturor erau frumoase, cu mobile moderne, aranjamente florale sofisticate, săli de fitness, piscine, grădini și ce-or mai fi având fiecare prin ogradă, imagini din vacanțe de vis, cu feluri de mâncare prezentate în mise en place-uri elegante, avioanele, vapoarele, bicicletele, trotinetele, mașinile pe care și le-au cumpărat și, nu în ultimul rând, selfiurile cu fete frumoase și băieți cu mușchi. Apoi, pandemia a intervenit brutal în realitate. La fel de brutal a năvălit realitatea în virtual, s-a dus pe apa sâmbetei fața frumos cosmetizată,  imaginile idilice au dispărut, cu inimioare cu tot. În locul lor au apărut cuvintele: insulte, injuraturi, vulgarități, capete în gură împărțite, virtual, reciproc. O relație în care tot ce este mai urât în realitate s-a disipat în virtual. Dansul a devenit un fel de lupte libere, fără a se mai putea spune cu precizie unde se sfârșește realitatea și începe virtualul și câte din fețele urâte ale realității sunt virtuale. Pandemia a trecut, dar la fel ca în orice relație, frumosul nu a mai revenit. Relația a continuat să dăinuie urât și bilateral. Virtualul s-a contopit cu realitatea, fără niciun fel de efort. Ba chiar nici nu mai ști să le deosebești. Doar pe ici și pe colo, nostalgici neafectați de urâtul realitatii, sau rămași virtual încă încrezători în frumos, par că toate cele rele nici nu au existat, nu pentru ei,  și inimioarele zburdă necontenit însoțind imagini din vacanțe exotice, cu cine romantice și mise en place-uri din cele mai rafinate și câte și mai câte. Dar urâtul stâ la pândă, e vigilent, nu lăsa nimic frumos nepângărit si câte un foarte real spurcă imaginile idilice, dar virtuale, lăsând comentarii pline de imprecații, jigniri și trimiteri directe în locuri deloc idilice, urări din cele mai obscene, blesteme și te miri ce. Și când te aștepți ca cei nostalgici frumosului să nu reacționeze, te trezești cu un “ba pe-a mă-tii” ca răspuns.

Bezele și inimioare tuturor.

Acum vreo, să tot fie 16 ani, a intrat pe ușa biroului meu,  atunci aveam birou separat, nu ca acum când suntem toți la grămadă, open space, cu birourile exact ca tarabele din  piața Mihai Viteazul, o porcărie inventată de un arhitect care nu a lucrat o zi măcar într-un asemenea loc, a intrat ziceam un fost coleg de facultate. Mi-a adus flori și am fost impresionată pentru că arăta foarte rău, din toate punctele de vedere și mă gândeam că a fost un efort financiar pentru el, dar îl știam manierat. Nu părea o vizită de curtoazie, deci nu puteam vorbi despre vreme, așa că, în stilul meu direct, l-am întrebat cu ce îl pot ajuta. Avea o privire tulbure, jenată și tristă. În facultate îl uram, cu ghilimelele de rigoare, pentru că eu învățam cu picioarele în apă rece, zi și noapte ca să trec examenele,  iar el juca tenis, se plimba cu bicicleta, făcea tot ce noi nu ne permiteam în sesiune, apoi citea o singură dată cursurile și lua zece. Era un fenomen. Eram singurii clujeni, de toți eram vreo cincispezese ardeleni din patrusute de studenți câți intraserăm la acea facultate după un examen greu, pe atunci nu se intra pe bază de dosar, fuseserăm paisprezece concurenți pe un loc, așa că era normal ca noi, ardelenii, să ne cunoaștem repede, chiar dacă veniserăm din orașe diferite,  măcar după accent și mai ales după “no-ul”, pe care, atăt de amuzant pentru noi, se străduiau ” sudiștii” să-l pronunțe în anii care au urmat, pentru că noi continuam să-l folosim în orice context. Cu el m-am împrietenit repede, avea un simț al umorului ieșit din comun și râdeam împreună cam de orice. La repartiție alesese șantierul de la Tarnița, era aproape de Cluj, și alte variante nu prea avea, posturile erau în orășele obscure, pe șantiere, în sate și comune, oriunde, numai în orașe mari nu. Țin minte că un coleg din Constanța luase post la Movila Miresei și o căutase și pe harta militară fără să o găsească. Alt coleg, de pe lângă Pitești, luase post la Miercurea Ciuc și colegul acesta din Cluj îl învăța înjurături în limba maghiară spunându-i că sunt forme politicoase de salut. Râdeam, dar era un râs amar. Dar să revin. M-a privit cumva împăcat și mi-a spus: am venit la tine că știu că, dacă poți, mă ajuți. Sunt alcoolic, am fost dat afară de peste tot, am ajuns să încarc vagoane în gară și îmi este silă de mine. Vorbea egal, fără emoție, cumva ușurat. Parcă mă lovise trenul. Ne mai întâlnisem prin oraș, râdeam de fiecare dată, niciunul nu ne plângeam și ne despărțeam râzând. Nu bănuiam nimic sau nu am vrut să bănuiesc. Pe vremea aceea un prieten de al meu era într-un post important. Nu l-aș fi rugat nimic pentru mine, dar acum părea singurul ajutor. L-am sunat, am spus adevărul adevărat și l-am rugat să mă ajute. Colegului meu i-am spus să meargă liniștit acasă că îl sun cât de curând. L-am sunat seara și i-am spus și lui adevărul, că va trebui să dea un examen, de unde să ia materialele pe care trebuie să le învețe, că există deja o pilă pe postul respectiv, dar că merită să încerce. După vreo două zile, seara, m-a sunat și mi-a spus că în viața lui nu a învățat cât a învățat acum, a și înjurat puțin și că deja citește a treia oară materialele. S-a prezentat la examen și a luat zece. Comisia a fost uimită, pila trebuia pusă pe post, nu știau ce să facă, așa că l-au angajat și pe el pe un post în care făcea mult teren și de unde a dat un alt examen după un an, a luat zece, evident, devenind șef. Mă sună des, dar nu aducem vorba despre nimic din toate astea. M-a sunat într-o zi de început de toamnă să mergem la o cafea. Ne-am întâlnit la prânz în Piața muzeului, am mâncat pizza și am băut bere, am râs mult. La sfârșit i-am spus: vreau să plătim pe din două, nu vreau să te simți dator cu nimic, a fost doar meritul tău. Știi, mi-a spus, în studenție am fost îndrăgostit de tine, dar tu nu aveai ochi pentru nimeni. Ideea este că știam că ești specială. Când am venit atunci la tine eram convins că ai să faci tot ce poți tu să mă ajuți. De anul nou m-a sunat, ca de obicei și să-mi spună că s-a pensionat. Anticipat. Am obosit și vreau liniște, să mă uit la filme de Crăciun pe Diva, a spus. 

Mi-am amintit de vorbele bunicii: fă bine, mumă, că rău ști face oricine. Toată viața am fost un fel de batman, m-am luptat pentru alții, i-am ajutat dacă mi-au cerut-o,  dacă nu mi-au cerut-o, cu forța dacă a fost cazul. Unii nici măcar nu mi-au mai răspuns la telefon, unii s-au făcut că nu mă mai cunosc, alții mă mai sună de sărbători și nu m-a deranjat cu adevărat, sau prea mult, dar mândră că am făcut ce am făcut sunt doar acum; colegului meu i-am salvat viața.

Nu am întâlnit în viaţa mea vreun câine care să nu mă iubească, chiar și câinii care nu iubesc oamenii în general.  Până pe la opt luni, când am  început să umblu și să vorbesc, cred că simultan, că până atunci urlam neîncetat, zi și noapte, în special fără motiv, m-a iubit doar Lord, un câine lup, frumos şi deștept. Mă opream din urlat doar când mă scoteau cu căruciorul în curte și Lord mă păzea. Evident, nu am amintiri concrete cu Lord, dar mi s-a spus că nu lăsa nici măcar o muscă să se așeze pe cărucior,  darmite să îl atingă vreun străin. Ne-am mutat la bloc cam pe când împlinisem un an si jumătate. Pe Lord l-au dus la lăptăreasă. Eram prin clasa a doua, când, într-o dimineață de noiembrie, l-am găsit dormind in fața ușii, pe ștergătoare. Ne-am îmbrățișat și am plâns amândoi, la propriu, ca de moarte; venise să mă mai vadă ultima dată înainte de a pleca în lumea îngerilor. A murit după două zile de la ultima noastră întâlnire și eu am suferit, în tăcere, mult timp după moartea lui. Învățasem să nu-mi arăt slăbiciunea de mică. În sufletul meu Lord trăiește și acum. Veșnic. Încă visez că alerg cu el pe pajiști pe care nu am fost niciodată, eu veselă, el la fel de grijuliu, urmărindu-mă necontenit cu privirea. Și-n ochii lui, e toată iubirea lumii. Eu cred că Lord este un înger.

Eram la cabana Cuca, al cărei  cabanier avea un câine ciobănesc mioritic, negru, cu breton, o frumusețe de câine, care avea lanțul prins pe un cablu legat la rândului lui de un capăt și altul al curții, astfel încât se putea plimba în voie, dar nu liber. Când m-am apropiat de el, de câine, nu îmi amintesc cum îl chema, avea un nume german cred, cabanierul era neamț și m-a avertizat să nu mă apropii prea tare că este foarte rau, mușcă, dar m-am apropiat și cățelul acela frumos a început să se gudure. Cabanierul a spus, uimit,  că nu l-a mai vazut niciodată făcând așa ceva. L-am convins să-l dezlege și nu s-a mai dezlipit de mine. Mă privea prin breton cumva, greu de descris, dar parcă îmi spunea că eram exact omul pe care il aștepta. Oriunde mergeam, era după mine, iar seara când stăteam la un ceai lângă foc, își rezema capul de bocancii mei și dormea cumva liniștit. Într-o dimineață, băiatul cu care eram m-a pupat și cățelul a sărit ca un arc, l-a lătrat pe el și m-a mușcat pe mine. Cum nu prea aveam carne ci mai mult oase, doar m-a zgâriat, și nici nu cred că a facut-o cu toată puterea. Cabanierul l-a certat și a vrut să-l lege, dar l-am rugat să nu o facă; bietul cățel fusese doar gelos, dezamăgit, poate, că nu eram mai mult decât un om obișnuit. Prin bretonul lui, mă privea vinovat, aproape plângând, oricât l-am chemat la mine nu a mai venit. Am tot vorbit cu el până când, spre seară a venit lângă mine și s-a cuibărit efectiv pe piciorul meu privindu-mă cu iubire infinită. Acela a fost momentul în care am înțeles că între mine și câini există mai mult decât pot eu înțelege. 

Eram nou venită în bloc, și Fetița, așa o chema, mă conducea dimineața până la stația de autobuz și seara până la ușa de la intrarea în scara unde locuiam. Fetița era câinele blocului, știa pe toată lumea, nu eram eu specială, dar nu m-a lătrat nici când m-a văzut prima oară ci m-a condus până la ușă. Știa dacă un străin venea în vizită la cineva din bloc sau era doar străin  Pe unii străini îi lătra sau îi conducea în tăcere pe alee până treceau de bloc. Mă amuza teribil că aveam un vecin pe care nu-l suporta și, dacă se nimerea să plece deodată cu mine dimineața, îl alerga până în stație cu lătrături nervoase, mai, mai să-l muște. E drept că și acela, când o vedea, începea să zbiere la ea. Eu o bănuiam că o face intenționat, când îl alerga așa, ba chiar că o amuza. După ce se plictisea, se întorcea liniștită, pendulându-și coada și, parcă, zâmbind. Și iubea toți copiii blocului, Fetița, stătea seara cu ei în parc, până se plictiseau de joacă, apoi îi conducea către casele lor. Într-o zi, cineva, eu l-am bănuit pe nenorocitul acela răutăcios, a otrăvit-o și Fetița a murit. Când îl vedeam dimineața, mergeam în spatele lui și mă gândeam că mi-ar plăcea să-l alerg, cum o făcea Fetița. Și din când în când se întorcea și privea în urmă lui, îngrozit.

Așa cum m-a iubit Lord m-a mai iubit doar un motan pe care l-am găsit pe marginea drumului, rănit și bolnav, l-am luat acasă  l-am oblojit și a rămas cu mine optsprezece ani. A, și Gicu, un papagal rătăcit care mi-a intrat pe fereastră într-o seară de vară. I-am cumparat colivie, l-am îngrijit vreo șase luni, poate opt, dar plecam des în delegații și Gicu era mai mult singur; mă certa pițigăiat când veneam acasă apoi se așeza lângă mine și, cumva șoptit, imi povestea câte în lună si în stele.până adormeam. L-am dus la o prietenă care mai avea papagali, să nu mai stea singur. După puțin timp, Gicu a murit și eu m-am simțit mizerabilă. 

De vreo doi ani s-a lipit de mine Dida, o cățea frumoasă foc. Când mă vede, tremură de bucurie, mă privește cu exact aceeasi ochi cu care mă privea Lord, din care se revarsă toată iubirea lumii. Dida este un cățel nefericit, nu este a mea, eu doar merg din când în când să o văd. Pe ea si pe Urs, un câine bătrân  care dansează și scâncește când mă vede și el. Și mai sunt acolo doi motani care alergă pe drum înaintea mea și pășesc apoi printre picioarele mele, de stau să cad în cap mereu. Mi-am dorit să răpesc măcar motanii. Câinii sunt prea mari pentru apartamentul meu. Apoi, m-am răzgândit. Le-aș răpi libertatea, i-aș ține închiși într-un apartament, doar ca să mă iubească. Mă pot iubi și dacă sunt liberi. Poate mai frumos. Sau poate pur și simplu, pentru că, poate, am eu ceva de animal în mine, nu domestic, sălbatic cred și m-am născut în anul câinelui.