Tag Archives: realitate

Despre îngeri în halate albe s-a vorbit atât de mult în ultimul timp, încât, cred eu, unora li s-a urcat la cap, mai ales spiridușilor în uniforme verzi, care devin stăpânii locului atunci când îngerii în halate albe nu sunt, de obicei la ora de vizită, ca să nu le spulberi norul de sub picioare cu întrebări plictisitoare de analfabet medical, întrebări la care nu au nici un chef să răspundă pentru că tu, analfabetul, oricum nu înțelegi. Poți să-l suni pe înger, chiar îți spune în ce interval orar, dar întotdeauna, absolut întotdeauna, nu nimerești exact minutul, că nu durează mai mult convorbirea, în care el, îngerul, are chef și timp să-ți vorbească. Un astfel de înger în halat alb am întâlnit recent și mă gândesc că, deși nu este de foarte mult timp înger, îi priește, pentru că rotunjimile îi erau atât de rotunde că nu-i mai încăpeau și aripile. Nu știu cine se îngrijește neapărat de aspectul lor, dar, aici, ori a dat greș, ori îngerul acesta s-a decis să facă exact cât doi. Are și un cont pe FB unde a pus mii de poze cu rotunjimile foarte rotunde la vedere, din foarte multele călătorii exotice în care a zburat, ca să vadă și pământenii că ingerii ăștia au apucături de oameni de rând. Când zboară îngerii, stăpâni rămân spiridușii. Nu știu cum se face, dar pe toate, că erau spiridușe, crăpau uniformele pe care le primiseră, țipau tot timpul, cred că pentru că le strângeau, și nu prea erau sigure de ce anume ar trebui să facă ele acolo, așa că, de obicei, stăteau, când nu țipau, închise într-o cameră de unde ieșeau ștergându-se la gură și molfăind. Și se răsteau la orice pământean care le ieșea în cale. Pământenii trimiși în acest loc, nu sunt hrăniți, spălați, îngrijiti sub nicio altă formă decât cu niște leacuri administrate, de obicei, de un spiriduș șef, ăștia poartă uniforme mov ca să nu fie confundați cu cei în uniforme verzi. Nici spiridușii în uniforme mov nu vorbeau, îți aruncau doar o privire lehamitoasă, apoi se retrăgeau într-o altă cameră decât spiridușii verzi, cred că nu aveau voie să stea împreună, unde povesteau în timp ce becurile de alarmă de la ușile unde erau pământenii pâlpâiau în voie. Și tot pâlpâiau. La cum îi îngrijeau, mă gândesc că îi pregăteau să fie îngeri, dar din aceia adevărați. Când un pământean vizitator îndrăznea să vină la vreun pământean din acel loc, era întâmpinat de un alt spiriduș, negru și mult mai nervos și deranjat că vin pământenii în număr atât de mare, de obicei vreo 12, iar el are doar două mâini, cu care de altfel îi lua vreo cinci minute să treacă numele unui pământean vizitator în registru, și trebuia să facă asta doar două ore pe zi. În restul orelor cred că ocupația de bază era să dea muștele afară, pentru că nu se vedea nicio muscă zburând. După ce trecea numele celui venit în vizită în registru, cu greu, mai zbiera puțin, ca să se înțeleagă cât este el de stresat, apoi dădea telefon la spiridușii verzi care trebuiau să coboare după vizitator și să-l ducă pe fiecare unde avea de mers, că vizitatorii nu aveau voie să umble de capul lor. Vizitatorii așteptau câte douăzeci sau treizeci de minute până cobora un spiriduș, care și ăsta era nervos, că s-a săturat să tot coboare, cu liftul de altfel, să îi conducă pe vizitatori care, cum spuneam, nu aveau voie să umble de capul lor. Spiridușii, cel verde și cel negru mai glumeau puțin unul cu altul, niciunul nu mai părea că are nervi sau altă treaba de făcut și, într-un final, cel verde i se adresa vizitatorului la persoana a doua singular printre dinți și încruntat. În fond, vizitatorul e pământean și el, cu nimic mai bun decât pământenii pe care, deși ar fi trebuit, că pentru asta fuseseră ei aduși acolo, nu îi îngrijea nimeni. Când ajungea vizitatorul în sanctuarul îngeresc, i se spunea sec, flegmatic, ai douăzeci de minute apoi te scot afară, nu ai voie să-l hrănești și să îi dai să bea apă sau suc, ai înțeles?!. Înțelegea când, dacă avea noroc, pământeanul lui era eliberat, slab, absolut subnutrit, murdar de fecale până la gât, mirosind îngrozitor și cu blocaj renal. Bine, asta cu blocajul renal o constata după câteva zile când îl ducea pe nenorocitul de pământean de urgență la alți îngeri care îl privesc la fel de indiferenți și la alți spiriduși verzi care țipă la fel de nervoși că îl deranjează în timpul programului de lucru și nu pot sta, așa degeaba, sau să povestească cu alți spiriduși, sau să mai molfăie puțin că li s-a lărgit uniforma. Pământeanul vizitator, cu această ocazie, se roagă din răsputeri la îngerii adevărați să nu îl lase putetile ca să nu fie adus și el de urgență la îngerii în tot felul de halate, care nu sunt chiar îngeri. Îngerii adevărați se mai îndură de ruga vreunui pământean și, din când în când, amintesc celor în halate albe și uniforme verzi că sunt la fel de pământeni ca pământenii, că îngerii, cu sau fără halate, cu sau fără aripi, nu batjocoresc, nu umilesc, nu dispretuiesc, nu sunt indiferenți la lacrimi și durere, la suferință și neputință, sunt profesioniști, umani și omenoși. Altfel, sunt niște biete halate albe, la fel de albe ca ale unui brutar. 

1 decembrie, sărbătorea  României. Nu că nu mi-ar fi dragă țara mea, dar pentru mine 1 decembrie înseamnă și altceva. Cronologia este ușor alta, pentru că impactul asupra mea a fost diferit. Încep cu al doilea 1 decembrie care pentru mine a însemnat maturizarea mea prematură, pentru că aveam 23 de ani și nu îmi doream, așa, cu ardoare, să mă maturizez prea curând. Palma pe care am luat-o în acel 1 decembrie a fost devastatoare, m-a pus efectiv la pământ și usturimea ei o simt și azi. Aș fi preferat să o fi primit fizic, așa, “din poignet” direct pe obraz, cu toată forța, să-mi fi rămas urma degetelor arzândā pe obraz, vineție, tot ar fi trecut în două zile. Acel 1 decembrie, mulți din anii care au urmat, a tot durut. Dar, cum am spus, atunci m-am maturizat, dacă așa se poate numi momentul în care realizezi că visele tale nu au nimic comun cu realitatea. Normal că visez și acum, doar că visele sunt cumva așezate, nu neapărat realizabile, dar, cu siguranță, pământene. Până atunci visam povești cu zâne , prinți pe cai albi, spiriduși, zboruri printre stele, un fel de cai verzi pe pereți. 

Primul 1 decembrie. Părinții mei, doi tineri, au hotărât să se căsătorească. Au făcut-o în 1 decembrie. Pe atunci nu se sărbătorea ziua României în 1 decembrie, se sărbătorea în 23 august. Și se mai sărbătorea 1 mai. Restul sărbătorilor, mai mult sau mai puțin religioase, nici nu existau. Nici Crăciunul nu exista. Bine, el exista, dar era interzis să-l sărbătorești. Noi, toți, chiar și ei, cei care ne interziceau, îl sărbătoream însă. Lucrurile erau foarte diferite față de acum; lumea colinda din casă în casă, era chiar un act de curaj, împodobea brazi cu globuri, beteală, artificii, instalații luminoase cu beculețe colorate aduse de la ruși, chinezii încă nu făceau si, cu toate lipsurile, masa era plină și copiii primeau cadouri. Atât cât se putea. Dar asta de Crăciun. De 1 decembrie de obicei ningea. Ai mei s-au căsătorit la sfatul popular, le-au fost alături doi martori și cam atât, fără prea mult fast. Așa că, la noi în casă se sărbătorea în fiecare an 1 decembrie. Era sărbătoarea familiei. Acum, când mama nu mai este, iar tata nici nu ne recunoaște uneori, 1 decembrie ăsta al nostru este o amintire. Nu am cum să nu îi invidiez pe toți cei care, de 1 decembrie, sărbătoresc doar ziua României, si nu au amintiri. 

Mama spunea că poți să spui lumii doar ce poți striga în gura mare în centrul Dejului, acolo unde, pe vremuri, era un părculeț care azi nu mai este. Altfel, musai să ții în tine; lumea te judecă oricum, dar măcar să nu îi dai motiv să o facă. Nu mi-a spus însă nicioadată că nu pot să scriu ce simt. Nu s-a gândit că aș putea scrie, evident, în general nimeni nu mi-a dat nicio șansă la nimic, nu terminam nimic din ce începeam, eram mediocră, urâțicâ, mă rog, nu mă făceam remarcată prin nimic bun. De aceea nici nu m-am căsătorit, că iubiții mei, care ei, iubiții, erau perfecți, nu mi-au dat vreo șansă, nu că aș fi cerut. Mama mea m-a învățat să nu cer nimic de la nimeni; nici nu e frumos și, în plus, lumea râde de tine. Așa a spus.

Cu timpul, i-am dat dreptate mamei. Lumea te judecă și dacă spui și dacă nu spui. Încet, încet, din ce tăceam, am început să tac și mai mult. Apoi, am început să scriu. Părea cumva mai simplu, iar culmea este că nici nu îmi păsa prea tare de părerea nimănui. Le auzisem toate părerile prin viu grai. Dar am tăcut cu adevărat într-o zi în care îmi ajunsese până peste cap comportamentul absolut grobian al cuiva care se afla acolo datorită mie și, într-un moment de rătăcire, așa se spune, parcă, am avut un dialog deloc elegant pe această temă, ce o fi fost în capul meu, uitasem ce mi-a spus mama, iar persoana, râzând zeflemitor, mi-a spus: tu pentru mine nici nu exiști. Profesorul meu de limba română spunea despre genul acesta de persoane că sunt spuma imbecilității. Doar că eu mă coborâsem până la nivelul spumei. Mi-am asumat. Și am tăcut. Tac mult în ultima vreme, ascult și mă amuz în sinea mea, recunosc. Mă uit câtă risipă de energie fac oamenii ca să vorbească despre alți oameni. Bârfa este o pierdere de timp. Eu nu mi-am bârfit prietenii niciodata, secretul lor, dacă îl au, moare odată cu mine. Și asta tot de la mama am învățat. Nu am auzit-o niciodată bârfindu-și prietenele. Bineinteles, nu pot să știu dacă prietenele ei o bârfeau, dar probabil că da. Altfel, nu ne-ar fi spus să tăcem, să ne vedem de treabă că lumea ne judecă. 

Pentru că tac cu ceilalti, când scriu, eu, de fapt, vorbesc cu mine, Eu vorbesc cu mine mereu, niciodată nu am încetat să o fac și sunt sigură că nu voi înceta. Sunt cel mai aspru judecător al meu. Spun asta pentru cine mai crede că m-ar mai putea afecta părerea cuiva, rea evident, că părerile bune sunt puține și le știu. Dar, pentru că am învățat să nu țin cont, de fapt, să nu mă las afectată de părea proastă a cuiva despre mine, nu le cred nici pe cele bune. Alea câte sunt. Bun, ca să nu mai bat câmpii. Cum nu avea sens să vorbesc despre mine celor care oricum mă judecă, am început să scriu. Parcă, deși sunt sinceră, citind, lumea o ia ca pe o fabulație. Mie îmi convine, e avantajos, eu spun ce simt, și fiecare crede ce vrea. Singura problemă este că, pentru a scrie, trebuie talent. Ori cu talentul te cam naști. Cu talent s-a născut prietenul Marius Buculei. Eu scriu pentru că mama mea mi-a spus că nu pot spune ce simt, că lumea mă va judeca. Atât.