Te întrebi dacă înțelegi versurile? E simplu. Cele pe care le înțelegi imediat nu spun nimic nou. Cele pe care le înțelegi și nu prea te apropie de poezie. Crezi că ai prins-o iar ea îti demonstrează la lectura următoare cât de ușor ți-a scăpat. O iei de la început. Până într-o zi... când te dumirești că mai întâi trebuie înțeles poetul. C.M. a ales poezia după ce o boală gravă i-a schimbat destinul. Iată versiunea numai bună pentru biografia lui oficială. A fost cultivarea genului liric o terapie a sufletului care l-a ajutat pe un om să se depășească pe sine? Toți vorbitorii de discursuri motivaționale ar fi încântați de acest deznodământ. Tocmai de aceea se impune să fim prudenți. Dacă felul în care oamenii de atunci au tratat un bolnav, modul în care s-au raportat la boala lui i-a deschis ușa spre templul muzelor? Rămâne o presupunere. Ceea ce știm este că România socialistă se lăuda cu asistența medicală gratuită. Un sistem desăvârsit, mult superior modelului capitalist unde sănătatea costa bani. Doar că sistemul nostru medical nu era chiar gratuit. Orice român știa că la doctor nu te duci cu mâna goală. Chiar dacă el nu accepta plicul sau ploconul, noi insistam, convinși fiind că interesul profesional trebuie stimulat. Un medic care refuza devenea suspect. Erai tentat să crezi că nu se pricepe, de aceea se teme să accepte "atenția" și te duceai la altul. Pentru că ăsta era sistemul real: cum era medicul era și pacientul. Vă mai amintiți ce zicea tânăra și mai ales fragila noastră democrație despre salariile medicilor? Cum să le mărești, dar ce, medicii trăiesc din salar? Și o țară întreagă recunoștea pe față un nărav, din păcate nu singurul. Nici pacientul nu supraviețuia din salariu, puțin își permiteau așa ceva. Majoritatea apelau la părinți, la rude, toată lumea făcea sacrificii. Medicamentele erau gratuite dar nu se găseau, soluția râvnită - pachetele din străinătate, pentru cei care aveau rude și vindeau surplusul la prețuri astronomice. Mai aveai nevoie de dramă să te inspire? Despre viața zbuciumată a bolnavului în socialism era lesne să scrii pe foile caietului tău cu pixul care ori se usca, ori curgea, dar era bun pentru oamenii muncii. Asta până când te turna cineva, te trezeai cu domiciliul percheziționat, caietul confiscat și tu stăteai până noaptea târziu la instituția aceea pe care mulți se temeau să o pomenească, scriai declarații în care explicai, pentru a nu știu câta oară "ce ai vrut să spui cu..." - până te lecuiai. De ce a ales C.M. să scrie despre cosmos? Era singurul loc unde victoria socialismului încă nu era obligatorie. Cosmonauții nu erau chemați la ședințe, printre stele încă nu se înființau gospodării colective și nu se sistematizau spațiile, nu se demolau asteroizi pentru a-i înlocui cu blocuri. Iată de ce, înainte de a ne strădui să înțelegem versurile, e bine să înțelegem viața pe care a dus-o poetul... și noi alături de el.
Tag Archives: realitate
Szell Sandor: Calul troian care poate fi ied…
Nu întotdeauna drumul drept duce la destinaţie. Prieteni mulţi...dar, toţi adevăraţi?! Avem nevoie de prieteni. Sau, poate nu avem. Dar am fost catalogaţi fiinţe sociale, aşa că ne adaptăm. Uneori ne iese... Alteori ne este muşcată mâna cu care hrănim şarpele. Exact ca în povestea cu porcuşorul fricos şi iedul cel viteaz. „Într-o zi, porcuşorul fricos se întâlneşte cu iedul cel viteaz. - Iedule, ţie chiar nu ţi-e frică de nimic? – întrebă porcuşorul. - Nu! – veni răspunsul. - Nici chiar de măcelar? - Nici! - Uite – spuse porcuşorul, eu trebuie să merg în celălalt capăt de sat. Dar drumul trece chiar prin faţa măcelarului. Mie mi-e frică...nu ai vrea să vii cu mine? - Vin! – răspunse iedul sigur pe el. ...şi pornesc la drum. Iedul băţos, cu paşi săltaţi... pocuşorul timid, împleticindu-şi picioarele. - Uite! Se vede deja casa măcelarului – spuse porcuşorul cu vocea tremurândă. Iedul păşea în continuare băţos şi sigur pe el. -Uite! Măcelarul a ieşit în drum...şi are un cuţit în mână! Chiar nu ţi-e frică? – întrebă porcuşorul cu vocea gâtuită. Iedul nu răspunse, doar îşi continua drumul la fel de sigur pe el. Abia când au ajuns la câţiva paşi de măcelar, iedul spuse: - Nu, nu mi-e frică pentru că, din când în când, îi aduc câte un porcuşor!” Sper să vă fie cu folos!
Mistere care erau cât se poate de banale
Misterul din jurul unor cenacluri de odinioară... ... nu este de fapt nici un mister. Este un concurs de împrejurări. Sau dacă vreți: efectul de lupă. Tot ce e privit cu lupa ne face impresia ca e mai mare decât în realitate, fiindcă detaliul este scos din context. Să rămânem la viața de cenaclu, unele întâlniri fiind adevărate evenimente în realitatea socialistă, motiv pentru care stârneau neliniști la nivel superior. Dar - nivelul superior de atunci nu ne interesează. Poate nu ne interesează nici cel de acum. Ce îi determina pe oameni să se entuziasmeze la o întâlnire de cenaclu? Ce îi aducea acolo și pe unii care erau doar spectatori? Nu e greu de determinat ce opțiuni li se prezentau acelor oameni în anii republicii socialiste. La tv, 2 ore alb negru cu familia conducătoare, coruri și recitatori, eventual un serial vechi odată pe săptămână, care atunci părea grozav. La cinematograf frig, miros de motorină și niscaiva film sovietic, uneori românesc cu subiecte aprobate de sus, chipurile educative. N-avea nimeni chef de așa ceva. Vremea filmelor la care luptai pentru un bilet în plus trecuse de mult. Eventual la București vedeai ceva mai acătării, dar majoritatea ajungea la București doar "cu probleme" sau deloc. Teatru? Operă? Acolo unde mai existau, erau marcate de autofinanțare și de cenzură, iar la spectacol stăteai cu paltonul. O seară liniștită acasă? Curentul se lua pe la 6, dispărea și bruma de căldură, ai fi citit sub plapumă la lumânare, dar rar găseai o carte care să te îndemne să faci așa ceva. Cenaclul părea o gură de aer, ceva gen Radio Europa Liberă, dar pe viu. Aici nu se vorbea despre partid, conducător și socialism și asta constituia o performanță în România acelor ani. Limbajul era diferit de limba de lemn a activiștilor. Oamenii erau reali, prost îmbrăcați, flămânzi, zgribuliți dar păreau din altă lume. Pentru ei socialismul nu exista, cu toate că trăiau în miezul lui. Nu-i preocupa coada de la complex, unde eventual se vindeau tacâmuri de pui congelate, nu erau frământați de prețul mielului viu în piață sau dacă se găseau ardei kapia. Nimeni nu era dornic sa ajungă celebru, asta însemnând să-ți pună partidul galoanele pe umeri. Nimeni nu se gândea sa-l toarne pe celălalt pentru o butelie de aragaz sau o ladă frigorifică, care se vindeau doar cu repartizare. Oamenii aceia nu erau proprietari de "Dacia" și nu erau preocupați de rația lunară de benzină pentru care stăteai la coadă o zi și o noapte. Oamenii aceia nu veneau din marile orașe unde socialismul avea o față ceva mai umană. Majoritatea își duceau zilele în orășele sau sate uitate de lume, unde viața era demnă de Siberia. Nu se plângeau și nu doreau să plece de acolo. Acceptau să stea cu orele prin săli de așteptare sordide, să înghețe în trenuri care de abia se mai țineau în balamale și miroseau groaznic a urină, să facă câte o zi întreagă pe drum pentru a veni la cenaclu unde intrau ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă veneau din cartier. Se mulțumeau cu bere proastă, cu vin contrafăcut sau cu vodcă din cine știe ca chimicale. Nu conta. Fumau țigări proaste și știau că își fac praf sănătatea, dar pentru ei nici asta nu conta. Cine nu a trăit acele vremuri nu va înțelege niciodată adevărata glorie și frumusețe a României socialiste: să reziști până la capăt.
Propaganda – cu adnotări…
NOI, cei de peste 40, 45, 60 de ani… suntem o Generație care nu se mai întoarce: – dar care generație s-a “întors” până în prezent?
O GENERAȚIE care a mers și s-a întors de la şcoală pe jos. – și ce-i cu asta? ai învâțat mai bine mergând pe jos?
O GENERAȚIE care, dacă profesorul te trimitea după cretă la secretariat, te umflai de parcă erai Superman! – și la ce te ajuta?
O GENERAȚIE care a studiat singură, nu aveam bani pentru meditații sau mai bine zis nu se dădeau….. dacă nu înțelegeai ceva, rămâneai după curs și ți se explica. – minciună… meditațiile erau o adevărată industrie..
O GENERAȚIE care a stat la tablă și a scris cu mândrie în fața clasei. – degeaba mândrie dacă ai scris cu greșeli…
O GENERAȚIE care nu mergea cu automobilul la şcoală. – pentru că nu erau nici automobile, nici benzină…
O GENERAȚIE care scria în jurnalele sale, o generație de elevi care și-au făcut temele singuri, nu și-au sunat părinții. – altă minciună…
O GENERAȚIE ruşinată să stea pe scaun, în autobuz, lângă un adult în picioare. – zău așa?
O GENERAȚIE care a râs mult și în linişte cu frații înainte de somn, ca să nu ştie părinții că sunt treji. – asta unde ai citit-o?
O GENERAȚIE, care a respectat mult părinții, profesorii sau vecinii. – în afară de cazurile în care nu-i respecta…
O GENERAȚIE care s-a jucat pe stradă și a băut apă de la fântână. – pentru că părinții erau la servici și răcoritoare nu prea erau…
O GENERAȚIE care a iubit binele, frumosul, adevărul și a fost mulțumită! – așa scria ziarul “Scânteia”…
Suntem O GENERAȚIE care, din păcate, nu se mai întoarce!.. asta e o imbecilitate, tot din păcate…
O GENERAȚIE cu cei șapte ani învățați și respectați. – care 7 ani? ăia de pe stradă?…
Sorin Grecu: Când se făcea contrabandă și cu cărți…
"NINGE, LINGE" - Prima ninsoare în comunism, o poveste! Prin 1987 reușisem să mă transfer la Centrul de Librării Cluj, după o suferință cruntă, de cinci ani, ca paznic de noapte, la Cooperativa METALURGIA sau URGIA METALULUI! Deși pe post de muncitor necalificat (cu Filologie) eram deja boier, fiindcă se trăia bine cu Shogunașii, Vracii și Jurnalele de la Păltiniș, ce aprindeau pe atunci spiritele românilor. Asta pentru că eu, ins fără deprinderi materialiste, fusesem silit de către șefele mele - de la Librăria de pe Fabricii - să nu mai ofer asemenea minunății, fără să primesc o mică atenție în schimbul lor, nu de alta dar le stricam piața, mai ales că tot Clujul venea deja la mine pentru asemenea cărți! Țin minte, un cititor pasionat de lectură de la IRIS - celebra fabrică de porțelan - îmi aducea, nici mai mult, nici mai puțin decât servicii de porțelan, sustrase din fabrică, în schimbul lor! Și, se pare, tocmai această patimă pentru cărți l-a băgat în pușcărie fiindcă individul fusese atenționat de către șefi să se mai oprească din furat! Iar omul, cu un ghinion teribil, se pare că abia ce subtilizase un astfel de serviciu, rar și scump - ca să-l aducă subsemnatului - când s-a împiedicat și l-a făcut țăndări, fapt ce a pus capăt răbdării șefilor, care l-au băgat în pușcărie! Și, pentru că nimic din ce e obținut pe căi ilegale nu se păstrează, aflați că, pe lângă apartament, și cele două-trei servicii spectaculoase de porțelan, primite de la bietul om, le-am cedat primei soții, cu ocazia divorțului.. Dar - pentru că e vorba de prima ninsoare, asociată de mulți cu prima iubire nevinovată - să vă povestesc o întâmplare tare de tot. Aveam ca și colegă o minunată doamnă C., femeie din popor și nevastă de ofițer de artilerie (care trăgea din toate pozițiile, dar mai mult afară decât în casă), fumătoare pasionată și care-și mai oblojea rănile conjugale prin cantități enorme de cafea - naturală, că doar eram la librărie - și de țigări. Ei, bine, tocmai cu prilejul unei superbe prime ninsori, d-na C., ieșise în pragul librăriei și fuma cu aer melancolic. Iar la un moment dat, îngână, ca pentru sine, revărsându-și, parcă, toată frustrarea acumulată în lunile de când soțul nu i-a mai oferit afecțiune: NINGE, LINGE...
Vendergood
William James Sidis, a avut cel mai mare IQ, respectiv între 250 și 300, sau, cel puțin, așa zic sursele avizate. Vorbea, scria și citea, de mic, de pe la un an, mai multe limbi, vreo opt sau nouă, inclusiv latina. La vârsta de opt ani, de deștept ce era, a inventat o limbă numită Vendergood. Pe care de altfel o vorbea doar el. Evident, pentru că doar el o și înțelegea.
O terasă care ne îmbia cu un panou mare pe care scria “bine ați venit” în toate limbile pământului, într-o țară a cărei limbă nu am reușit să o învăț niciodată. Fiind cald, si noi însetați, ne-am așeza la o masă Bine a venit și chelnerul. Noi, încrezători, am cerut patru beri, în engleză, în germană, în franceză, în italiană. Din zâmbetul binevoitor pe care ni l-a afișat la început, fața lui căpătase acum o expresie ciudată, ușor tâmpă, dar nicidecum jenată. Din nefericire, niciunul dintre noi, eram patru, nu știam limba lui, singura pe care el o știa, riscând deci să rămânem însetați. Așa că am luat meniul scris în aceleași toate limbile pământului și i-am arătat prin semne ce dorim. A dat din cap, a plecat și ne-a adus berile, spunându-ne ceva în limba lui în timp ce zâmbea larg. Poate ne-a urat poftă bună, poate ne-a înjurat. Noi am zâmbit și am spus mulțumim în limba română, că alte limbi ale pământului pe care le știam ne-au fost degeaba, nu ne-au folosit nici măcar să cerem o bere.
Recent îmi este dat să citesc un text în aceeași limbă pe care tot nu o știu, deci nu am cum citi textul. Mă simt frustrată. Mă gândesc că IQ-ul meu este atât de mic, încât, iată, nu pot citi un text pentru că nu am reușit să învăț o limbă pe care alții consideră că ar trebui să o știu.
20 noiembrie 2022
Marius Buculei: Visele mai reale decât…
Așteptându-l pe Theodoros... Am visat ca eram cu toții, cei mici, cei mari și cei mijlocii, adunați în piața mare a orașului, așteptând. Nu-mi aduc aminte ce așteptam, nu-mi aduc aminte dacă înțelegeam ceva din așteptarea aceea sau dacă venisem măcar acolo din proprie voința sau fuseserăm adunați de alții. Lumea stătea cu ochii ațintiți în sus, era o lumină Orbitoare, de care îmi aduc perfect aminte că venea direct de la Soare, mult mai orbitoare decât palidele lumini ale reflectoarelor care înconjurau și luminau mulțimea din piață. Mi-am pus mina la frunte, acolo unde mă arde de obicei orice lumină venită de sus și, cu ochii mijiți, ca un bebeluș întâmplat prin mulțime, am văzut un chip ascuțit, cu plete cenușii și ochi negri de tristețea fericirii, cocoțat pe un Obelisc tuciuriu ș luminos ca privirea lui. În jurul pieței stăteau cuminți, aranjate lucios sub lumina reflectoarelor, niște mașinuțe colorate, pline de reclame, cu motoarele pornite. Erau mai degrabă mici utilaje pe roti, ca niște care fără cai, așteptând parcă aceeași așteptare ca și noi. În vis nu cred ca poți visa cu adevărat așteptarea, ea e tot timpul mascată de spaime, îmbălsămată de fricile de peste zi, urâțită de frumosul pe care îl deslușim la trezire. Așa și azi-noapte, foarte repede după ce ochii somnului rece mi-au dat piața cu oameni, Obeliscul Orbitor și mașinuțele colorate, într-o clipită am simțit un șuier de zbor, ca un zvon de murire și am văzut chipul negru înfășurat într-o mantie neagră prăbușindu-se în hăul pieței. Izbitura de dalele lucioase s-a transformat în sunetul lăsat nouă de stolurile de păsări la plecarea spre cald și în locul trupului, care dispăruse în măruntaiele pieței, miriade de foi de hârtie țâșniseră din locul prăbușirii în toate direcțiile, revărsându-se peste noi. Nimeni nu s-a mișcat din loc, încremenirea mi-a adus aminte de minciunile fotografiei. Ca la un semn, mașinuțele s-au pornit pe roțile lor imense și au adunat rând pe rând foile împrăștiate la picioarele noastre. Ca la un semn, ne-am retras pios și cuminți din calea lor, așezându-ne pe rânduri, cei mici, cei mari și cei mijlocii, așteptând o altă așteptare. Ca la un semn, mașinuțele au înghițit foile în burțile lor de tablă și s-au așezat apoi grijuliu la locurile lor sub reflectoare. Ca la un semn, din adâncurile lor, mașinuțele au scos apoi cărți cu coperte lucitoare, cu numele, de niciunde știut și cu chipul de neuitat al omului de pe Obelisc. Ca la un semn, alarma a sunat la capul meu, m-am ridicat să mai trăiesc o zi și pe ecranul telefonului am citit un mesaj de la mama: “A sosit Theodoros de M. Cărtărescu”. M-am uitat repede pe calendar, mai sunt 33 de zile până să ajung în Piață.
Alcătuirea de fum a amintirilor…
Anul 2013... fiecare poză spune o poveste: cum și cine era atunci la Bistrița, ce se întâmpla și ce nu se întâmpla, ce visau, ce sperau oamenii... atunci și acum. Câteodată ne prinde bine să ne întoarcem privirile spre trecut. Nu spre cel îndepărtat, pe care îl evocăm din diferite motive, dar care nu ține de viața noastră personală. Da, și noi am avut și mai avem o viață, poate mai importantă pentru noi decât bătăliile care le-au adus faimă unora, durere altora și moarte celor de pe câmpul de luptă. Pentru fiecare dintre noi, viața proprie oferă destule amintiri încât să nu mai fie nevoie să ne preocupăm cu atâta sârg de marile probleme ale omenirii. E weekend, vă propun un ceai cald, tihna căminului și alcătuirea de fum a amintirilor.
Szell Sandor: Viața în trening…
Volei cu mâţa moartă peste gardul vecinului Breaking news! O rachetă a aterizat într-un loc nepermis. Au murit doi oameni care se aflau în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Cine-i vinovat? Fiecare echipă încearcă să arunce mâţa moartă în terenul adversarului. OK. Dar cum aflăm adevărul? Nicicum. Unii joacă pe câmpul de luptă în trening şi adidaşi... şi riscă să moară de frig înainte de a apuca să încaseze un glonte în tărtăcuţă. Ceilalţi se gândesc la patriotismul de familie. „Dacă eu mor, măcar familia să aibă cu ce să treacă iarna.” Şi, iaca-şa, logistica militară îşi schimbă proprietarul „la mica înţelegere”. Cărei echipe îi aparţine mâţa moartă care a căzut în grădina vecinului? Cu siguranţă nu se va afla. Recomandare: haine groase şi aparate foto cu film. Cele digitale nu rezistă radiaţiilor nucleare.
Din memoria calculatorului…
2013 - la Bistrița se decernau premii: implicarea presei în promovarea culturii. În imagine doi dintre laureați: Victor Știr și Menuț Maximinian. O filă din istoria presei locale. Poate într-o zi cineva se va încumeta să scrie o istorie critică a presei din Bistrița, din 1990 și până în prezent. Schimbările au fost și sunt în continuare foarte mari. Oamenii au rămas - sau au plecat, s-au adaptat mai bine sau au trecut prin perioade de criză. Asta e viața cu adevărurile ei. Adevărul nu este cel pe care îl dorim, avem de ales: admitem adevărul sau trăim în minciună. Faptul că se poate trăi și în minciună nu constituie nici o victorie, nici o dovadă a capacității de adaptare. Este doar un alt accident. Din păcate trăim în vremea când presa nu se mai face în numele adevărului, ci pentru a atrage consumatorul. Vorba bătrânului Will: "Cum vă place..."
Nösnerland 