Tag Archives: realitate

PRESA ȘI ANTI PRESA ACTUALĂ ÎN ZECE PUNCTE

 1. Cum s-a ajuns la anti presă?

Simplu. Orice jurnalist a învățat că investigația cea mai eficientă se face după principiul “follow the money”. “Adevărul” îi aparține celui care plătește. Cine plătește presa? Pe scurt: oricine, numai publicul nu. Publicul nu vrea abonamente, publicul nu vrea să cumpere ziarul la chioșc (de ce credeți că au dispărut chioșcurile?), publicul nu vrea să plătească pentru accesul online, publicul vrea totul gratis. Voința publicului e suverană. Dacă vrea gratis, gratis primește. Însă jurnaliștii numiți mai nou “creatori de conținut” nu pot trai din aer, deci cineva trebuie să-i plătească. Cine? Aici începe dezbaterea. Ea nu se va termina niciodată. Nici plătitorul, un partid de pildă, nici plătitul nu vor să vorbească despre asta. Ei știu prea bine de ce. Nu vom stabili noi, sau alții, cine sunt plătitorii. Asta nu schimbă nimic. Bunul simț ne impune întrebarea: de ce plătesc cei care plătesc? Pentru că ei vor ca noi să fim cât mai bine informați? Mă îndoiesc. Orice om normal se îndoiește. Atunci? Interesele sunt clare, cine trăiește bine vrea să trăiască mai bine, mereu mai bine, iar cine a fost fraierit odată, e bun să fie fraierit și în continuare. Oricine încearcă să tulbure această rânduială trebuie pus la punct. Rămâne întrebarea: cei păcăliți vor sau nu vor un alt destin? Până în prezent nu vor. Altfel de ce ar apăra toate păcălelile la care sunt supuși cu mai mult zel chiar decât cei care sunt plătiți pentru asta? E un mod de viață: te păcălește, dar nu te lasă să mori și după aceea nu mai are nimeni treabă cu tine. Dacă ieși din rând nu știi ce te așteaptă.

 2. Mai este ceva de făcut?

Este. În primul rând ar trebui schimbată finanțarea presei, un pas pe care îl poate face doar societatea civilă (dacă există), nici politicienii (așa cum se pricep ei), nici ziariștii (în măsura în care mai sunt ziariști) nu pot determina publicul să-și schimbe atitudinea dacă el, publicul, nu vrea. E o chestiune complicată. Multă vreme am fost convins că am vrut cu toții să scăpăm de Ceaușescu și de sistemul lui. Nu mai sunt atât de convins. Primesc tot mai multe semne că de fapt, unii (și nu sunt puțini) se simțeau destul de bine și pe vremea aceea, poate nu prea bine, dar adaptarea la noua realitate li s-a părut dificilă, uneori prea dificilă și dacă ar avea ocazia, s-ar întoarce la vechile obiceiuri. E o meteahnă omenească și nu poți condamna pe nimeni pentru că suferă de aceasta meteahnă. După ce ai petrecut mai mult timp în detenție e dificil să te adaptezi “afară”, societatea pretinde ca te ajută, uneori ajutorul ei îl percepi ca pe o bătaie de joc și în final ajungi în starea de spirit în care nu-ți mai pasă de libertate. Ai sentimentul ratării și nu îți mai pasă dacă ești un ratat liber sau unul care ispășește o condamnare. E posibil să te înțelegi mai bine cu gardienii decât cu autoritățile lumii libere fiindcă ești mai obișnuit cu cei de la penitenciar. Macabru? Poate. Cine a spus ca viața nu poate fi și macabră?

3. Mai vrea cineva sa facă ceva?

Unii vor, dar nu e de ajuns. Masa critică e altceva. Prin tradiție noi întâi așteptăm să vedem cui ne alăturăm. Până ne hotărâm nu mai e cazul. Rămânem victime fiindcă e mai practic, nu trebuie să faci nimic, se ocupă ceilalți. Mai e neplăcerea ieșitului în față dacă vrei să faci ceva. Ieșitul în față nu rămâne nesancționat. Ești căutat de doctorate, nu le ai? – nu contează, tot se găsește ceva, o declarație de avere, carnetul de note din clasa a șaptea, fosta nevastă, viitoarea amantă… Dezvăluirile sunt ca moartea și impozitele: inevitabile. E greu să condamni pe cineva fiindcă nu are chef de dezvăluiri. În față ajung cei cărora nu le pasă, asta o fi o calitate dar nu asigură competența. Statistica demonstrează că persoanele competente nu consideră de obicei că nu au nimic de pierdut. Turnul de fildeș ispitește și azi.

4. Dormind cu anti presa în același pat…

De nevoie. Anti Presa e făcută tot de oameni care vor să trăiască. Politica a devenit un tren cu locuri rezervate. Vrei și tu? Începi cu un loc pe scară. Te bate vântul, plouă, dar ai urcat. Știi să dai din coate? Ajungi pe culoar, în picioare. De acolo se vede ce se întâmplă în compartimente. Important e să fii pe fază când coboară cineva. Se eliberează un loc. E momentul. Poate dai o mână de ajutor celor care îi scot plecatului valizele pe geam. Devii util. Ajungi să-i duci servieta șefului de compartiment. Nu e nici o rușine. Și Aznavour a început cărând valizele lui Madame Edith Piaf.  Cu timpul ai vrea să te oprești. Ai ajuns șef de compartiment și îți ajunge. Nu te vor lăsa ceilalți. Nu vei avea încotro și vei răspunde la “comanda partidului”. Ai ajuns șef de tren. Trăiești sub lupă pentru ca alții să se bucure în liniște de călătoria cu trenul. Ai vrea să spui că te-ai sacrificat, dar renunți. Oricum nu te crede nimeni. Nu te crede nimeni fiindcă nimeni nu vrea să te creadă. Să crezi un șef de tren e un act de slugărnicie. Noi suntem un popor mândru.

5. Nu mai avem învățământ politic, avem face book

Adică ne prezentăm de bună voie acolo unde ni se spune ce și cum trebuie să gândim. Ca să nu înțelegem aiurea. Cuvintele “învățământ politic” nu au sens după 90. Noi, care am apucat să trăim și pe vremea aceea știm un lucru: la învățământul acela nu erau voluntari. Propagandiștii erau numiți. Și verificați. Noi, cursanții, eram urmăriți cu tabelul, de câte ori am lipsit, de câte ori am luat cuvântul. Conta pentru listele de premiere, pentru promovare în altă categorie, pentru locuință, pentru butelie, pentru televizor color… Acum avem mult mai mulți propagandiști, unii probabil tot numiți, adică plătiți, dar mulți, foarte mulți voluntari. De ce? Răspunsul poate fi găsit într-un eseu de N. Steinhardt, “Aflatul în treabă la români”. Pe face book suntem un popor activ. Se anunță o demonstrație, mii de susțineri, sute de distribuiri – în piață câteva sute de oameni. Cred că mulți uită ce au susținut sau nu-și mai amintesc de ce. Nu am inventat noi întorsul armelor, dar nouă ne iese de fiecare dată.

6. Cum au ajuns propagandiștii să se numească troli?

Avem fără îndoială o problemă de identitate. În socialism toată terminologia era sovietică, acum e în engleză: promoter, influencer, copy-writer… Unii te pun sa cumperi ceva, alții să votezi altceva. Democrația nu produce lideri, ea asigură doar șanse egale pentru incompetenți, fiindcă toate voturile sunt egale iar incompetenții au fost și sunt întotdeauna majoritari. E normal să ie așa. Și e bine, mai bine ai o seamă de aleși care sunt cum sunt, decât un lider paranoic. Aleșii nu vor decât un singur lucru: să trăiască bine și pe lângă ei trăiesc și alții, nu la fel de bine, dar trăiesc. Cu liderii e mai complicat când îi apucă nevoia să intre în istorie cu câte ceva măreț. Piramidele s-au făcut cu sclavi, azi nu se mai construiesc piramide dar ăsta nu e un motiv sa regretăm sclavia. Războaiele sunt făcute tot de lideri, aleșii se ceartă dar nu pun mâna pe arme. Până la urmă învinge compromisul, nu rațiunea, dar ne pupăm în Piața Independenței și mergem la o bere. Că doar nu e sfârșitul lumii. Și chiar dacă e, ce rău e în faptul ca ne găsește la o bere?

7. Directiva și narativa

Să luăm un exemplu: plagiatul. Avem destule cazuri, în consecință o mulțime de povestiri. De unde pornesc plagiatele? De la cei care le validează. Semnătura lor face diferența dintre un plagiat și un doctorat valabil. Ați auzit de o anchetă care să vizeze mediul academic în a cărui atribuții intră validarea titlurilor? Eu nu am auzit, cu toate că o caut de mult. Avem foarte multe titluri de doctor. Câte dintre ele au fost obținute fraudulos? Nu vom ști niciodată. Tezele de doctorat devin interesante doar după ce autorul ajunge ministru. Logic vom afla doar câți miniștri plagiatori trăiesc în România. Ceilalți? Nu ne pasă. După cum nu îi pasă nici mediului academic. Plagiatele sunt doar un subiect de presă și prin consecințe un fel de frecție la un picior de lemn. Cel mai recent caz răsunător a privit un ministru care urma să reformeze învățământul. Nimic nou la noi. Și învățământul nostru se reformează în fiecare an. Doar că nu am vorbit despre reformă. Am fost prea ocupați cu plagiatul ministrului. Care ministru a demisionat în cele din urmă. De atunci plagiatul de care se făcea vinovat a fost uitat. Adică el deține în continuare titlul de doctor și totul e în regulă. Între timp am găsit alt ministru care e susceptibil să fi plagiat și el. Despre reforma învățământului nu mai vorbește nimeni. Deocamdată.

8. Ilegaliștii, dacii și sataniștii…

Etichetele sunt la modă și ele sunt practice. Ți se spune pe scurt ce trebuie să știi, fără vorbă multă. Contemporanii se grăbesc. N-au timp de lectură, de analize, de nuanțe. Lucrurile se spun scurt și răspicat. Etichetele se lipesc după necesități. Suntem ba unipolari (familia tradițională, Europa creștină, etc.) ba împotriva lumii unipolare (care ar trebui să cedeze în fața unor noi poli ai puterii – Moscova, Teheran, etc.). Nu contează că între cele două atitudini există o fractură logică. Nu contează că ordinea de drept nu poate avea mai multe variante. Doamne fereste-ne de detalii. Detaliile sunt pentru chițibușarii intelectuali. Se răspunde cu înjurături care păstrează identitatea daco traco-getică. Etichetele sunt ca o busolă. Aflăm cine trebuie să cedeze de dragul păcii și cine are dreptul de a fi mai tare, pe considerente istorice. Sau pseudo-istorice. Dacă nici doctoratele nu mai sunt originale, de istorie ce să zicem?

9. Călăuziți de partid, spre noi victorii…

Important este ca am învățat să cerem. Cerem oprirea… cerem… orice, poate vom cere să nu mai fie frig iarna. Nu știu de ce își închipuie cineva că dacă protestează că berea e prea scumpă, berea se va ieftini. Cum? Prin decret? Dacă berea e prea scumpă, scade consumul, adică cererea. În consecință ori se produce mai puțină bere și învățăm să trăim fără ea, ori se ieftinește. Asta ar trebui să știe și un elev de la gimnaziu. Poate că știe, dar nu spune, să nu-l înjure protestatarii. Ei, protestatarii, au ceva mistic. Pe frunțile lor e scris mântuire. Mai lipsește doar să ajungă la putere. Doamne ferește! Să scuipăm în sân, chiar dacă nu suntem superstițioși. Dar manifestația trece, ziua trece, am făcut niște poze, am scris o știre din aia “breaking” – sau nu am scris-o, și copy-paste e bună – se face seară și ne ducem pe la casele noastre unde e liniște, ne amenință doar bormașina vecinului și nu rachetele celei de-a doua armate a lumii care e foarte nervoasă în ultimul timp. Life is life!

10. Totul e bine, când se termină cu bine.

La acest punct chiar că nu mai e nimic de adăugat.

Cuvintele din titlu i-au fost atribuite romancierului Marin Preda, care în contextul anilor 80 ar fi răspuns: “Nu sunt Tudor Vladimirescu” la solicitarea unor intelectuali care ar fi vrut ca Preda să vorbească cu Ceaușescu și să-i explice că România mergea pe un drum greșit. Legenda apăruse în folclorul urban al vremurilor și e posibil să fie o invenție a Direcției 5 a Securității, care direcție se ocupa de răspândirea de zvonuri după o anumită agendă. Din această legendă rezulta crezul intelectualilor că Ceaușescu era dezinformat, că nu știa ce se întâmpla de fapt în țară, o modalitate clasică de a transforma anturajul dictatorului în țap ispășitor. În caz de nevoie, dictatorul pedepsea anturajul și continua nestingherit.

Contextul e mai puțin relevant decât adevărul din cuvintele lui Preda. Ce rost are să problematizăm dincolo de nivelul nostru de competență? Avem vreo modalitate concretă de a influența mersul evenimentelor? În cele mai multe cazuri și de cele mai multe ori răspunsul este nu. În același timp pierdem din vedere chestiuni concrete, rezolvabile, deci care merită să ne preocupe, dar pe care le ignorăm.

Exemplul clasic sunt doi intelectuali mâncați de foame și de frig în Siberia care se ceartă pe o cronică apărută cu 6 luni în urmă în Pravda referitoare la un spectacol de teatru din capitală. Cei doi sunt evident personaje literare, apar în “O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Soljenitsin.

Adesea nu lipsește mult să devenim la rândul nostru personaje, chiar și din opera lui Alexandr Isaievici. În fond am făcut parte timp de o jumătate de secol din ceea ce se cheamă “Lumea rusească”. Nostalgiile continuă să umble printre noi.