Tag Archives: realitate

Un nou gen literar: presa care se scrie singură

Djokovic a câștigat un turneu important în Australia. Eu nu am habar de tenis. Nu am urmărit competițiile, nu cunosc jucătorii. Nu m-a interesat niciodată acest sport. Cu toate acestea culeg de undeva o poză potrivită și lansez și eu o opinie. Dreptul sacru la liberă exprimare îmi dă acest drept. Opinia mea nu contează, oricare ar fi ea va stârni reacții. Iar reacțiile înseamnă vizibilitate. N-are importanță nici originea lor: că vin de la anti vacciniști sau filo putiniști, de la suveraniști sau din partea ofensivei ortodoxe – respectiv din tot atâtea direcții reprezentate de adversarii celor de mai înainte – reacțiile se contorizează, contează numărul lor. Pentru unii, eu opinentul pot fi un mare caracter iar pentru alții un idiot congenital, e același lucru. Mașina numără, rezultatul apare pe ecran.

Cei care reacționează îmi seamănă. Nici ei nu au habar de tenis, de microbiologie, e geostrategie sau de istoria confesiunilor religioase. Dreptul la libera exprimare nu este condiționat, nu presupune exprimarea calificată. Sursele nu mai sunt nici ele verificabile. Sfera virtuală permite milioane de adrese URL (Uniform Resource Locators) în spatele cărora se poate ascunde oricine și orice. Criteriul de citare este senzaționalul, șansa de a atrage traficul virtual. Cu cât mai neobișnuită este narațiunea cu atât mai mari sunt șansele de succes. Viitorul va stabili dacă se califică un nou gen literar pentru că e vorba de ficțiune.

Literatura nu a schimbat lumea. Ea a schimbat opiniile oamenilor care apoi au schimbat lumea. La ora actuală acest posibil gen literar funcționeză ca o schemă piramidală amintind de Ioan Stoica și al său Caritas. Acea aventură știm cum s-a terminat. Eu zic să ne așteptăm la surprize. Probabil nu vor fi plăcute.

Dej 1986. Daca ati uitat cabinele telefonice de la Posta…..

Nu le-am uitat. Ni le amintim diferit. Unii admit jalea profundă a acelor vremuri. Nu e ușor să recunoști, eram si noi părtași la acea jale, chiar dacă azi ne considerăm doar victime. E un obicei prost, dar e un obicei si a rămas cu noi. În orice împrejurare ne considerăm victime: ale corupției, ale globaliștilor, ale… de fapt ce mai contează ale cui? Suntem victime de profesie și pace bună. Avem un ochi atent pentru toate neregulile, suntem foarte bine informați, cunoastem secretele ocultei mondiale, ale Big Pharma, stim exact ce s-a vorbit la clubul Bilderberg sau la Davos, dar habar n-avem cum să scăpăm de câinii vagabonzi sau ce să facem cu gunoaiele care apar peste tot, atât menajere cât și nemenajere.

Marile noastre victorii sunt demisiile – pleacă cutare și gata. Problema rămâne pe post de grea moștenire pentru succesori, dar despre asta nu vorbim, avem mândria noastră si să nu vină altii să ne dea nouă lecții… În general nu e bine să pomenești de contribuția noastră, a fiecăruia… te alegi cu înjurături și îți faci dușmani degeaba.

Dacă tot suntem la capitolul amintiri, îmi amintesc de un reportaj într-o zonă inundată fiindcă oamenii aruncau gunoaiele direct în cursul de apă. Normal că la atâtea “baraje” inundația era doar o chestiune de timp.

  • Reporter: Dar de ce nu ați curățat valea?
  • Interlocuitoare: Păi nu e treaba noastră…
  • Reporter: Dar a cui…
  • Interlocuitoare: A cui să fie? Nu știu… a guvernului…

Nu pot încheia aceste rânduri moralizatoare (mi-am promis ca nu mai fac, dar tot mereu mă ia tastatura pe dinainte) fără mențiunea: să nu vă închipuiți că autorul acestor rânduri gândește și acționează altfel. Am trăit în România și sunt adaptat. Încep să se nască în pieptul meu chiar niscaiva sentimente patriotice în sensul că m-am obișnuit și nu mă mai simt bine în alta parte. Iată o rețetă pentru bătrânețe liniștită.

Mizerabilii ani…

Nimic nu mai este în regulă cu noi, cu ei, cu unii, cu toți. Nu vrem să ne mai auzim unii pe alții, să cădem de acord că adevărul e întodeauna la mijloc sau că, situația
e cât se poate de dificilă. Ne dăm tineri, arătând cu degetul spre cei bătrâni, uitând că există o zicală pe care am să o adaptez: cine nu va mai avea bătrâni, va
trebui să-i cumpere! Iar asta se va întâmpla în câțiva anișori, pentru că habar nu aveți ce mult a schimbat planeta, pandemia asta nenorocită.
Scriu aceste lucruri pentru că, nivelul de prostie între cei care scriu pe rețelele de socializare (ipochimenul ăsta de Zuckenberg – auzi „rețele de socializare”), a atins praguri alarmante.
Practic, oamenii încep să o ia razna: de la vânduți și cumpărați au ajuns la blesteme, adevărate blesteme. Le dau o veste proastă, deși, desigur nu știu cum
sună o veste proastă pentru proști: blestemele au o anumită încărcătură energetică, sunt forme de energie cu efect de bumerang. Acum însă, iată-ne:
înfruntarea fizică dintre noi e doar o chestiune de timp, iar agresivitatea verbală este deja o chestie la modă. Din nefericire, toată lumea știe cum e cu politicile
publice sau comunicarea…
Mai nou văd că știu ei cum e și cu presa: ești vândut la unii, cumpărat de alții și o iei de nu te vezi dacă nu scrii ce le convine unora sau altora. Ești prieten cu ei atât timp cât le dai dreptate, dacă nu spui ca ei, riști să iei M…E.
Se cred Dumnezeii politicii, vor să rezolve lucrurile în forță, uitând că suntem un stat democratic. Aud enormități și idioțenii, pentru că prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul. Unii, foarte agresivi, dau adevărate bătălii cu ei, cu frustrările lor, cu neputința lor de-a înțelege că dreptatea nu le aparține în exclusivitate.
Nivelul discuțiilor coboară uneori atât de jos, încât și un birjar ar roși. Ne urâm atât de sincer, încât e nevoie doar de o scânteie pentru un mic război civil…
Așa că nu vă mai mirați, ipocriți din toate partidele politice, că suntem cea mai dezbinată nație. Nici cu ONG-urile nu îmi e rușine: multe dintre ele au de apărat 
doar interese de grup. E treaba lor, dar nu e OK, așa cum nu mi se pare sănătos să crezi că le știi pe toate.
Mizerabilii ani 2020 și 2021 , 2022 cu tot cu pandemia lor, au scos din noi tot ceea ce e mai urât . Suntem hidoși sufletește, așa că, poate ar trebui să ne privim
înăuntru – dacă tot nu putem ieși afară fără mască… Să ne vedem așa cum suntem și să ne mai dăm o șansă: de fugit, oricum nu avem unde…

PS: Cartea îi salvează doar pe cei care o iubesc…

BONUS: Poesiile unui studinte Întârziat – d-lui Topârceanu
Bodegă 

Să bem , să bem niscaiva rom în dimineața alungată-n ceață
Nimic nu-arată că vine acum tot valul
Ne-am așezat la masa ce schioapătă-n tăcere
Miros de rose sfârcuri în halbele de bere

Mai vino pe la noi, Ooo trupeșă hangiță
Căci noi ne dregem iarăși  în tăcere
Cu vinul aspru ce spintecă talazul
Și-așteaptă anasonul  ca pe o aprigă muiere

În dimineața-n mormântată-n apă
Noi stăm de veghe la cadavrul verii
Ce străvezie este toamna cu sânii ei căzuți pe pragul serii

Mai spune-le să ne aducă votca, narghileaua, rahatul și cafeaua să ne-npace 
Pe mine mă așteaptă o Damă ce e grasă
Ce încă țâțele-i miros a mere

În depărtări se-aud calești celeste, iar eu îmi caut lornionul
Să văd mai bine cum gheața pe ferestre iar îmi trimite mesaje despre tine

Eu ți-am trimis răvaș, Venero
Și în trăsură ți-am simțit mirosul 
Făptura ta, mireasă neagră ce-și culcă sânii grei pe-un prag de ceață
Aș aștepta cu tine să vină primăvara
Și prin maligna iarnă să-mi port din nou paltonul

Boierul, tot boier rămâne, îmi striga din bucătărie Safta
Țiganca cea frumoasă cu nurii la vedere
Acum mă uit prin ochiuri de ferestre
Deasupra Saftei se-ntunecă și cerul

Mă striga doamna moarte, ascult romanța veche s-a terminat misterul 
Și se grăbesc, da, se grăbesc și armăsarii ploii
Și-ai frigului ce îmi îngheață trupul 
Cât de departe voi zbura cu ăste-aripe
Când viața se măsoară-n două clipe

Elképzelt valóság

Szokásos köreimet róttam kattogó kerékpáromon , zsebemben egy elképzelt szerelem lapjaival. Dombra fel, dombról le... Kiengedem a gondolatokat, a végén lezárásképpen
lassú tekerés a parkban , és beengedem az újakat.
A kora délutáni órákat szerettem, mert ilyenkor csendesebb a város, ritkán jön velem szembe egy két ismerős, aminek- nem tagadom, jelenleg igazán örülök, mert így nem zökkent ki senki a merengésemből.
Csak Ő...,akit soha nem láttam, mégsem idegen. A legkorhadtabb támlájú padon ült, talán így védi meg magát attól, hogy valaki mellé telepedjen.
Még egyszer látni akartam, körbe tekertem újra ,de ő még mindig lehajtott fejjel olvasott tovább. Teljesen kizárta a külvilágot, benne volt a történetben, akkor sem vett észre, amikor egy pillanatra felnézett és hosszú ujjaival finoman lapozott.
Pénteken ezerrel száguldottam, a nadrág reccsent a térdemen, izzadt tenyeremmel szorítottam a kormányt, hogy mielőbb odaérjek. Csak akkor lassítottam, amikor
megláttam ugyanazon a padon. Fehér lenvászon ruha és piros tornacipő. Sehogy nem illett össze, de szemmel láthatóan ez cseppet sem zavarta. Lassítottam ,mint mindig és gondolatban tovább írtam a történetem.
Napok óta először, ma becsukta a könyvet. Csomagolópapírral beborítva, sehol egy
cím... Kezével végigsimította és felnézett.
Sűrű szempillák , könnyes barna szemek , és akkor már tudtam, ő az a lány ...Ő , kit álmaimban láttam, akiről mindig írtam. Ő volt a folytatás, a második és utolsó kötet.
- Vége . - mondta halkan, és halványan mosolygott.
- Nincs vége - suttogtam magamban.
Másnap gyalog mentem. Feltett szándékom volt, hogy befejezem a könyvem, melyet a kiadó már nagyon sürgetett. Torkomban dobogott a szívem, mert nem láttam őt.
Összeroskadva ültem le a szemközti padra. Már csak arra lettem figyelmes, hogy egy kis varjú fiókát a színes vászon táskájába tesz, melyből előtte kivette a rajzmappáját.
Kontyba tűzött hajából kihúzott egy ceruzát és rajzolni kezdett.
Hihetetlen sebességgel írtam, valaki, valami irányított. Tudtam, ez már nem én vagyok, a Sors írja a folytatást...a fikciót , mely valóság lett.
- Most van vége! - mondtam és odanyújtottam neki a kéziratot.
Akkor, megláttam ölében a rajzot, a saját álmomat. Egy füstben lebegő,torz, sárga épület, éjjeli fények, egy fiú és egy lány.
- Köszönöm - rebegte halkan, miközben hengerré tekerte a rajzlapot.
- A borító ! - mondtuk egyszerre.
- Írd alá kérlek! - szóltam
/ Heléna /

Istoria dejului ca un festival de dans

Istoria unui loc se poate povesti din multe, foarte multe, perspective.
Dejul însă, datorită coregrafului Bodo Zoltan, poate fi povestită şi din perspectiva dansului.
Nu o spun ca o laudă...dar să organizezi un festival de dans la nivel naţional, pornind dintr-un
orăşel de provincie de care cei din capitală nici au au auzit până atunci, nu e un fleac.
Bineînţeles, nu a făcut totul singur...era imposibil. Au existat colaboratori, susţinători, sponsori
si...bineânţeles, acei minunaţi artişti pe care nu-i vom uita niciodată.
Ideea a pornit de la nişte postări răzleţe pe reţelele de social media. Apoi, fiind din ce în ce mai
apreciate şi solicitate, a venit vorba despre editarea unei cărţi care să adune între copertele ei,
toate aceste întâmplări, aventuri, bucurii şi dezamăgiri care spun povestea „Tip Top Minitop”,
„Quartz”, „Sunet Transilvan”...Zoli Bodo, Săndel Filip, Dan Skorka, Magdalena Vaida, Zorin
Diaconescu, Szell Sandor, Gall Robert, Bereczki Mihaly....şi mulţi alţii care au trăit, dar mai ales
s-au implicat în viaţa culturală a acelor ani.
Noi ...ne amintim cât putem.
Cu siguranţă am uitat unele aspecte. De aceea, facem un apel către voi, cei care a-ţi respirat
aerul acelor ani împreună cu noi, să ne reamintiţi ceea ce noi am uitat.
Mulţumim...

Nu te supăra Cornele!

Eu nu cred în nostalgii. Nostalgicii nu există. Vorba unei comentatoare: dacă ar exista, ar emigra spre țările unde s-a mai păstrat ceva din comunism.

În schimb îi văd pe nemulțumiți. De ce sunt nemulțumiți numai ei știu. Motivele diferă de la o persoană la alta. Ce îi unește e că vor să-i facă cuiva în ciudă, să se mai răcorească și ei. O rețetă populară e să începi cu laudele la adresa lui Ceaușescu și a regimului său. Automat sar câțiva cu nervii. Distracția e gata.

De ce scriu toate astea? Amintește-ți Cornel cum au reacționat “ai noștri” la vestea că vin rușii. Cozi la pașapoarte. Programări. Pile. Ăștia nostalgici? Și iarăși ne amintim de minunatul personaj Ilie Moromete…

Alin Cordoș: Când regele e gol, prost sau mort

M-am întristat brusc. Dar, asta e starea mea naturală, poate așa mă va lua dracu’. Unii sau unele ar spune că sunt aşa în fiecare zi. Acum şi aici mă asediază trecutul. Mă uit în spate şi chiar dacă vederea e slabă când citesc, la distanţă văd bine. Doar că nu văd nimic, nimic care să îmi spună că a meritat. Că a meritat ca toţi aceşti ani să tot fug, să tot fug de mine, de tine, de alţii, pe urmă şi, de obicei vine seara. Când te uiţi la tot felul de poze, nu e deloc bine. Ce poate fi bine în momentul când îţi vezi eşecurile în carieră, în dragoste. Când te uiţi mai bine, hoops, regele e gol.  Mulţi dintre aşa zişii regi pe care i-am cunosut sunt goi, nerecunoscători şi răi, reci precum nişte morţi.

Oricum e o singură direcţie, iar asta o ştiu de la Esenin. Mă îmbrac cu răbdare şi mă uit la poze, tot ca o haină de ploaie mă simt. De multe ori, de prea multe ori asta am fost: o haină impermeabilă pentru ploaie.


Când vine soarele, unii te agaţă în cui, alţii te aruncă într-un colţ, de obicei întunecat.

De oameni e vorba, nu femei, nu bărbăţi, tuturor le place cerul senin, niciunuia ploaia, vremea rea, frigul. Mda, frigul. Revin la Esenin care ştia atât de multe, de aia a şi plecat devreme, ştia că pierde vremea pe aici.

Noah, cu atâţia regi goi în jur, ce naiba să mai spui, oricum ei nu aud, nu văd şi nu îi interesează nimic. Nici măcar dacă haina de ploaie e impermeabilă.

PS:  Negustorul nu poate deveni artist, așa cum nici textierul poet… așa cum nici…

Buncăr împotriva bombardamentului informațional

Trăim într-o alergare continuă, chiar și atunci când stăm pe loc.
Internet, televizor, radio, cărți și ziare...ne bombardează neîncetat cu informații. Unele ne sunt de folos, dar majoritatea doar ne tasează materia cenușie care oricum este deja decolorată.
Și ne trezim uimiți: de ce ne este greu să gândim?
Pentru că vrând nevrând, am ales calea ușoară. Lăsăm pe alții să gândească în locul nostru.
Fără să caut, sau mai exact când tocmai renunțasem la a căuta, o cale de a ieși din acest bombardament informațional, am găsit soluția.
O soluție atât de simplă și la îndemână.
O discuție, chiar și doar prin telefon, cu un mentor din trecut, o persoană de departe....
Cuvinte care vindecă, vorbe sincere și valoroase. 
Da, după o astfel de discuție realizezi că viața, chiar și așa agitată, este frumoasă și merită trăită.
A trebuit să țin umbră pământului jumătate de veac să constat că liniștea o poți găsi în cuvinte.
... și eu fugeam de cuvinte ca dracul de tămâie.
Acordați-vă câteva minute de liniște sufletească. 
Sunați-l pe cel mai drag...

Ce ție nu-ți place, altuia nu face

Eu mă tot frământ de ceva vreme și nu înțeleg de ce oameni pe care îi cunosc și despre care puteam jura că sunt educați și manierați, ajung să fie mitocani în te miri ce situații. Și, întotdeauna, cel puțin în ce mă privește, găsesc explicația în întâmplări care au tâlcul lor și din care fiecare înțelege ce vrea.

Prin clasa a șasea aveam o colegă care nu rata nicio ocazie să atragă atenția asupra mea, batjocoritor, scoțând în evidență absolut orice defect al meu. Adică, eram ciuca bătăilor ei de joc. Uneori, când epuiza lista de defecte, inventa, ba că am făcut, ba că am spus ceva, orice, doar să mă poată arăta cu degetul. Eram urâtă, mică și grasă iar ea era înaltă, slabă și roșcată, sunt convinsă că se considera frumoasă, vorbea fonfăit și fornăia dizgrațios în timp ce râdea. O vreme am suferit. Apoi, după vreo doi ani, pentru că realmente mă simțeam umilită și hărțuită, am învățat să o evit, nici măcar nu o mai auzeam, o evitam, o ignoram, încât, văzând că nu mă mai afectează nimic din răutățile ei, a renuntat. Cel puțin, eu nu am mai auzit-o, desi sunt convinsă că eram unul din subiectele favorite de amuzament în cercul ei de prietene, dar nu-mi mai păsa. Dacă mă gândesc bine, ar trebui să-i mulțumesc pentru că, datorită ei, am devenit absolut imună la toate răutățile care au urmat. După mai bine de treizeci de ani de la terminarea liceului, nu ne întâlniserăm unii cu alții de multi ani, s-a organizat o întâlnire între colegi, fără a fi ceva fastuos însă. Era într-o duminică pe la prânz când m-a sunat ea, din țara de departe unde locuia. Cine a hotărât toate astea, m-a întrebat, și a început să mă ia la rost că puteam alege altă locație, chiar mi-a sugerat casa unui coleg, nu-i convenea nici perioada în care era stabilită întâlnirea, s-a plâns de preț, de meniu, de ținuta casual, mă rog, de absolut tot. În prima fază, am fost politicoasă, nu mai vorbisem de la terminarea liceului, fapt care pe mine mă bucura, ce-i drept. Apoi mi-am dat seama că de fapt nu eu sunt organizatorul acelei întâlniri, eu, în profunda mea naivitate, doar mă oferisem să ajut, cu apeluri telefonice către colegii de departe, pentru că aveam multe minute, așa era atunci, cu contul meu din bancă pentru transferul banilor și alte mărunțișuri utile, am zis. Oricum, mi-am atras și antipatia altor colegi prin asta. Apoi, mi-am adus aminte de toate câte mi le-a făcut ființa asta, constatam acum că o făcea efectiv cu plăcere și brusc m-am enervat. Indiferent unde ar locui, năravul ei de mahala nu va dispărea niciodată. Faptul că mă ura, mă lăsa rece, nu înțelegeam însă de ce. În plus nu mai aveam doisprezece ani, mă săturasem să fiu ținta mitocaniei ei, așa că i-am spus, pe cel mai mieros ton de care sunt eu în stare, auzi, draga mea, pentru tine este un efort financiar să vii de așa departe, poate ești într-o perioadă mai dificilă acum, așa că, dacă vrei, plătesc eu pentru tine ca să poți veni. S-a făcut liniște, imediat a pus capăt convorbirii. Nu mi-a plăcut neapărat să fiu mitocană, devenisem imună la răutățile ei din clasa a șasea, ce sens mai avea să ripostez acum, dar m-am gândit să-i curm suferința, pentru că trebuie să fi fost îngrozitori pentru ea atâția ani în care nu m-a putut umili. A venit la întâlnirea cu colegii; ne-am salutat rece, fără pupături.

Noi înșine alegem dacă suntem eleganți sau mitocani, atât în viața reală cât și în cea virtuală, dar dacă alegi să fii mitocan, trebuie să-ți asumi mitocania până la capăt, adică și pe cea din sensul opus.