Prolog
Pentru a deveni studentă a acelei facultăți, am promovat un examen de admitere, iar concurența a fost de paisprezece candidați pentru un loc.
Al doilea an universitar al studenției mele începuse de vreo săptămână când ne-au anunțat că vom petrece următoarele două săptămâni la muncă patriotică în agricultură. Într-o dimineață caldă de octombrie, am pornit din Gara de Nord și, undeva pe la prânz, am ajuns într-o haltă din Bărăgan. Între doi stâlpi înalți atârna o tablă mare pe care era scris cu litere pictate „CAP Jegălia”. În mijlocul câmpului, înconjurat de lanuri de porumb, se afla un grajd, care cu ceva timp în urmă o fi găzduit niște vaci, în care ne-au amenajat, din paturi supraetajate, dormitor. Din tavan, prin niște grătare metalice, luminau câteva becuri chioare stropite cu var. Pereții au fost văruiți la repezeală cu un strat subțire prin care ieșea gălbeneala din pereți, mirosul de grajd persista, podeaua, stropită și ea cu var, era din ciment cvasi-finisat. Imaginea era absolut dezolantă. La câteva sute de metri distanță, o clădire mult mai mare și mai frumoasă, cel puțin așa arăta din exterior, înconjurată de un gard de sârmă, nu prea solid și nici prea înalt, găzduia soldații care recoltau porumbul pe care noi urma să-l depănușăm. Dimineața venea un tractor care ne aducea apă în niște bidoane de aluminiu, din cele în care se păstra laptele. Noi ne aliniam deasupra unui jgheab de lemn din care, odată, se adăpaseră vacile, un cineva ne turna apă în pumnii strânși, fâcuți câuș și ne spălam fețele. Și dinții, dacă mai rămânea apă. Apoi ne petreceam ziua depănușând porumbul depozitat în grămezi care, pe zi ce trecea, păreau tot mai mari. Lanurile de porumb, totodată și toaleta noastră, erau de jur împrejur, cât se vedea cu ochii. Seara, înainte de culcare, ieșeam la toaleta din lanul de porumb, în grupuri, înarmate cu ce găseam și cu ochii în patru. Nu-mi amintesc să fi mâncat altceva în afară de eugenii și napolitane pe care le-am cumpărat din satul aflat la vreo cinci kilometri de grajdul nostru. Mâncarea ne-o aduceau tot în bidoane de aluminiu. Și tot așa o duceau de unde au adus-o. Profesorii care ne însoțeau, un el și o ea, nu păreau impresionați de nemulțumirea noastră, așa că i-am amenințat că, așa jegoase cum eram, vom pleca de la Jegălia direct la decanat. Cum nici asta nu a funcționat, am mutat toaleta de noapte la ușa lor, chiar la intrarea în grajd, unde ei aveau un mic separeu cu o ușă făcută din niște scânduri, pe care o închideau cu zăvor. În acea vreme nu existau telefoane mobile, nu exista nici măcar un telefon fix pe o rază de cinci kilometri. În cele din urmă, și-au luat inima în dinți și, trecuse deja o săptămână, într-o zi, după ritualul de dimineață pe care nici măcar nu ne mai oboseam să-l displăcem, ne-au spus că l-au informat pe decan care le-a promis, dar noi nu i-am crezut, că are să vină. Decanul nostru era unul dintre cei mai cerebrali oameni pe care i-am întâlnit în acea facultate, nu și singurul din fericire. În jurul prânzului, când ne aduceau bidoanele cu mâncare, a apărut decanul însoțit de o suită de la CAP. Ne-a văzut. Ochii îi erau cumva în lacrimi și plini de mânie în același timp. Noi, nespălate de o săptămână și nemâncate, cocoțate pe grămada de porumb, cântam, cât ne tineau plămânii, cântece deloc patriotice. Le-a spus ceva profesorilor, nu cred că ceva de bine, că stăteau cu capetele plecate în pământ, la fel ca cei de la CAP Jegălia. Apoi, cu glas tare, cu un calm pe care cu greu cred că și l-a stăpânit, le-a comunicat că fetele lui pleacă acasă chiar în acel moment. Și nu am așteptat să spună asta de două ori. În cinci minute ne-am aliniat frumos cu toate bagajele făcute și am pornit spre gară, în pas vioi. Un tren, care venea de la Constanța, a oprit în haltă și noi, ca o haită dezlănțuită, am tăbărât în vagoane. Rând pe rând, oamenii au părăsit compartimentele în care intraserăm. Puțeam îngrozitor. Dar cui îi păsa?! Spre seară am ajuns în căminul din Regie, am intrat în cadă și nu am mai ieșit trei ore. Noi, fetele care fusesem la Jegălia, am avut liber restul săptămânii. Ceilalți colegi, care fuseseră în alte CAP-uri, mai decente, au depănușat porumb până în ultima zi.
Nu știu exact ce am gândit atunci, nu cred că îmi amintesc, dar nu am fost niciodată un mare fan al muncii patriotice impusă prin forță, cumva, întreagă ființa mea se răzvrătea. Poate că ar fi trebuit să-mi placă la Jegălia. Nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut nici peste ani, stagiară fiind, când ne duceau duminica la muncă patriotică, tot la porumb, în prima fază să depănușăm porumbul direct pe tulpină, ca să se coacă mai repede știuletele și, așa galben, să râdă în soare alături de macaralele țării, ca peste alte două săptămâni să îl culegem. Nu mi-a plăcut nici când, într-o dimineață de la sfârșitul lunii decembrie, câțiva oameni ai muncii furioși au tăbărât în birourile în care eram noi, culegătorii de porumb de duminica, au bătut cu pumnul în masă și ne-au întrebat câte cafele băuserăm în ziua aceea. Pentru că, în viziunea lor, în zilele în care nu culegeam porumb, beam cafea.
Pentru mine, o spun cu toată convingerea și îmi asum, la fel ca armata pe care noi, fetele, o făceam în timpul facultății, cu convocări în timpul vacanțelor de vară, Jegălia a fost o formă bizară de aducere aminte, în cazul în care încă nu am înțeles, că liber cu adevărat îmi era doar gândul care, oricât de liber ar fi fost, va fi întotdeauna constrâns de cei fără gând.
Epilog
Nu am mai cules porumb niciodată de atunci, el rămânând doar o amprentă profundă a trecutului în prezentul continuu al existenței mele.
Nösnerland 