Category Archives: Nadia Urian

În faţa barului, multă  fierbere. Agitaţie. Mesele sunt scoase dinăuntru şi  sunt aşezate afară, pe terasă. Încă  de dimineaţă, locurile libere s-au epuizat. Găseşti cu greu câte unul, dacă, din întâmplare, se ridică cineva şi pleacă acasă. Şi asta, greu…

-Ce, mă, tot pe comuniştii ăstia să-i votăm? Nu ne-am săturat de ei? Jos burjuii, jos comuniştii! Trăiască  țărăniştii!

-Mă Lică, du-te acasă, du-te repede, pănă nu mă  enervez! Cine o fost cel mai mare comunist din sat? Nu cumnată-ta? Nu tată-tău  s-o dat cu comuniştii  şi ne-o luat pământul, obligându-ne să  intrăm în CAP? Cum îndrăzneşti?

-Dar Lică  nu vrea să audă, nu-l interesează ce aude şi nu are de gând să plece acasă.

În clipa aceea, Gică se ridică de pe scaun, apucă  sticla de ,,gârlici’’  şi o ridică nervos, vrând s-o bată de capul ,,inamicului’’.

A uitat că sunt verişori, veri din fraţi.

-Doamne fereşte, sare Vasile, ce, vrei să-l omori, măi omule, să  faci puşcărie? Îl apucă de mână  şi încearcă să-l potolească, arătându-i cu mâna dreaptă, ieşirea.

-Ce, tu mă scoţi pe mine? Te-ai dat cu ei? Nu mă mir, că şi tu ai fost cel mai mare comunist, activist de partid, pe zona asta. Ne pârai, la judeţ!

Chipul celuilalt se întunecă, de-a binelea.

-Taci, măi,  omule, că te strâng de gât!

-Ce, ai crezut cumva că nu ştim ? Comunistule! Pui de comunist!

Nimeni din cei de faţă nu a reacţionat, în niciun fel. Doar musca se auzea, înafara cuvintelor grele ale celor doi.

Oare toată  discuţia asta să aibă  vreo legătură  cu ceea ce s-a întâmplat zilele trecute ?

Ce s-a întâmplat?  La el acasă, seara, pe la ora nouă, la geamul dinspre curte, nişte bubuituri înfundate.

-Doamne, tu femeie, cine o fi intrat în curte, în spate, la ora asta ? Mă duc să văd!

Hotărât şi sigur pe el, omul păşeşte  spre uşă, ca să  răzbată,  în întunericul gros.

-Nici vorbă, omule, nu te las, zice femeia, bănuind că poate fi vorba de vreo cursă, întinsă de cineva, soţului ei, acuzat că a fost mare comunist.

Auzise în zilele acelea fierbinţi ale Revoluţiei, despre tot felul de întâmplări.

-Ce, vrei să-ţi dea în cap vre-un nebun, pus de cine  ştie cine? Nu vezi câte se întâmplă?

Şi, nu l-a lăsat. Omul nu se temea, ştiind că n-a facut nici un rău, nimănui, niciodată.

Dar poate, femeia are dreptate…

O mai dădea femeia, uneori, pe glumă, că, ce să facă cu atâţia nebuni, care visau şi vorbeau aiurea :

-Îi drept că la voi în grajd este un tun, acoperit cu fân?

-Drept, drept, hai să ţi-l arăt! zice şi trage cu ochiul.

-Da, am mai auzit una şi nu poţi zice că nu-i drept: că aveţi pistol. Că Ceauşescu vi l-o dat!

-O, da, îi foarte drept, numa că pistolul e totdeauna la barbatu-meu. Îl are la el și îl poartă, de-o viaţă! N-ai ştiut?

Aceasta încheie discuţia cu un râs zgomotos, molipsitor. Cei de faţa încep şi ei să râdă…

La nici o săptămână după asta, feciorul cel mic, de nici douăzeci  de ani a ieşit seara, în sat, la o bere, ca de obicei. Numai că, după ce s-a ameţit uşor, el, care  nu era deloc ,,hârăț’’, se trezeşte în mijlocul unui scandal, pe care nu el îl  provocase şi pe care nu avusese nici un interes să-l deschidă.

Printre aburii uşori ai alcoolului, aude ameninţările strânse, repetate îndelung :

-Cine eşti tu? Fecioru’ comunistului? Hai, hai, până afară!

Pe sub masă, ,,gealaţii’’ îşi pregăteau pumnii, încleştându-i.

Da, era adevărat, nici unul din prietenii devotaţi de până  mai ieri, nu-l mai cunoşteau.

Ce să facă? Cum să iasă afară? Şi, nu era băut nu ştiu cât…

-Ştiţi ce? se ridică  Pavel, musculosul, fostul său coleg. Relu e fostul meu coleg de bancă. Lăsaţi-l în pace! Dacă cineva îndrazneşte să pună mâna pe el, are de-a face cu mine!

La aceste vorbe, pornirile s-au înmuiat, iar Relu a prins curaj să iasă,  pe uşă  afară.

Colegul lui de bancă a ieşit după  el, petrecându-l, spre a fi sigur că nimeni din cei de faţă nu –i va face nici un rău.

N-a uitat vremurile când Relu îl proteja, prin poziţia tatălui, preferându-l, în locul oricărui alt coleg din clasă.

Când amintirile acestea îi fulgerau prin minte, nu doar Gică, ci toţi cei din bar înlemnesc.

Nişte bubuituri grele cad pe copertina barului, lovind apoi uşa şi gardul patronului. În înaintarea lui nervoasă, Gică  dă peste o grămadă de bolovani, de care, la început se împiedică. Se întoarce, apucă  unul câte unul şi începe să-l arunce după verişorul comunist, care, ieşit din bar, numai cât avu timp să se ascundă după  stâlpul gardului .

Zvârrr, zvârrrr,  cădea ploaia de bolovani, încercând  să-l  pedepsească  pe cel din tabără  adversă. 

Noaptea se lasă, împăciuitoare, peste sat.

A doua zi, dimineaţa, lumea începe  să  mişte, pe uliţă, prinsă  în  treburile de fiecare zi.

Lelea Măriuţa, soţia lui badea Gică, o femeie plinuţă, îmbrobodită  înainte, iese hotărâtă, cu găleata  în  mână, pe  poarta  casei. Se îndreaptă  spre fântăna satului, cea de lângă  casa vărului Lică.

De aici bea apă  toată  uliţa.

-Auzi, Măriuţă, de azi nu mai iei apă de aici! Să  vă  faceţi  fântâna în curte la voi! De aici, n-ai ce să mai duci apă!

Femeia se întoarce  din drum, cu găleata goală. N-ajunge bine în casă, că badea Gică, bărbatu-său, apucă  găleata şi se duce spre fântână.

Cine-i Lică, să se teamă de el? Şi, de ce să-l comande pe el?

N-apucă  să  facă  câţiva paşi  că  îl vede pe Lică, suit pe stâlpul de beton, înalt, din faţa casei.

Nu-i dă  ,,bună  ziua!’’. Nu-l întreabă  de sănătate. Îşi aruncă ochii în  sus, la ce lucra Lică.

Ce face? Lipeşte un afiş? Aici, pe uliţă, pe stâlpul din faţa casei lui ?

-Aaaa, porc de om, ce eşti! Îl lipeşti pe Ţapu? Aici, în  dreptul casei mele? Cum îndrăzneşti?

-Lipesc pe cine vreau şi unde vreau! Ce treabă ai tu? Ce grijă  porţi ?

În clipa aceea, Gică apucă scara, ,,priponită’’ de stâlp-scara lui Lică -şi o pune pe umăr. Porneşte apoi, spre casă. Spre casa lui.

-Dă-te jos, acum, să te văd! Să te coboare jos, prietenul tău,Ţapu! Ăla, de pe stâlp! Auzit-ai? Porc de om ce eşti!

-Dă-mi scara, că te dau în judecată! răsună  pe toată  uliţa, strigătul lui Lică.

-Ştii când ţi-oi da-o? Când m-oi sătura să te văd acolo, cu Ţapu tău, cu tot!

Şi, când îi cobori, n-ai decât să vii şi să-mi aduci banii ce ţi i-am dat împrumut, ca să-ţi cumperi vacă. Să ai ce mânca şi tu, şi copiii tăi!

            -Eu comunist, tu ţarănist…

Să te împrumute partidu’!…Nemernicule !

Ce importantă  e politica ! Cum am putea trăi, fără ea?

-Auzi, mă Cristi, proştii  ăştia se bat din politică  şi ăia  din Parlament, se împacă, pe uşa din dos. Nu-s naşpa, amândoi?….completează  cei doi copii ai vecinului, ce treceau pe stradă, cu bicicletele….

Eu stau puţin pe gânduri, încercând să înţeleg ce înseamnă cuvântul naşpa. Nu-l cunoșteam !

Șontâng, șontâng, sprijinindu-se în cârjă, lelea Marițică iese la portiță, uitându- se după cine va trece pe drum, să o lămurească ceva.
O vede pe Fironica, trăgând căruciorul cu săcuțul de păsat, de la moara de peste drum.
-Fironică, auzi, după cine o tras astăzi clopotele? O mai murit cineva?
-Da, n-ai auzât, o murit și fostu primar, domnu Vasile, Dumnezeu să-l ierte! O fost bătrân, no, ce să zâci!
Tu îl mai șcii pe domnu Maftei, tata lu’domnu primar? Îi mort demult…Îți amintești cum ne spunea, la Revoluție, în fața Cooperativei, că ce rușine mare pe neamu aesta, să își împuște conducătoriu și apoi, să se laude la o lume întreagă, cu asta? Amu, că l-am omorat, îi cum îi, da’ să ne mai fălim cu asta, să ne știe o lume întreagă, îi mare păcat! Și…îl plătim!
Atuncea îți trebuie mare curaj să spui asta, că lumea nu înțelegea…Numa că bătrânu o fost dascăl în sat, o viață și tătă lumea îl respecta.
Și fecioru lui, primaru, tăt om deștept era. Știu că, în școala primară, învăța tăt câte două clase deodată, atâta era de deștept…O făcut liceu’, apoi facultatea…
Da’, de mic era de nedespărțit de vecinu’ lui, George din Bucin, copcil de om năcajit. Umblau amândoi la oi, se jucau cu câinii, alergau pe răzoare. Acolo, în deal locuiau bunicii lui, apoi s-o mutat în sat…Îl și apăra, dacă cineva voia să-i facă rău lui George. Împărțeau plăcinte și bunătațuri făcute de bunica, de doamna Anuța…Că, lui George, cine, ce-i punea în trăistuță? O turtă cu broză, coaptă pe plită și apă de la izvor… Cât de bună i se părea lu’ Vasile plăcinta coaptă pe plita sobei! Îi dădea lui George prajitura cu mere, în schimbul turtei, frământată cu apă, sare și broză.
Și, du-te, copcile…!
Primariu- nu era primar atuncea, ș-o făcut școlile, o vinit înapoi în sat și ori de câte ori ,,cobora’’ George în vale, să margă la târg, înnopta la primaru. Era primaru satului, de atâția ani. Povesteau cu drag, de anii în care alergau pe dealuri și își făceau colibă din crengi, prin pădure.
Erau ca frații. Știau asta, cu toții.
Până în zilele cu Revoluția, când lumea voia ca totul să fie ,, JOS!’’
În vremeaa aceea, la Cazanul de țuică a lui George se țineau toate ,,sedințele’’ din sat, printre fumul ce ieșea din soba fără ușa și înjurăturile amețite de băutură.
-Auziți, cine o fost, să nu mai cie! Burjuii! Comuniștii! Jos! Jos! Și tu, Valere, să nu-ți aud gura, că și sora ta o fost comunistă. Poate vrei să mă duc să-i sparg ferestrele, amu!
-Ce-ți trebe, măi, Grigore? Hai, să-ți mai torn un pahar! Pune un lemn pe foc, întâi!
-Daaa, numa să gat ginarsu, că mă pornesc iară prin sat, cu Niculae, cu dobele! Sara, cân’ s- or culca, să ne audă, tăți! Jos, comuniștii!
-Am auzât că primaru are un tanc, în fânu din șură.
-Ce șură, mă, că n-are șură?
-No, însamnă că aceea ce lucră în birou cu el, Nastasia l-o ascuns. Ea are șură. Merem să-l cătăm, pe desară. Și pistol are, și puști, acolo, în fânu din podu’ șurii. Scoatem steagu, cu el merem…
Vă spun eu, mâine, când vin după butoaie.
A doua seară, pe înserate, apare Grigore, mai băut ca aseară, deschide ușa scârțâind și dă un ,,Bună seara!’’. Sec.
-No, Grigore, găsât-ai pistolu’?
-Daaa, găsât? De unde? Am fost la Nastasia și i-am spus să ne arate pistolu’, că am vinit după el. Când colo, ce să vezi? Unde nu începe femeia, să râdă, cu tătă gura, că îi și faină, bat-o norocu și ne spune, (am fost vreo cinci, cu dobele), v-am spus, că ea nu poate să ne deie nimica, că pistolu îl ține bărbatu- său, Mihai, că îi tăt timpu la el, că numa el îl poartă. O râs de noi, ne-o tras cu ociu și gata…unde să-l mai cauți? În fân?
-No, măi Grigore, voi v-ați strâcat de cap! Ai crezut că are? Îhîîî, pistolu, bine că nu ți l-o arătat…
Nu știe nimeni ce discuții s-au mai purtat la cazanul lui Geoge, destul că, a doua zi, își încalță omul opincile, cușma în cap, își ia trăistuța în umăr și ajunge la Primărie. Se vedea pe fața lui că-i nervos. Era mai roșu, ca de obicei și clipea des. Știa Primaru că face ginars zi-noapte și… nu numa îl face.
Își trimise și el, vreo trei butoaie de prune, gata fermentate, numai să le pună pe cazan, zilele acestea. Erau din grădina bunicilor, vecini cu George, cândva. Lemne avea el, că acolo era padurea. Pica pe el, sub Bucin.
Intră George în Primărie, ajunge la ușa lui Vasile și în loc de ,,Bună ziua!’’, îl întreabă:
-Da, tăt aicea ești, măi Vasile?
-No, da, unde, măi, George? Ce necaz te poartă, pe omătu și frigu aesta?
-Auzi, am vinit să-mi iscălești, știi tu, ce tăt ai zâs că nu poți să o iscălești. Amu, trebe să poți!
-Măi, George, te-ai stricat de cap? Ți-am explicat, de atâtea ori, ca nu am voie, ca nu eu trebe să-ți semnez! Te du la notaru public, la oraș! Numa el are voie!
Nu apucă bine primarul să răspundă, că numai ce îl vede pe George că se apropie de birou, bate cu pumnul în masă de zdrăngane mașina de scris și sare, se întoarce, cu ochii cât pumnul, înspre prietenul de o viață și începe să urle:
-Auzi, amu-i democrație! Nu mai îi ca înainte, Vasile! Să-mi semnezi hârtia, auzât-ai?
Primarul se schimbă la față. Se aștepta la multe din partea multora din aceia ce până ieri ziceau:,, Cât de mult ne-ai ajutat, tovarășu primar!’’
Dar, ca George, prietenul său de o viață, să vină la el și să facă asta, nu-i venea să creadă…Auzise el zilele acestea ce vorbesc, la el, la Cazan, când ,, se afumau’’,care, de putere, dar asta întrecea orice limită.
-Auzi, George, zice primarul, uitându-se țintă, în ochii prietenului George, auzi, în două minute, ieși din biroul meu și niciodată să nu mai vii, la mine! Noi doi, am terminat-o. Definitiv!
Ai venit la mine zi și noapte, ți-am aprobat deschiderea Cazanului, când ai vrut tu, când nimeni nu avea voie să-l pornească, ți-am fost prieten, la bine și la greu.Te-ai înhăitat cu răii satului. Să nu vii la mine să-mi spui că ai rămas fără geamuri, la casă! Cine te-o trimis și te- o învățat să faci asta? M-ai vândut, George, m-ai vândut, ca Iuda! Dar, nu-i nimc…nu-i suiș, fără coborâș!
Ieși afară! Eu nu fac pușcărie pentru unul ca tine, George! Eu știu ce trebe să semnez, am de crescut copii!
A plecat George. Vasile s-a așezat pe scaunul de la birou, a deschis fereastra și a privit înspre pădure. Nici nu simțea lacrimile ce-i curgeau, prin colțul ochiului, brăzdându-i adânc obrazul. George…vărul Maftei… care trecea drumul, când se apropia Vasile ,,comunistul’’. De alaltăieri…și ei erau, și alții erau… Până atunci, era omul la care îi deschideau casa pentru orice sfat.
Dar… și-a șters Vasile lacrimile. Nu i-au mai curs, nici măcar atunci când a aflat că la cazanul lui George, cineva i-a răsturnat butoaiele cu prune în zăpadă, să-i facă pagubă. Să-și bată joc de el!
A stat puțin pe gânduri, a socotit bine și a plecat. A plecat din Primărie. A dat examen pentru un alt serviciu, cu răspundere mai mare, unde nimeni nu-i putea contesta valoarea. Făcuse școli pentru asta și știa că nimeni nu îi va mai bate cu pumnul în masă, poruncindu-i. Da, e democrație…!
Știa prea bine că de oameni competenți are nevoie orice conducere!
Așa l-a găsit peste câtva timp George, ce-i deschide ușa la birou, de mână cu nepotul:
-Auzi, Vasile, te rog, ajută-mă să fac din el, om. O gătat școli, o învățat bine, da’, îi tânăr!
-Auzi, George, băietu n-are nicio vină…Dar, tu ai!
M-ai înjunghiat pe la spate și nu te uit!
Te du, de unde ai venit! Ce rău ți-am făcut eu, vreodată? Te-am ajutat, de câte ori am putut! Dreptu-i?
Iar butoaiele, cine le-a putut răsturna, chiar în curtea ta, George?
Era om iertator, Vasile și bun, îi ajuta pe mulți, mai ales pe cei necăjiți, dar ceea ce a făcut Vasile, l-a durut prea tare.
Îi spuneau unii, ce ,,ședințe’’ se țineau la el, seara, printre fum de țigări și aburi de țuică. Ce vorbe urâte…
Privea uneori, pe coastă și îl vedea parcă pe George desculț: înfrigurat și flămând. Îl vedea apoi, în clasă, unde îl învăța să scrie și să citească. Nu era prost și poate ar fi putut mai mult!
N-a mai putut să-l uite și mai ales, pumnul cu care lovise biroul…
Înainte de a muri, George i-a trimis vorbă:
-Spuneți-i lui Vasile, să vină până la mine! Trebe să mă ierte, să pot muri împăcat…
Nimeni nu a mai fost curios să afle dacă Vasile a mers sau nu până la el, pe Bucin, la casa din vecini de bunicii lui, plecați demult în lumea drepților.
Nimeni nu știe în ce lume a plecat George …
Povestea s-a aflat și din gură în gură, a ajuns și la lelea Marițică:
-No, du-te acasă, Fironică, că atâtea am povestit, că ni se stinge jaru’ în sobă. Du-te și pune un lemn pe foc! zice lelea Marițică.
-Dumnezeu să îl ierte pe domnu primar! Doamneee, mult ne-o ajutat! M-oi duce în privegi, desară… Să-l hodinească Dumnezeu, în pace!