Asta a fost: un gând adresat cititorului despre care lumea spune că el a dispărut, oamenii stau toată ziua cu nasul în telefon, nu-i mai interesează valorile, planeta se duce de râpă și noi…
Mi-a venit atunci ideea (nu prea valoroasă după cum aveam să-mi dau seama) să pun problema din perspectiva dispărutului (a cititorului adică). Pe el nu l-a întrebat nimeni ce vrea să citească, ce-l doare, ce-l frământă. Literatura era (și este) ceva pentru editori, critici, președinți (de jurii, societăți et al.) Am uitat sponsorii. Foarte importanți. Fără ei ne-am cufunda în bezna internetului. De fapt tot acolo ne întâlnim și când vorbim de literatură. Ca dovadă acest blog. Dar avem o zi a lecturii (națională) și asta e bine. Putea fi mai bine. Poate la anul. Sau niciodată.
Nu mă pot plânge, cartea a stârnit interesul unei edituri de prestigiu care și-a asumat publicarea ei, a primit și două premii. Eu mi-aș fi dorit altceva.
Am sperat (nu știu de ce) să apară și la noi listele cu cărțile cele mai apreciate de public. Un semn că și el, cititorul contează. Nu au apărut. De ce? Nu știu. Și nici nu are importanță. Important e doar ca nu le cere nimeni.
Să nu încheiem într-o notă pesimistă. Adevărul e adesea mai greu de descoperit. Mai avem o șansă, atâta timp cât nu au ieșit din uz semnele de întrebare.
Istoria va decide dacă a avut dreptate sau nu. A refuzat curentul “online” considerând efemer tot ce nu e tipărit. Realitatea pare să-l contrazică, dar și realitatea la care ne referim e trecătoare. Schimbările care ne-au afectat viețile nu se opresc niciodată. Doar noi, oamenii avem acest dar, noi avem capacitatea de a spune: “Mă opresc aici, nu vreau să merg mai departe”. Andrei Moldovan a fost toată viața ispitit de “misiunile imposibile”. Le-a dus la capăt fără să privească în urmă, fără să țină cont de cei din jur. Prin întreaga sa atitudine a fost opusul oportunismului. Unii l-au considerat recalcitrant, alții (cei mai mulți) i-au admirat tăria de caracter. Rămâne în memoria prietenilor și a bibliotecilor: omul care a avut ambiția de a sistematiza o istorie a literaturii locale. Nu l-au impresionat orgoliile pasagere și măririle efemere. A scris pentru eternitate iar scrisul său dăinuie. Azi ar fi fost ziua lui de naștere. Oamenii de seama lui Andrei Moldovan nu sunt cantonați într-o biografie individuală ci rămân repere ale conștientului colectiv. Odihnește în pace, prietene!
Djokovic a câștigat un turneu important în Australia. Eu nu am habar de tenis. Nu am urmărit competițiile, nu cunosc jucătorii. Nu m-a interesat niciodată acest sport. Cu toate acestea culeg de undeva o poză potrivită și lansez și eu o opinie. Dreptul sacru la liberă exprimare îmi dă acest drept. Opinia mea nu contează, oricare ar fi ea va stârni reacții. Iar reacțiile înseamnă vizibilitate. N-are importanță nici originea lor: că vin de la anti vacciniști sau filo putiniști, de la suveraniști sau din partea ofensivei ortodoxe – respectiv din tot atâtea direcții reprezentate de adversarii celor de mai înainte – reacțiile se contorizează, contează numărul lor. Pentru unii, eu opinentul pot fi un mare caracter iar pentru alții un idiot congenital, e același lucru. Mașina numără, rezultatul apare pe ecran.
Cei care reacționează îmi seamănă. Nici ei nu au habar de tenis, de microbiologie, e geostrategie sau de istoria confesiunilor religioase. Dreptul la libera exprimare nu este condiționat, nu presupune exprimarea calificată. Sursele nu mai sunt nici ele verificabile. Sfera virtuală permite milioane de adrese URL (Uniform Resource Locators) în spatele cărora se poate ascunde oricine și orice. Criteriul de citare este senzaționalul, șansa de a atrage traficul virtual. Cu cât mai neobișnuită este narațiunea cu atât mai mari sunt șansele de succes. Viitorul va stabili dacă se califică un nou gen literar pentru că e vorba de ficțiune.
Literatura nu a schimbat lumea. Ea a schimbat opiniile oamenilor care apoi au schimbat lumea. La ora actuală acest posibil gen literar funcționeză ca o schemă piramidală amintind de Ioan Stoica și al său Caritas. Acea aventură știm cum s-a terminat. Eu zic să ne așteptăm la surprize. Probabil nu vor fi plăcute.
Nu mi-a venit să cred. În Statele Unite poezia e un fenomen literar de grup format de obicei în jurul unei universități. Grupul nu depășește numeric câteva zeci de persoane. Asta era în 1970. Cel care vorbea era lectorul nostru venit din California. Noi ascultam și ridicam din umeri. În România o carte reusită de poezie era un evniment national. Cărți reușite apăreau câteva într-un an, nu prea multe dar se bucurau de atenția publicului destul de numeros pe atunci. Îmi amintesc de cartea de debut a lui Ion Mureșan care a fost întâmpinată cu 14 cronici.
După 90 am avut parte de o revelație asemănătoare la o întâlnire cu poeți și editori spanioli. În Spania tirajle la poezie erau de 40-60 de exemplare și distribuirea se făcea în grupul cunoștințelor si prietenilor. Și la noi se schimbase situația. Parcimonia publicărilor de dinainte de 90 a făcut loc libertății totale. Presa susținea că în România existau peste 3.000 de edituri. N-a stat nimeni să le numere. Cărțile, mai ales cele de poezie apăreau ca ciupercile după ploaie (clișeu – dar și multe cărți păcătuiau nu doar cu atât). E limpede ca interesul pentru poezie nu a crescut. Cel puțin nu în rândul cititorilor. Cu autorii, recte poeții e altceva. Nu abordeaz întrebarea: cui i se adresează poezia? Poate fi considerată răuvoitoare.
Este enclava o soluție de viitor? Răspunsul îl vor da cei de mâine. Nici nu sunt sigur că poezia are nevoie de soluții. Cât despre cititori – ei vor veni pe măsură ce vin necazurile. Iar zilele negre ni se dă de înțeles sunt pe aproape.
Ce ne-am propus: o platformă (chiar dacă deocamdată este doar un blog) pentru texte pe care terminologia actuală le numeste creative writing (poezie, proză, eseu, memorialistică) – un mijloc de comunicare funcțional între autor și cititor.
Am fost conștienți că e posibil să fim percepuți ca o tentativă de a face concurență foarte numeroaselor reviste literare. Nu este intenția noastră chiar dacă faptele ne contrazic. Această presupusă concurență e doar aparentă. Nu ne-am propus să rivalizăm cu conținutul revistelor print – asta ar presupune adevărata concurență.
Noi ne-am propus altceva – să rezolvăm veșnic deficitara problemă a distribuției, să nu-i mai lăsăm pe autori să aștepte săptămâni (sau chiar luni) de la redactarea textului și până la apariție. Să nu mai fie nevoiți autorii să spună prezent la o ședință (chiar dacă se numeste “lansare”) unde norocoșii primesc un exemplar al publicației. Ceilalți au scris pentru portbagajul unei mașini sau fișetul dintr-un birou unde se păstrează restul tirajului accesibil doar celor care au o relație personală cu distribuitorul și vin cuminți la evenimentele organizate de cel din urmă.
Mai este si problema costurilor ridicate pentru print, modice pentru online. Astă însemnă că pentru print e nevoie de un sponsor, de regulă din mediul politic căruia trebuie să-i rezervăm dreptul la cuvântare și alte drepturi despre care nu e cazul să vorbim aici.
Ce am reușit până în prezent? 3.569 de utilizatori au vizitat noesnerland.com, au citit 8.832 articole în medie 2,62 articole de cititor, am publicat 218 articole care au primit 86 de comentarii și 520 de reacții din partea cititorilor.
Ce ne propunem? În funcție de reacțiile cititorilor vrem sa dezvoltam proiectul convinși că utilizatorul defineste produsul. Nu avem o redacție cu funcții, șefi și subalterni și nu avem ședințe de birou cu ușile închise unde să decidem trecutul, prezentul și viitorul. Suntem online 24 din 24 și deschiși oricăror sugestii.
Dezavantajul e că nu avem cum să ajungem la cei care au refuzat din start tehnologia iar acum se baricadează în spatele unui zid pe care scrie “nu știu”. Ne pare rău, dar nu avem ce face.
Trăim într-o alergare continuă, chiar și atunci când stăm pe loc.
Internet, televizor, radio, cărți și ziare...ne bombardează neîncetat cu informații. Unele ne sunt de folos, dar majoritatea doar ne tasează materia cenușie care oricum este deja decolorată.
Și ne trezim uimiți: de ce ne este greu să gândim?
Pentru că vrând nevrând, am ales calea ușoară. Lăsăm pe alții să gândească în locul nostru.
Fără să caut, sau mai exact când tocmai renunțasem la a căuta, o cale de a ieși din acest bombardament informațional, am găsit soluția.
O soluție atât de simplă și la îndemână.
O discuție, chiar și doar prin telefon, cu un mentor din trecut, o persoană de departe....
Cuvinte care vindecă, vorbe sincere și valoroase.
Da, după o astfel de discuție realizezi că viața, chiar și așa agitată, este frumoasă și merită trăită.
A trebuit să țin umbră pământului jumătate de veac să constat că liniștea o poți găsi în cuvinte.
... și eu fugeam de cuvinte ca dracul de tămâie.
Acordați-vă câteva minute de liniște sufletească.
Sunați-l pe cel mai drag...
osanale râvnite de suflete slabe plictisesc imperiile
provocările sunt prilejul de a-și demonstra puterea
noi - nu avem voie
să uităm de putere, să uităm de imperiu
nesimțiți cum suntem -
nu imperiul trebuie
să ne amintească măreția sa,
noi trebuie să o visăm noaptea
și să ne trezim înspăimântați la ore mici
uitarea de imperiu e o insulta foarte gravă
- iar imperiul odată provocat e obligat
să răspundă brutal, în aplauzele sicofanților
doar i-a fost încălcat un drept sacru
și de cine? - de niște rătăciți
pe care imperiul nu-i poate ierta fiindcă
imperiile nu iarta și
nu au nevoie de admiratori
Republicat și pe:
îmi tălmăciți mereu adevărul
respectați cel puțin odihna cea veșnică sau iminența ei -
de când umblu ca pisica lui Schrödinger,
mai mult mort decât viu
sau mai mult viu decât mort -
dau examene de tăcere până noaptea târziu…
cât de greu e uneori să nu faci nimic, să uiți
unele adevăruri nepotrivite sau inutile -
spulberată cotidian,
integritatea cuvintelor ne-ar oferi un prilej de luptă
chiar și declarați pacifiști
dacă aș fi fotbalist m-aș trânti pe gazon
ținându-mă de un genunchi, cu ochii la arbitru -
dar nu sunt fotbalist iar gazonul nu e pentru mine
sunt doar o pierdere colaterală,
nu mai fac obiectul studiilor de piață
eu mai apar doar pe cuponul de pensie
Nimeni. Toată lumea pretinde că spune adevărul. De fapt fiecare spune adevărul său. Adică o interpretare subiectivă a realității care nu este (intenționat) mincinoasă dar care omite anumite aspecte si duce la concluzii eronate.
Iată 2 exemple:
Sistemul se va prăbuși este o profeție bazată pe presupunerea că “noi” avem prilejul să refuzăm ideile, versiunea istoriei, războaiele, armele și noțiunile de inevitabil care vin din partea “lor”. Cine suntem “noi”? Cine sunt “ei”? Aici e capcana. Dacă ești de acord cu mine ești “noi” Dacă nu ești “ei” (sau spălat pe creier de “ei”). Urmează asigurarea confortabilă: “noi” suntem mulți si “ei” sunt puțini. De unde știm? Nu știm. Ne place să credem. Deci: o altă lume nu este doar posibilă, ea e pe drum. O altă lume? Adică diferită. Diferită nu însemnă mai bună. Deci?
Studenții care acumulează datorii mari pentru studiu probabil nu se vor gândi să schimbe societatea. De ce societatea trebuie schimbată? Poate ar trebui îmbunătățită ceea ce e altceva. Zice dl Chomsky: “oamenii prinși în capcana unui sistem de datorii nu-și pot permite să gândescă”. De ce? Ca să-ți plătești datoriile trebuie să gândești. Nu trebuie să gândești împotriva celui care te-a împrumutat – acesta nu e singurul mod de a gândi. Pentru dl. Chomsky se pare însă ca e singurul mod. Nu te împotrivești, nu gândești.
A alegerea fiecăruia dacă se simte bine în astfel de plase de fluturi sau nu.
Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! /
I believe, Lord, help my disbelief! ... by LuciD / Lucian Dobârtă
* las inima să spere,
las gândul să zboare,
continuu călcat în picioare,
de cei ce odată m-au iubit...
dar mă ridic dincolo de orice,
de ei, de mine... de tot,
mereu în fiecare zi de lumină
* let my heart hope,
let my thought fly,
continuously stepped upon,
by those who used to love me...
but I'm going to rise past anything,
past myself, past them... past anything,
always in every bright day
realitatea este o superstiție
asumată doar în mistice festivități
unde așteaptă
să o elibereze Ana Ipatescu
din colivia gândurilor
și așa liberă
să plutească între constelații de poeți
- iar judecata de pe urmă a cuvintelor
nu se va mai ține niciodată…
de ce să nu fie arta un joc
iar jocul o artă?
- nu se mai fac înscrieri!...
strigă disperat un profet parțial recunoscut
între timp afară plouă liniștit
și din când în când bate vântul
Copii fiind, am mers cu sora mea la un film la Arta. Nu rețin acum ce film era, poate Sandokan sau Cu mâinile curate, oricum, nu are importanță pentru că alte filme nu prea aveam cum să vedem în acele vremuri, acesta era genul de filme care rulau. Mai era și câte un film bun, de se calcă lumea în picioare să prindă un bilet, dar mai rar. Oricum, noi ne-am dus la film. Înainte de orice film era un jurnal cu realizările mărețe ale epocii de aur, presărate cu imagini ale celui mai iubit fiu al poporului. La un moment dat, apare mare cât ecranul, mătușa noastră, la acea vreme secretar de partid pe municipiu, habar nu am cu ce atribuțiuni, care tocmai ce participase la Congresul al XII-lea al PCR la București și o prinseseră în prim plan, pentru că striga de se înroșise la față și aplauda frenetic de i se umflaseră palmele. Acasă i-am povestit tatei, mamei nu am îndrăznit că era sora ei. Când a venit la noi, prima dată după întâmplarea asta, coafată și rujată, că deja era vedetă, ne-a povestit cu lux de amănunte cum Constantin Pârvulescu a luat cuvântul la acel congres pronunțându-se împotriva realegerii celui mai iubit fiu la conducerea partidului și cum l-a facut cu ou și cu oțet pe fiul iubit până când băieții cu ochi albaștri l-au scos pe trădător afară din sală, în huiduielile celor prezenți. De aceea, ne-a spus, a aplaudat cu atâta îndârjire, penttu că ea, care era o comunistă convinsă, trebuia să-și arate dezaprobarea pentru trădător și aprobarea și suportul pentru cel mai iubit. Din păcate, pentru ea, evident, i se urcase așa de rău la cap, că după nici un an au schimbat-o. Brusc, i-a trecut și dragostea și admirația pentru cel mai iubit, precum și convingerile comuniste.
Așa mi-am explicat eu, pe înțelesul meu, sensul cuvântului aplaudac, cuvânt care mi s-a părut genial de prima dată când l-am auzit. Sau citit, nu mai știu.
Aplaudacii sunt printre noi, zi de zi la serviciu, la televizor, în articolele din revista presei, pe rețelele de socializare și în absolut orice formă de relaționare interumană. Și, evident, nu vor pieri atâta timp cât se vor naște “cei mai iubiți” care așteaptă aplauze și cuvinte elogioase pentru tot ce fac, să fie umpluți de merite ipotetice și curățati de absolut toate scamele imaginare prin cuvinte care să sune cât mai pompos pentru a impresiona, pe el sau pe onorata audiență, cuvinte, cele elogioase și pompoase, care nu izvorăsc, în niciun caz, din sufletul aplaudac.
Eu nu cred în aplauze și în cuvinte pompoase, nu cred în vorbe meșteșugite menite să laude, să măgulească sau, si mai trist, să creeze o imagine, de obicei falsă, de bine-intenționat, aplaudacului. Nu cred nici în critica rău intenționată, malițioasă, a vreunui pizmac, deloc gratuită și tot pentru a impresiona onorata audiență, care, evident, jubilează la orice cuvinte defăimătoare, la fel de tacit ca la cele elogioase. Atât lauda cât și critica, cred eu, sunt benefice dacă sunt sincere și documentate. Altfel, aplaudac sau pizmac, tot un drac.
Epilog.
Dacă sunt nesuferită este pentru că așa sunt eu, nu mă prefac.
Lista a fost închisă de mult. Criză. Numărul textelor publicate a crescut exponențial, simpla lor lectură este deja o problemă de timp. Selecția a fost dată la o parte de aglomerație. Tânjim după vremurile de odinioară?
Singura cale de întoarcere este un cataclism care nu depinde de noi. Ne predăm? Nu. Mi se solicită prefețe pe bandă rulantă. Lumea e dornică de confirmare, dar nu mai functionează certificatele de bună purtare. Nu refuz, doar știu că e zadarnic. La fel de zadarnic cum e cultivarea cu obstinație a revistelor în format print dar fără sistem de distribuție – în termeni actuali: scrii îndelung la o postare dar nu ai conexiune la net, o salvezi degeaba, ea nu va ajunge nicăieri, dar poți să-ți faci o poză și să o arăți prietenilor, dacă vei avea unde.
Nu rămâne decât soluția contului propriu care e riscantă. Eu am încercat, mi-am recitit textele (acolo ne trimite actul critic, la re-lectură). Nu mi-a plăcut nici unul. De ce continui? În speranța că voi reusi să scriu un text care să-mi placă și la a doua, treia… etc. lectură. Eu încă nu am reușit. Merită totuși încercarea.
Iaca, se împlinesc trei luni de când profesorul, jurnalistul, omul de cultură, dar...mai ales
prietenul Zorin Diaconescu, a lansat blogul „Nösnerland”.
Nu cunosc date statistice, vizitatori unici, număr de cititori...etc.
Cunosc doar scrieri de calitate care mi-au fost oferite prin intermediul acestui blog.
Şi...mă încântă multiculturalitatea (nu ştiu dacă m-am exprimat corect, dar sper să fiţi îngăduitori). Îmi place să citesc texte scrise în altă limbă. Mă determină să apelez la dicţionar şi , prin asta, învăţ lucruri noi.
Apoi... constat că, încă nu a apărut critica. Este de înţeles. Doar abia se formează echipa.
Dar, sper că în viitorul, mai mult sau mai puţin îndepărtat, vom avea parte şi de acest element.
Eu, am să mă limitez doar la atât.
Aştept cu emoţie ziua de mâine...cu texte care de fiecare dată, mă asigură, că încă mai există literatură de calitate!
La mulţi ani, Nösnerland!
Zilele de week-end sunt cele mai intense.
Toată săptămâna adun idei şi gânduri pe care nu am când să le scriu. Iar cele 48 de ore ale
sfârşitului de săptămână, totdeauna sunt insuficiente…
Pentru că mai este fotografia, ieşirile pe creste, cumpărăturile sau curăţenia…
Şi nu în ultimul rând socializarea cu prieteni dragi plecati în lumi îndepărtate.
Dar…
Am stat şi am cugetat… că, doar ardelean sunt.
Viaţa are cursul ei. Cu suişuri şi coborâşuri.
Acum ai succes…imediat eşti “neica nimeni”.
Ai două opţiuni.
Te laşi păgubaş…sau încerci altceva.
Eu…am incercat multe. Dar, după ultima căzătură în mlaştina umilinţei…nu m-am mai putut
ridica….poate, nici nu am vrut.
Dar…pentru că totdeauna este un DAR.
Acest DAR se numeşte Zorin Diaconescu…dragul meu profesor, care şi acum, după mai bine
de 30 de ani, îşi ţine palma protectoare asupra creştetului meu… şi nu doar al meu.
Mulţumesc!
(P.S. Marţi, 17 ianuarie, Noesnerland împlineşte 3 luni. La Mulţi Ani!)
Ianuarie 2023. În lipsă de altceva mai palpitant subiectul “fierbinte” al sezonului e plagiatul. Numai Cel de Sus știe câți au plagiat teze, lucrări sau cărți întregi, națiunea nu le poartă de grijă în bloc. Cazurile sunt tratate individual și experiența dovedește că interesul public în cazurile de plagiat este direct proporțional cu importanța funcției publice a plagiatorului. Cu alte cuvinte: dacă rămâneai anonim, doctor te numeai și în ziua de azi. Devoalarea matrapazlâcurilor comise de deținătorii puterii este un proces normal într-o democrație, acesta ar fi după unii chiar rolul presei în societate. Ar trebui să fiu mulțumit că trăiesc într-o astfel de societate și să tac, dacă nu m-am hotărât să mă alătur corului acuzatorilor. Totuși…
Pe umărul meu a apărut individul acela mic, negru cu cornițe și coadă înspicată și îmi șoptește tot felul de năzbâtii. De pildă: dacă cineva a trișat la examenul pentru permisul de conducere e normal să fie pedepsit, dar legea se ocupă și de cei care l-au ajutat să comită falsul. Știrile cu polițiști de la rutieră, secția permise care au fost arestați, judecați și condamnați pentru că au eliberat documentul “pe ochi frumoși” circulă și nu le-a contestat nimeni. Am citit și despre profesori care au ajutat elevii aleși de ei - bănuim pe ce criterii - să treacă examenul mai cu spor și care au pățit la fel cu polițiștii. La fel medicii care au eliberat certificate de concediu medical în împrejurări conflictuale cu etica și cu legea. Rămân doctoratele…
Am citit romane întregi despre diferiți plagiatori, dar nici un rând despre forul care a semnat - am înțeles doar că procedura e complicată, un sistem bielă - manivelă între universitate, minister și retur - însă până la urmă am rămas cu ideea (stupidă?) că nu doar plagiatorii ar avea o vină în aceste drame ale vieții academice contemporane. De ce nu auzim niciun cuvânt despre ceilalți vinovați? Răspunsul îl știe doar vântul zicea pe vremuri un cântec la modă. Dacă ne luăm doar de plagiatori când ajung ei în lumina reflectoarelor și nu spunem niciun cuvânt despre cei care au facilitat plagiatul, oare nu încurajăm un sistem care va produce în continuare X plagiate pe cap de locuitor?
Unora li se va părea întrebarea stupidă și subiectul anost. în fond viața nu e o ecuație din manualul de clasa a VII-a. Nimeni nu a spus că plagiatele trebuie să dispară. Ele sunt chiar folositoare în anumite împrejurări legate de demisii, remanieri și altele care țin de politica mare. Dacă tot avem la îndemână plagiatul, ce rost are să căutăm altceva? Doar înțelege și un prost ca mine că cel care trebuie dat afară nu trebuie concediat din cauza plagiatului. Asta scriem în procesul-verbal. Motivele profunde țin de o interpretare dialectică a realității și asta nu mai e la cheremul oricui. Din păcate nici un mare dialectician nu supraviețuiește momentului când el însuși devine o victimă a aceleiași dialectici. Am învățat asta pe vremea când socialismul științific era materie obligatorie și lucrurile nu s-au schimbat atât de tare încât învățămintele de atunci să nu mai fie valabile și azi.
Într-un mesaj adresat lumii o individă care ispășește o condamnare la închisoare, clamează că femeile închise în acel loc pentru furt, prin deducție logică inclusiv stimabila, au fost obligate să fure ca să își poată hrăni copiii.
În anii copilăriei mele, în Dej era o femeie gardian a cărei uniformă mă fascina. Bunicul fusese eliberat din închisoare de vreo patru ani, spre norocul meu, am apucat să mă bucur de iubirea lui până am terminat liceul când, in urma traumelor suferite prin închisorile comuniste, a murit. Se desființase inclusiv temutul “canal”, parintele Nicula s-a întors și el acasă, tot spre norocul meu, pentru că m-a învățat limba franceză. Se desființaseră multe dintre închisorile de trist renume, din vreo 48 cât fuseseră rămăseseră 16 de toate, dintre care una era în Dej, rușii ocupaseră într-o singură noapte Cehoslovacia, dar nu și pe noi și eram pionieră. Nu știam mare lucru despre viață, nu știam nimic despre comuniști, despre închisorile lor, nu pricepeam că poți fi arestat fără să fi făcut nimic și fără proces. Cu mintea mea de copil care cânta tâmp “7 noiembrie” așa cum auzeam că se cânta la radio deși la noi era 25 octombrie, îmi doream o uniformă ca a acelei gardiene când aș fi crescut. Încă nu știam care era rolul ei. De pe Republicii, unde pentru mine fusese raiul pe pământ, ne-am mutat peste drum de securitate, tribunal și, evident, închisoare, de care nici nu știam că există și nici că acolo erau întemnițate femei. Apoi, le-am văzut. Le scoteau dimineața la șase, erau cât să încapă în două remorci de tractor acoperite cu prelată ca să nu vadă și să nu fie văzute și gardiana aceea, nesuferită deja, le păzea. Avea o față împietrită și urâtă, uniforma de fapt nici nu-i venea bine, era mică, îndesată și crăcănată și cizmele care-i ieșeau de sub fustă îi scoteau și mai tare defectul în evidență. Le ordona scurt, aspru și ele, cu privirile în pământ, se grăbeau să urce în remorci. Spre seară le aduceau înapoi, păreau sfârșite, nu mai aveau putere să se grăbească, oricât le zorea gardiana, își târau piciorele și umerii le erau căzuți. Nu conta că era vară sau iarnă, ele purtau aceeași zeghe, fustă, haină și batic, toate vărgate iar în picioare aveau un fel de ghete. Un fel. Mă trezeam zilnic să le văd, speram să știe că sunt acolo, în geam și-mi pasă. Știam din poveștile bunicului, puține de altfel, că greu se lăsa înduplecat să spună câte ceva, cam care erau condițiile din închisorile comuniste. Fusese, pe rând, la Jilava, la Cavnic, unde a aflat de la mineri că a murit Stalin și a sperat, apoi la Aiud, pentru că se încăpățânase să nu moară la Cavnic, și spre sfârșit la Gherla, unde, am aflat ulterior, a fost iadul pe pământ. Închisoarea din Dej fusese construită în 1894 cu o destinație precisă și, după cum se vedeau de pe “Paulișta”, celulele nu păreau modernizate. Nici diferite de cele ale închisorii din Gherla. Mă întrebam ce putuseră face acele femei, ce crimă comiseseră, aveau copii acasă, le ducea cineva dorul, știa cineva de soarta lor, știa cineva?! Mi-am luat inima în dinți și i-am povestit bunicului și grav, aproape în șoaptă, mi-a spus: nu-i momentul să înțelegi tu lucrurile astea, nu te lăsa copleșită de povestea asta și mai ales nu-i urî, pentru că pe ei nu-i schimbă ura ta, dar te schimbă pe tine. Cândva, spre sfârșitul anilor 70, s-a desființat închisoarea de femei din Dej și am aflat că fuseseră întemnițate în ea doctorițe care făcuseră avorturi, femei care apelaseră la doctorițe ca să le facă avorturi, contabile, profesoare, avocate, femei care, într-un fel sau altul, deranjaseră regimul Și dintre toate, mi-a rămas în minte o femeie cu o față frumoasă, cu un păr negru, bogat, care, nu știu de ce, când putea, privea pe furiș spre fereastra de unde pândeam. Cine știe, poate îi aminteam de vreo fetiță rămasă singură.
De câteva ori pe zi timpul se ia la întrecere cu mine. Îmi pune viori sub tălpi, privindu-mă cum le încalț stângaci ca pe niște galoși de lemn prețios.
Corzile răsucite în ele însele, dimensiuni extrapolate ale auzului, îmi sfârtecă gleznele la fiecare mișcare. Din când în când, la comanda dirijorului, arcușuri oțelite îmi fragmentează pașii, lăsând în urmă acorduri fărâmițate, cele mărunte și fine, făcute cu lumea, cele grunjoase și grele, făcute cu mine însumi.
Mă poticnesc nelămurit ca un rapsod fără memorie, înaintez ezitând să-mi înțeleg rostul în cursă, iar timpul mă provoacă zâmbind să-mi ascult simfonia mută.
Eram foarte trist, căci eram mahmur.
Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,
încât se vede tot ce are în el şi ca într-un acvariu
se vede un nenorocit de peştişor,
care e sufletul lui.
Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mişcări bruşte,
rişti să ţi se spargă o mână,
rişti să ţi se spargă un picior şi
să ţi se spargă capul în mii de cioburi.
Sigur că eram foarte trist,
căci nimeni nu voia să-mi spună unde merg eu
şi ce caut eu, cu noaptea în cap, în tren.
Iar controlorul de bilete m-a repezit,
pe motiv că, dacă tot am bilet, să-l las dracului în pace şi
să nu-l mai bat la cap cu prostiile mele.
Aşa că mi-am amintit vorbele mamei:
„Când nu ştii cum să te comporţi,
trage cu coada ochiului la ceilalţi şi fă cum fac ei!”
Aşa că am şters geamul cu mâneca hainei
şi am privit şi eu pe ferastră:
cerul era luminos şi jignitor.
Şi treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,
departe de orice aşezare omenească.
Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal îndepărtat.
Mergea spre un deal pustiu, mergea prin zăpadă,
poticnindu-se şi mergea oarecum şerpuit.
Şi m-a durut că nu o înţeleg:
că ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,
mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal
îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?
Iar controlorul de bilete m-a bătut pe umăr şi a zis
să vorbesc mai încet.
Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea
un gând al meu care să ocupe mintea ei,
ca să avem un cap în comun,
ca şi cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.
Iar mintea mea era pustie şi era ca un deal pustiu şi îndepărtat,
dincolo de o câmpie strălucitoare:
nimic înălţător în mintea mea, nimic de folos cuiva.
Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:
ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:
că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea
şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,
pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,
înspre un deal pustiu şi îndepărtat?
Şi controlorul de bilete m-a bătut pe umăr
şi a zis să vorbesc mai încet.
În anii 70 Radu Săplăcan se referea prin Mizeria imaginației la absența exprimării originale ( se folosea expresia: cu cuvintele tale ), la înlocuirea originalității cu limbajul de lemn. Vorbitul ca la ședință era o meteahnă izvorâtă din suficiență, conformism dar și din natura duplicitară a oamenilor care nu spuneau ce gândeau, ei spuneau ce era de spus. Acest ritual consumat pe altarul omniprezentelor ședințe (simboluri sacre: pânza roșie de pe masa prezidiului, cana cu apă și portretul conducătorului în fundal) a păstorit perversiuni de limbaj cheie pentru codul omului de tip nou. O bijuterie a acestui viciu lingvistic era: cer să fiu aspru pedepsit. Expresia în sine constituie un recital de forță. Presupusul vinovat – nu conta dacă era cu adevărat vinovat de ceva, asta stabilea partidul – cerea (sic!), adică nu-l pedepsea partidul, el se pedepsea singur, de ce oare? – pentru a convinge (pe cine?) că a rămas stăpân pe situație… Pe lângă o atare mostră de lirică angajată banalul reușit fără loc pentru candidații care ratau un examen de admitere, nota de trecere la care se referă expresia fiind fără relevanță în contextul ocupării numărului de locuri – obiectivul real al examenului.
Mizeria imaginației s-a născut și a trăit pe fondul unui regim represiv și de ce în ce mai pervers. În prima fază represiunea a fost violentă și fizică (arestări, torturi, lagăre de muncă). Brutalitatea regimului producea victime care ajungeau repede la statutul de martiri însuflețind rezistența. În faza următoare gardienii “cuceririlor revoluționare” au devenit mai subtili: “bandiții” și “dușmanii poporului” din prima fază au devenit “recalcitranți”. Poporul suveran nu avea dușmani, existau doar “elemente” influențate de străini care trebuiau compromise, constituția clama libertatea conștiinței, deci indezirabilii trebuiau transformați în infractori de drept comun și de cele mai multe ori scenariul funcționa, sau așa se vedea de sub scrum.
De ce este subiectul acesta în continuare unul de actualitate după trei decenii de la căderea dictaturii? Fiindcă azi imaginația nu se mai suprimă – libertatea de exprimare e reală, iar imaginația scăpată de sub obroc poate fi deturnată. Aceasta este lecția lui ’89: ați vrut revoluție, vă dăm revoluție, dar să nu vă închipuiți că o veți face de capul vostru! Nu v-a plăcut partidul, miliția și securitatea? N-ați mai vrut să fiți tovarăși? Fie, de azi sunteți domni, miliția e poliție, securitatea e “serviciu” iar partidul se face mai multe… Și cine să se ocupe de toate astea? Cine s-a ocupat și până acum. E adevărat ca de ochii lumii am fost nevoiți să încheiem noi alianțe, dar să nu-și închipuie cineva că noi am renunțat sau că vom renunța vreodată. Care noi? Știu ei…
Și uite așa mizeria imaginației de care vorbea Radu s-a transformat în delirul imaginației, după cum a prevăzut Marin Preda. Despre delirul imaginației va fi nevoie să mai vorbim. (Va urma).
batjocoritul / the fooled one ... by LuciD / Lucian Dobârtă
*răstignit
în propria biserică
profetul orb
își împarte damnat
spinii credinței
*procrastinated
in his own church
the blind prophet
damnedly shares
the thorns of faith
Dacă nu arătăm cât suntem de proști… … putem să ne declarăm intelectuali? Na… Nici n-o început bine anul, e gata scandalul. Am uitat de pandemie, războiul de lângă noi a ajuns la sezonul 5 și deja a devenit plictisitor… Dar, nu aduce anul ce aduce clipa… Sau invers. Nu bine a apărut pe Netflix pelicula românească cu nume împrumutat, a și intrat în top. Asta nu e lucru puțin… Nici rău. Dar, răscolește orgolii. Ba nu e bun scenariul, ba regia e de-ampixu, ba actorii sunt cum sunt… Că este un film slab artistic! Cam aici bat toate gurile rele. Probabil mulți autori comentaci sunt atât de plini de ei și de laudele site-urilor fantomă care-i pomenesc , încât nu realizează faptul că se bălăcesc exact în troaca în care ei s-au urinat cu puţin tip în urmă. Despre film nu am ce comenta, pentru că nu l-am văzut… Doar pentru atât nu-mi fac abonament la Netflix…iar la cinema nu am mai mers de când s-a lansat “Bunul samaritean.” Am citit însă suficiente balăcăreli încât să-mi dau seama că acest film se vrea de fapt un fel de sitcom…fără pretenţii de a fi ceva “wow”…că a prins la public e lesne de înţeles. Ce nu este de înţeles e că cei cu capul gol se simt lezaţi pentru că ei încearcă să dovedească eficienţa lipsei de materie cenuşie. Vindeţi şi voi ce aveţi…vidul din cap, dacă nu altceva, dar fiţi oneşti…lumea va aprecia asta. Hai, sictir! …şi, apropos, poate un Teambuilding cu membrii breslei voastre, v-ar ajuta să mai schimbaţi din pleonasme.
Orice relație începe întotdeauna frumos. Partenerii, ca să se atragă reciproc, prin orice mijloace, nu își arată adevărata față, ba din contră, își prezintă o față pe care, practic, nu o au. Așa a început și relația dintre realitate și virtual. Frumos. În prima fază a relației imagini frumoase ale realității au năpădit virtualul și s-au suprapus peste el într-un fel de dans amețitor, plin de inimioare și bezele. Casele tuturor erau frumoase, cu mobile moderne, aranjamente florale sofisticate, săli de fitness, piscine, grădini și ce-or mai fi având fiecare prin ogradă, imagini din vacanțe de vis, cu feluri de mâncare prezentate în mise en place-uri elegante, avioanele, vapoarele, bicicletele, trotinetele, mașinile pe care și le-au cumpărat și, nu în ultimul rând, selfiurile cu fete frumoase și băieți cu mușchi. Apoi, pandemia a intervenit brutal în realitate. La fel de brutal a năvălit realitatea în virtual, s-a dus pe apa sâmbetei fața frumos cosmetizată, imaginile idilice au dispărut, cu inimioare cu tot. În locul lor au apărut cuvintele: insulte, injuraturi, vulgarități, capete în gură împărțite, virtual, reciproc. O relație în care tot ce este mai urât în realitate s-a disipat în virtual. Dansul a devenit un fel de lupte libere, fără a se mai putea spune cu precizie unde se sfârșește realitatea și începe virtualul și câte din fețele urâte ale realității sunt virtuale. Pandemia a trecut, dar la fel ca în orice relație, frumosul nu a mai revenit. Relația a continuat să dăinuie urât și bilateral. Virtualul s-a contopit cu realitatea, fără niciun fel de efort. Ba chiar nici nu mai ști să le deosebești. Doar pe ici și pe colo, nostalgici neafectați de urâtul realitatii, sau rămași virtual încă încrezători în frumos, par că toate cele rele nici nu au existat, nu pentru ei, și inimioarele zburdă necontenit însoțind imagini din vacanțe exotice, cu cine romantice și mise en place-uri din cele mai rafinate și câte și mai câte. Dar urâtul stâ la pândă, e vigilent, nu lăsa nimic frumos nepângărit si câte un foarte real spurcă imaginile idilice, dar virtuale, lăsând comentarii pline de imprecații, jigniri și trimiteri directe în locuri deloc idilice, urări din cele mai obscene, blesteme și te miri ce. Și când te aștepți ca cei nostalgici frumosului să nu reacționeze, te trezești cu un “ba pe-a mă-tii” ca răspuns.
De când a scris Erich Fromm despre frica de libertate s-au întâmplat multe. Guvernele tentate se recurgă la forță și-au dat seama (cele care au fost dispuse să învețe) că forța nu e o soluție pe termen lung. Poți transforma țara într-o colonie penitenciară dar… nu mai stăpânești o țară, ai rămas cu o pușcărie mai mare. Nu mă preocupă guvernele, în schimb îmi pasă de oamenii care s-au trezit liberi dar uneori ai impresia că libertatea mai mult îi încurcă.
În lagărele de muncă aveai două opțiuni: să-i ajuți pe ceilalți sau să devii turnător. Toți trăiau însă în aceeași mizerie, inclusiv gardienii despre care era greu de spus pe cine urau mai mult, pe deținuți sau pe ei înșiși pentru viața pe care o duceau.
Libertatea vine cu oportunități iar oportunitățile generează inegalități dureroase mai ales pentru cei care au fost obișnuiți ca toată lumea să fie tratată la fel (cel puțin în aparență). Orgoliul, un sfetnic rău dar eficient, îl face pe perdant să prefere minciunile care îi spun că a fost înșelat, furat, batjocorit… e o consolare ieftină și tocmai de aceea e la îndemâna oricui. În același timp e un excelent mediu de manipulare și cei interesați îl preferă fiindcă e atât de ieftin. Fenomenul are o denumire: populism și după cum se vede nu are leac.
Ar trebui să adnotăm opera d-lui. Fromm cu mențiunea că libertatea nu generează doar frică ci după un timp ea poate duce la oboseală și lehamite. Individul nu mai vrea să fie confruntat cu reproșul că “altul a fost mai bun“, el ajunge să-și dorească să se termine odată, să revenim la lagăr unde viața era mizerabilă dar scutită de complicații, unde singura problemă reală era supraviețuirea, dar nici asta nu era o problemă prea mare fiindcă nu prea aveai de ce să-ți dorești să supraviețuiești la nesfârșit.
Unde vom ajunge? La capăt, probabil la capătul răbdării când vom insista să distrugem tot după care lucrurile se vor liniști sub scrum iar viața o va lua de la început. Ce putem să facem? Nimic. Deci… let it be!
măruntul Atlas / little Atlas ... by LuciD / Lucian Dobârtă
* îmi duc pe umeri bucata de timp,
timpul meu din timpul lumii parte,
măruntul Atlas al vieții mele;
cândva apăsări de grei bolovani,
ajunse la urmă diafane plutiri,
metaforă închisă în sipetul vremii,
azi sper, mâine devin, ieri voi fi
* I carry a piece of time on my shoulders,
my time in the world's time,
the little Atlas of my life;
sometimes you are pressed by heavy boulders,
finally arrived diaphanous floats,
metaphor closed in the whisper of time,
today I hope, tomorrow I become, yesterday I will be
Nu am întâlnit în viaţa mea vreun câine care să nu mă iubească, chiar și câinii care nu iubesc oamenii în general. Până pe la opt luni, când am început să umblu și să vorbesc, cred că simultan, că până atunci urlam neîncetat, zi și noapte, în special fără motiv, m-a iubit doar Lord, un câine lup, frumos şi deștept. Mă opream din urlat doar când mă scoteau cu căruciorul în curte și Lord mă păzea. Evident, nu am amintiri concrete cu Lord, dar mi s-a spus că nu lăsa nici măcar o muscă să se așeze pe cărucior, darmite să îl atingă vreun străin. Ne-am mutat la bloc cam pe când împlinisem un an si jumătate. Pe Lord l-au dus la lăptăreasă. Eram prin clasa a doua, când, într-o dimineață de noiembrie, l-am găsit dormind in fața ușii, pe ștergătoare. Ne-am îmbrățișat și am plâns amândoi, la propriu, ca de moarte; venise să mă mai vadă ultima dată înainte de a pleca în lumea îngerilor. A murit după două zile de la ultima noastră întâlnire și eu am suferit, în tăcere, mult timp după moartea lui. Învățasem să nu-mi arăt slăbiciunea de mică. În sufletul meu Lord trăiește și acum. Veșnic. Încă visez că alerg cu el pe pajiști pe care nu am fost niciodată, eu veselă, el la fel de grijuliu, urmărindu-mă necontenit cu privirea. Și-n ochii lui, e toată iubirea lumii. Eu cred că Lord este un înger.
Eram la cabana Cuca, al cărei cabanier avea un câine ciobănesc mioritic, negru, cu breton, o frumusețe de câine, care avea lanțul prins pe un cablu legat la rândului lui de un capăt și altul al curții, astfel încât se putea plimba în voie, dar nu liber. Când m-am apropiat de el, de câine, nu îmi amintesc cum îl chema, avea un nume german cred, cabanierul era neamț și m-a avertizat să nu mă apropii prea tare că este foarte rau, mușcă, dar m-am apropiat și cățelul acela frumos a început să se gudure. Cabanierul a spus, uimit, că nu l-a mai vazut niciodată făcând așa ceva. L-am convins să-l dezlege și nu s-a mai dezlipit de mine. Mă privea prin breton cumva, greu de descris, dar parcă îmi spunea că eram exact omul pe care il aștepta. Oriunde mergeam, era după mine, iar seara când stăteam la un ceai lângă foc, își rezema capul de bocancii mei și dormea cumva liniștit. Într-o dimineață, băiatul cu care eram m-a pupat și cățelul a sărit ca un arc, l-a lătrat pe el și m-a mușcat pe mine. Cum nu prea aveam carne ci mai mult oase, doar m-a zgâriat, și nici nu cred că a facut-o cu toată puterea. Cabanierul l-a certat și a vrut să-l lege, dar l-am rugat să nu o facă; bietul cățel fusese doar gelos, dezamăgit, poate, că nu eram mai mult decât un om obișnuit. Prin bretonul lui, mă privea vinovat, aproape plângând, oricât l-am chemat la mine nu a mai venit. Am tot vorbit cu el până când, spre seară a venit lângă mine și s-a cuibărit efectiv pe piciorul meu privindu-mă cu iubire infinită. Acela a fost momentul în care am înțeles că între mine și câini există mai mult decât pot eu înțelege.
Eram nou venită în bloc, și Fetița, așa o chema, mă conducea dimineața până la stația de autobuz și seara până la ușa de la intrarea în scara unde locuiam. Fetița era câinele blocului, știa pe toată lumea, nu eram eu specială, dar nu m-a lătrat nici când m-a văzut prima oară ci m-a condus până la ușă. Știa dacă un străin venea în vizită la cineva din bloc sau era doar străin Pe unii străini îi lătra sau îi conducea în tăcere pe alee până treceau de bloc. Mă amuza teribil că aveam un vecin pe care nu-l suporta și, dacă se nimerea să plece deodată cu mine dimineața, îl alerga până în stație cu lătrături nervoase, mai, mai să-l muște. E drept că și acela, când o vedea, începea să zbiere la ea. Eu o bănuiam că o face intenționat, când îl alerga așa, ba chiar că o amuza. După ce se plictisea, se întorcea liniștită, pendulându-și coada și, parcă, zâmbind. Și iubea toți copiii blocului, Fetița, stătea seara cu ei în parc, până se plictiseau de joacă, apoi îi conducea către casele lor. Într-o zi, cineva, eu l-am bănuit pe nenorocitul acela răutăcios, a otrăvit-o și Fetița a murit. Când îl vedeam dimineața, mergeam în spatele lui și mă gândeam că mi-ar plăcea să-l alerg, cum o făcea Fetița. Și din când în când se întorcea și privea în urmă lui, îngrozit.
Așa cum m-a iubit Lord m-a mai iubit doar un motan pe care l-am găsit pe marginea drumului, rănit și bolnav, l-am luat acasă l-am oblojit și a rămas cu mine optsprezece ani. A, și Gicu, un papagal rătăcit care mi-a intrat pe fereastră într-o seară de vară. I-am cumparat colivie, l-am îngrijit vreo șase luni, poate opt, dar plecam des în delegații și Gicu era mai mult singur; mă certa pițigăiat când veneam acasă apoi se așeza lângă mine și, cumva șoptit, imi povestea câte în lună si în stele.până adormeam. L-am dus la o prietenă care mai avea papagali, să nu mai stea singur. După puțin timp, Gicu a murit și eu m-am simțit mizerabilă.
De vreo doi ani s-a lipit de mine Dida, o cățea frumoasă foc. Când mă vede, tremură de bucurie, mă privește cu exact aceeasi ochi cu care mă privea Lord, din care se revarsă toată iubirea lumii. Dida este un cățel nefericit, nu este a mea, eu doar merg din când în când să o văd. Pe ea si pe Urs, un câine bătrân care dansează și scâncește când mă vede și el. Și mai sunt acolo doi motani care alergă pe drum înaintea mea și pășesc apoi printre picioarele mele, de stau să cad în cap mereu. Mi-am dorit să răpesc măcar motanii. Câinii sunt prea mari pentru apartamentul meu. Apoi, m-am răzgândit. Le-aș răpi libertatea, i-aș ține închiși într-un apartament, doar ca să mă iubească. Mă pot iubi și dacă sunt liberi. Poate mai frumos. Sau poate pur și simplu, pentru că, poate, am eu ceva de animal în mine, nu domestic, sălbatic cred și m-am născut în anul câinelui.
De când mă știu, ipoteza unui final brusc și probabil violent bântuie mințile semenilor în așa măsură încât a devenit un loc comun. E suficientă o ploaie mai mare că îndată vei vedea pe cineva intrând într-un loc ferit și rostind, în timp ce-și adună umbrela: “Sfârșitul lumii!”. Periodic apar și date fatidice, un fel de apocalipsă anunțată la timp pentru ca lumea să apuce să-și rezerve biletele. Biletele? Desigur, fiindcă toți care vorbesc despre apocalipsă o fac în calitate de spectatori, cel putin asta e impresia pe care o lasă în jur.
Subiectul acesta de mare popularitate a avut parte de câteva stimulente în ultimul timp. Trimiterile la vechiul și noul testament nu au mai satisfăcut imaginația colectivă, a apărut ispita unui testament și mai nou și el s-a oferit cu generozitate: o boală care a început ca o răceală dar s-a dovedit mai serioasă și care ne-a dat viețile peste cap. Zile de mare sărbătoare pentru predicatorii apocalipsei. Carantina, masca și vaccinul au devenit semne indiscutabile ale deznodământului fatal, puse la cale de grupări ascunse și răuvoitoare care se aleg cu profituri imense, asta pentru a spori manifestările de simpatie din partea celor care le lipsește profitul.
Războiul de la răsărit a stricat cumva spectacolul. Subit n-au mai prezentat interes nici doamnele care țipau că “ele nu se lasă înțepate” (deducem ca în viața lor nu au suportat nici o injecție, adică să nu fi fost ele niciodată la… dentist?). Utilizatorii de rețele s-au transformat în analiști militari, după fiecare comentariu răsărea câte un ofițer de stat major sau un istoric de calibrul lui Iorga cel puțin. Iar statuile ambulante ale politicii locale n-au mai avut motiv să defileze eroic fără mască sfidând “cea mai cumplită dictatură… etc… etc” pentru simplul motiv ca subiectul acesta nu a mai interesat pe nimeni.
Am fi rămas la faza în care erai moralmente obligat să ai opinii dacă Ucraina este sau nu un stat, dacă… etc… etc… de n-ar fi fost refuzul austriecilor, de fapt a cancelarului și a ministrului de interne care nu sunt foarte populari nici la ei acasă. Cuvântul cheie a devenit boicot. O cheiță mai mică fiindcă au urmat sarmalele, piftiile, caltaboșii și jumările – iată în sfârșit ceva concret și pe placul tuturor, inclusiv autorul acestor rânduri.
După cum se vede totul e bine când se termină cu bine, mai puțin pentru cei ajunși prin spitale din varii motive gastronomice sau rutiere, dar artă fără sacrificii nu se poate. Să luăm o pauză, urmează alte încercări în 2023 care trebuie să ne prindă cu forțe proaspete.
the young Adam ... by LuciD / Lucian Dobârtă
* și azi, când toate coloanele cad
și mărul otrăvit își culege otrava,
ca să nu mă clatin dement,
mi-am propus să cred absurd,
în teoria curbelor drepte
* and today, when all the columns fall
and the poisoned apple
squeezes its poison,
in order not to crazily stagger,
I’m going to absurdely believe,
the theory of straight curves
Despre Fahrenheit 451, celebra carte a lui Ray Bradbury au auzit mulți. Pentru cei care nu au citit cartea, Fahrenheit 451 este temperatura la care arde hârtia. Într-un viitor distopic, cărțile considerate dăunătoare sunt arse iar cititul constituie o infracțiune. Un pompier a cărui misiune este să incendieze cărțile începe să le citească… și de aici începe drama. Cartea a fost ecranizată, mai jos găsiți un trailer:
Bursa, mai exact economia de azi ne spune că s-a scumpit hârtia. Scumpirea e substanțială. La fel se vor scumpi cărțile. Cei care s-au obișnuit cu mediul electronic nu vor suferi, vor comanda și vor citi în continuare pe Kindle, tabletă, telefon sau laptop. Mai greu va fi pentru cei care nu se pot despărți de cartea obiect fizic.
Să sperăm că la fel ca și în romanul lui Bradbury, la un moment dat se va produce explozia. Bomba cu ceas se numește conștiință. Ea poate fi adormită, dar nu poate fi anihilată total.
Va fi o șansă și pentru biblioteci. Prea scump să cumperi? Împrumută.
Evit polemicile zilei. Ele sunt destinate naivilor. Prefer amintirile. Explicabil având în vedere anul fabricației subsemnatului.
Anul 198.. – așa încep povestirile. Fan înflăcărat al “Europei libere’ am ascultat cu multă satisfacție cronica Monicăi Lovinescu. Tema: versurile Anei Blandiana. Știți la care mă refer: Motanul Arpagic, … etc. Nu le citisem. Poate nu aș fi aflat niciodată că există. Grație “Europei libere” am aflat.
Printre colegi se comentau emisiunile de la “Europa liberă”. Mai ales “Actualitatea românească”. Neculai Constantin Munteanu mai prezent printre noi decât crainicii “celui mai iubit”. Monica Lovinescu nu avea rating. Deci nu s-a vorbit în prima fază despre versurile subversive.
A doua zi versurile deveniseră “virale” (nu știam noi atunci ce înseamnă asta, supraviețuitorii au aflat la timpul potrivit). Ce se întâmplase?
La biblioteca instituției apar 2 haine de piele. Știm cine umbla atunci în haine de piele. Conținutul uman al veșmintelor cazone o iau din scurt pe bibliotecară: “Aveți colecția…” Speriată (ca tot omul) biata femeie aleargă la raft. Nu înțelegea ce i se impută, dar asta nu avea importanță atunci. Când partidul stabilea că ești vinovat erai vinovat. De ce era un detaliu nesemnificativ.
Spre liniștirea femeii cei doi vlăjgani înhață colecția și pornesc cu gazetele în brațe spre mașina de servici foarte vizibilă fiindcă celelalte stăteau cuminți în parcare din lipsă de benzină. End of story? Da de unde, acesta a fost de abia începutul.
Versurile buclucașe au circulat din acea zi, multiplicate artizanal din geantă în geantă, din poșetă în poșetă, din buzunar în buzunar.
De atunci am o nedumerire: interdicțiile ajută fără îndoială, dar pe cine ajută ele?
Marx a scris despre puterea banului în circulație în “Manuscrise economico – filozofice” (1844) – nu vă stresez cu citatul. În schimb cred că a sosit timpul să vorbim despre puterea cuvântului în circulație, fiindcă suntem receptori și emițători grație tehnicii de comunicații mobile. Cândva undele herțiene erau monopol de stat (chiar și în democrațiile consolidate). Licențele acordate privaților erau supuse unor reglementări (la noi prin CNA). Erau… în condițiile în care un deținător de telefon (aproape toată lumea) poate posta oricând text, audio și video fără nici o reglementare, vă las să vă întrebați: CNA ce mai păzește? (Eventual tradiția, că tot ținem la ea). Aici ajungem la o vulnerabilitate a democrației: libertățile și drepturile individuale nu sunt numai pentru “oamenii de bine”, deci pot fi folosite și în scopuri frauduloase.
Exemplu: admit că există contemporani care îl consideră pe Ceaușescu un mare patriot, ctitor al… etc. etc. E dreptul lor. Le amintesc că de acest drept te bucuri doar într-o democrație iar Ceaușescu nu era un democrat. Dar… să nu ne pierdem în detalii. Chestiunea devine interesantă în anumite momente de tensiune socială, când entități aparent fără nici o legătură una cu cealaltă, cu nume și avataruri care nu spun nimic despre utilizatorul respectiv de Facebook postează cu mult zel aceleași texte și imagini de glorificare a trecutului în antiteză cu “dezastrul” de azi. În continuare totul e ok din perspectiva dreptului fiecăruia de a posta ce vrea. Totuși, câteva lucruri nu se leagă: cum ne explicăm că persoane diferite, în mod accidental ajung să folosească aceleași cuvinte și imagini în perioade de timp diferite? Coincidență? Poate odată, dar de fiecare dată? Urmează activiștii voluntari (Lenin îi numea “idioți utili”, dar eu nu sunt Lenin) care distribuie cu zel aceste postări. Îmi spune cineva de ce doresc acești contemporani să aflu și eu (și alții) ce au citit? Și eu distribui postări în numele unei atitudini. Deci: avem de-a face cu o luare de atitudine. Și aici intervine întrebarea câștigătoare: cine inspiră atitudinile noastre? Iată cât de ușor ajungem la cuvântul manipulare.
Întrebare: oare de ce mergem de 33 de ani la vot (de data aceasta unul real cu toate mecanismele democratice în funcțiune) și de fiecare dată o mulțime considerabilă care tinde spre majoritate se declară ulterior dezamăgită. Ca să fii dezamăgit trebuie mai întâi să te amăgești. Cine ne amăgește?
Vânătoarea are reguli precise iar faptul că sunt încălcate uneori nu diminuează importanța lor. Firește absența vânatului o poate face imposibilă, valabil doar pentru cei lipsiți de imaginație. Urmărirea vânatului poate fi mai palpitantă decât actul de ucidere, chiar dacă nu te poți aștepta la mai mult decât o amânare. În cazul fantomelor imaginația trece la alt nivel: fantoma trebuie inventată pentru începerea ritualului. Cu această ocazie creativă sunt posibile multe deducții în legătură cu gradul de inteligență, cultură și mai ales de manipulare a subiectului care generează fantoma.
Să luăm un exemplu: centrele oculte ale puterii, acele locuri unde se decide totul pentru a fi transmis apoi prin ordine lumii înconjurătoare. Un astfel de centru se formează de obicei în jurul unei sume de bani, zicea Kurt Vonnegut. Dacă ar fi vorba de albine, s-ar forma în jurul unui castron cu miere.
De ce este atrăgătoare vânarea chiar și fără rezultat a unui astfel de meridian ocult? În primul rând latura folclorică. Transmis din user în user sau din cont în cont, fiecare are prilejul să-i adauge propriile drame cotidiene și devine parte a întregului. Orice persoană dezagreabilă poate fi acuzată că e o “slugă” a necuratului de la centru. Orice oficial poate fi acuzat într-un moment de proastă dispoziție a autorului “că nu face nimic” împotriva absconsului centru, deci este clar “un trădător”. (Se recomandă în subtext să “dăm cu el de pământ”).
Orice fantomă născută din imaginarul nostru stresat oferă excelente comparații romantice cu trecutul, când lucrurile erau altfel, când locurile acelea ascunse erau populate de zâne binefăcătoare și nu de creaturi mefistofelice ca în prezent. (Se subânțelege că autorul este și el un echivalent contemporan a acelor zâne).
Posibilitățile fiind limitate doar de imaginația noastră vă invit să continuați la comentarii. Mulțumesc. O zi frumoasă!
Din folclor știm cum a fost cu oaia avertizor de integritate. De fapt ea este doar un personaj secundar. Eroul, adică ciobanul știm cum se descurcă. El are atâta minte să nu se ia la bătaie cu cei doi baci invadatori, sau cum se zice acum: care au plănuit o operațiune mioritică specială. “Specială” e un termen precis care îi spune utilizatorului că nu mai e cazul să pună întrebări dacă nu vrea ca foarte curând să i se pună lui întrebări.
Cei 2 baci, văzând că ciobanul nostru e denazificat gata nu s-au mai obosit să-l omoare, doar ei au venit să ia înapoi ce le aparținea de drept și dacă nimeni nu a avut o atitudine neprietenoasă au fost și ei generoși.
Ciobanul a rămas cu fluierul și s-a văzut nevoit să încerce un startup. Așa că a înființat un ansamblu. Folcloric evident. Spectacole, turnee, premii și diplome. Aproape ca nu mai dădea prin țară. Iar când venea, nu-și strica el BMWul prin cotloanele unde cei doi baci păstoreau turmele strămoșești. Dar într-o zi veniseră la oraș și l-au văzut pe ciobănașul devenit star ieșind de la un hotel cu multe stele, urcându-se în BMW și “demarând în trombă” (așa zice presa).
S-au dus ei la cârciumă, au băut ce au băut, au vorbit ce au vorbit, până când au ieșit în stradă și au început să strige: “Afară! Afară! străinii din țară…!!!)
Pe surse am aflat că undeva într-un studiou de producție se pregătește o serie nouă a acestui serial… Conspirație? Who knows?…
#AnatomiaDurerii
nu-ți cer, Doamne, pentru că n-am
ci doar să întreținem conversația
câteodată ești Tu trist
câteodată eu
și ne face bine amândurora
să mai stăm de vorbă
alaltăieri Te-am văzut la taraba din colț
și mă întrebam dacă nu Te-ai plictisit să vinzi
mereu aceeași pipă veche pe care
de fiecare dată când cineva vrea să o cumpere
ridici prețul de parcă ai negocia
o lume întreagă
și-o jumătate de cer
să știi că la tropice e bine și cald pe vremea asta
în Zanzibar au recif de corali
nu Ți-ar strica să schimbi clima
măcar din când în când
s-au aprins luminițele de Crăciun pe centrul vechi
sunt promoții la carne în Kaufland
s-a ieftinit și lichidul de parbriz
și, Doamne, dacă am tot deschis subiectul
n-ai vrea să renunți la pipă? știu că o iubești
dar și eu am renunțat la lucruri pe care le-am iubit
dacă am putut eu
sigur
poți și Tu
vei descoperi că de fapt
anatomia durerii e o casă a vântului
e secretul pe care nebunii nu pot să-l împărtășească
vine Crăciunul, Doamne,
împachetează-ți pipa și fă-o cadou
celui mai bun prieten
Capra vecinului... avea strabism
Ei da aveam vecini... de birou, de stradă, de curte, de cameră, de pat, de scaun, de casă... 1 la dreapta... 2 si 1/3 la stânga... și unul din vecinii întregi din stânga, avea o capră... wauuu, da ce capră de import, capră de Franța, de Pirinei... recunosc... eu am rămas la primul contact(vizual) mut și deși sunt capricorn și am văzut ceva cornute mici în viața mea, așa un exemplar n-am întâlnit… era mai deosebită decât caprele noastre în patru labe autohtone. În primul rând asta avea păr, da, păr nu blană și era cafenie asemeni unei căprioare gingașe, nu bălțată, sau uni, în alb ori negru... dar avea capra franceză și altceva diferit... urechile, mari... exagerat de mari, ca ale unui elefant mic și un uger imens, care aproape îl târa pe jos și niște țâțe remarcabil de mari, din orice poziție. Singurul ei defect major vizibil, pe cele invizibile nu am reușit să le găsesc, era că îți era imposibil să o privești adânc în ochi, fiind de felul ei particular, strabică. Am încercat de câteva ori recunosc, dar m-am bătut apoi ca beat de ce era prin jur, așa că să nu trezesc suspiciuni nefondate… am renunțat strategic. Socot însă că ăsta era și farmecul ei , iar pentru o capră îi stătea chiar chic. Vecinul dăduse bani buni, sau grei pe ea... nu am aflat niciodată câți... pentru că de câte ori întrebam și ca din întâmplare neprimind nici un răspuns, evaluam cornuta, plusând evident… de fiecare dată, vecinul mă privea de sus, peste umăr, strâmba din nas și dădea negativ din cap. Scumpă trebuie să fi fost capra vecinului, foarte scumpă... și apoi certificatele, pașaportul(…oare cu poză?), vama, transportul, brrr e complicat să porți o capră de ici colo, prin UE, pare-se. Vecinul era ca și familia lui un ciudat... ecologist înnăscut, fumător convins, țărănist prin străbunic de mătușă, republican-regalist + monarhist ilegalist, socialist în discuții, ultraliberal în practică și liber schimbist de la caz la caz, în funcție de necaz, anotimp și împrejurare… un adevărat guru al familiei sale... soața și 3 copii, 2 băieți și o fată. Habar n-am cu ce s-a ocupat sau se ocupă vecinul meu... și-a cumpărat sfertu’ de la un alt fost vecin, decedat, prin cei rămași, care au vândut repede, pe motiv de boală... și a venit, asta am aflat de la alți vecini săritori, după o lungă perioada de ședere, undeva în sudul Franței, într-o zonă rurală, aproape de un mare oraș. Cu ce s-a îndeletnicit acolo, mister... nu mi-a spus nici măcar neclar, niciodată... dar bănuiesc că făcea ceva apropiat de ceea ce făcea acum aici, adică nimic... ba mint, creștea o capră și ceva iezi, în afara familiei umane desigur. Acum avea 2 iezi, dar nici pe tatăl iezilor, țapul, nu l-am cunoscut niciodată. Vecinul avea și o rulotă, de colecție cică, total antică și răblăgită... părea mare pe dinafară și dotată pe dinăuntru, atâta timp cât în desele lor ieșiri cu familia, lua mereu și familia caprei cu ei... am priceput pentru lapte... laptele caprei fiind hrănitor, gustos și mult, în raport cu gabaritul ei... după mărimea exagerată a ugerului și țațelor, afirmația vecinului părea plauzibilă. Personal nu am asistat niciodată practic sau optic la mulsul animalului, pentru a-i evalua performanțele, iar de câte ori iezii încercau să sugă, vecinul care era prin preajmă și era mai tot timpul vara întins într-un șezlong paradit, iar iarna apărea mereu oportun când vreun ied încerca indisciplinat să atenteze la ugerul matern, pentru a-l alunga. Am dedus că așa își apăra investiția și producția record pentru o capră, de lapte. Laptele mai avea și alte calități, para… de toate felurile, dar misterios de felul lui vecinul nu mi le-a dezvăluit niciodată. Soția lui Dom'Jorj, Ica(...nu știu însă de unde i se trăgea)... era ștearsă, timidă și la locul ei, vorbea șoptit, cu ochii în pământ și suspect de puțin. Copiii: Vali, Gabi și Timi, având nume unisex n-am prea reușit, cu toată strădania să-i identific, vina mea desigur... ei fiind totuși personalizați. Erau cuminți, prea cuminți... cred că frecventau școala, iar când erau acasă mai tot timpul stăteau înauntru. Niciodată nu i-am văzut jucându-se… nu i-am auzit plângând, țipând, râzând. Misterioși și ei. De cum încălzea soarele și dădea iarba, Dom'Jorj, familia de drept comun și familia caprei se îmbarcau în rulotă și ieșeau la păscut(capra)… cel mai puțin de vineri până luni dimineața... cel mai mult au lipsit o vară întreagă, când am priceput că au fost chiar plecați pe afară. După o așa revenire, a venit capra grea și a fătat cei 2 iezi... probabil țapul, fiind tot francez. Bucurie mare a fost atunci în familia vecinului, am văzut după tăcerea lor sugestivă… mai puțin a țapului care mă îndoiesc să fi primit vreo comunicare.
Pe vecinul pe care îl numeam Dom'Jorj... în fapt îl chema Gergely. Restul numelor sper să fi rămas egale cu propria realitate.
Curând viața m-a luat pe sus mutându-mă cu serviciul și restul în alt oraș , așa că am pierdut de tot contactul cu vecinul și familia lui mixtă. Când însă îmi reamintesc mă zgândăre o întrebare… Oare cât trăiește o capră de Pirinei ?
PS Capra deși atât de apreciată n-am priceput să fi fost vreodată personificată cu vreun nume… o mai strigau tu(…în franceză) și țucu-țucu, dar ăsta nu mi s-a părut a fi nici măcar prenumele cornutei… Spre nefericirea mea, port și astăzi, mâine și cât oi mai fi, acest mister în cotloanele amintirilor mele.
Zorine, – Sigur se trece la forma electronică. Eu citesc lucruri tipărite doar când nu este o formă electronică. – formatul audio deja a luat o amploare foarte mare. Noi “citim” cărțile via audio, este foarte convenabil să-ți citească un actor Say autorul cartea. Ziare tiparite nu am mai luat de ani. Totul e electronic. Mai nou și ziarele au format audio. – Publicarea prin Amazon, Google Books și Apple Books (astea le știu) nu au niciun fel de cenzura redacțională, poți publica ce vrei (așa mi-am scris eu amintirile). Cred totuși că literatura de calitate are nevoie de edituri.
Despre îngeri în halate albe s-a vorbit atât de mult în ultimul timp, încât, cred eu, unora li s-a urcat la cap, mai ales spiridușilor în uniforme verzi, care devin stăpânii locului atunci când îngerii în halate albe nu sunt, de obicei la ora de vizită, ca să nu le spulberi norul de sub picioare cu întrebări plictisitoare de analfabet medical, întrebări la care nu au nici un chef să răspundă pentru că tu, analfabetul, oricum nu înțelegi. Poți să-l suni pe înger, chiar îți spune în ce interval orar, dar întotdeauna, absolut întotdeauna, nu nimerești exact minutul, că nu durează mai mult convorbirea, în care el, îngerul, are chef și timp să-ți vorbească. Un astfel de înger în halat alb am întâlnit recent și mă gândesc că, deși nu este de foarte mult timp înger, îi priește, pentru că rotunjimile îi erau atât de rotunde că nu-i mai încăpeau și aripile. Nu știu cine se îngrijește neapărat de aspectul lor, dar, aici, ori a dat greș, ori îngerul acesta s-a decis să facă exact cât doi. Are și un cont pe FB unde a pus mii de poze cu rotunjimile foarte rotunde la vedere, din foarte multele călătorii exotice în care a zburat, ca să vadă și pământenii că ingerii ăștia au apucături de oameni de rând. Când zboară îngerii, stăpâni rămân spiridușii. Nu știu cum se face, dar pe toate, că erau spiridușe, crăpau uniformele pe care le primiseră, țipau tot timpul, cred că pentru că le strângeau, și nu prea erau sigure de ce anume ar trebui să facă ele acolo, așa că, de obicei, stăteau, când nu țipau, închise într-o cameră de unde ieșeau ștergându-se la gură și molfăind. Și se răsteau la orice pământean care le ieșea în cale. Pământenii trimiși în acest loc, nu sunt hrăniți, spălați, îngrijiti sub nicio altă formă decât cu niște leacuri administrate, de obicei, de un spiriduș șef, ăștia poartă uniforme mov ca să nu fie confundați cu cei în uniforme verzi. Nici spiridușii în uniforme mov nu vorbeau, îți aruncau doar o privire lehamitoasă, apoi se retrăgeau într-o altă cameră decât spiridușii verzi, cred că nu aveau voie să stea împreună, unde povesteau în timp ce becurile de alarmă de la ușile unde erau pământenii pâlpâiau în voie. Și tot pâlpâiau. La cum îi îngrijeau, mă gândesc că îi pregăteau să fie îngeri, dar din aceia adevărați. Când un pământean vizitator îndrăznea să vină la vreun pământean din acel loc, era întâmpinat de un alt spiriduș, negru și mult mai nervos și deranjat că vin pământenii în număr atât de mare, de obicei vreo 12, iar el are doar două mâini, cu care de altfel îi lua vreo cinci minute să treacă numele unui pământean vizitator în registru, și trebuia să facă asta doar două ore pe zi. În restul orelor cred că ocupația de bază era să dea muștele afară, pentru că nu se vedea nicio muscă zburând. După ce trecea numele celui venit în vizită în registru, cu greu, mai zbiera puțin, ca să se înțeleagă cât este el de stresat, apoi dădea telefon la spiridușii verzi care trebuiau să coboare după vizitator și să-l ducă pe fiecare unde avea de mers, că vizitatorii nu aveau voie să umble de capul lor. Vizitatorii așteptau câte douăzeci sau treizeci de minute până cobora un spiriduș, care și ăsta era nervos, că s-a săturat să tot coboare, cu liftul de altfel, să îi conducă pe vizitatori care, cum spuneam, nu aveau voie să umble de capul lor. Spiridușii, cel verde și cel negru mai glumeau puțin unul cu altul, niciunul nu mai părea că are nervi sau altă treaba de făcut și, într-un final, cel verde i se adresa vizitatorului la persoana a doua singular printre dinți și încruntat. În fond, vizitatorul e pământean și el, cu nimic mai bun decât pământenii pe care, deși ar fi trebuit, că pentru asta fuseseră ei aduși acolo, nu îi îngrijea nimeni. Când ajungea vizitatorul în sanctuarul îngeresc, i se spunea sec, flegmatic, ai douăzeci de minute apoi te scot afară, nu ai voie să-l hrănești și să îi dai să bea apă sau suc, ai înțeles?!. Înțelegea când, dacă avea noroc, pământeanul lui era eliberat, slab, absolut subnutrit, murdar de fecale până la gât, mirosind îngrozitor și cu blocaj renal. Bine, asta cu blocajul renal o constata după câteva zile când îl ducea pe nenorocitul de pământean de urgență la alți îngeri care îl privesc la fel de indiferenți și la alți spiriduși verzi care țipă la fel de nervoși că îl deranjează în timpul programului de lucru și nu pot sta, așa degeaba, sau să povestească cu alți spiriduși, sau să mai molfăie puțin că li s-a lărgit uniforma. Pământeanul vizitator, cu această ocazie, se roagă din răsputeri la îngerii adevărați să nu îl lase putetile ca să nu fie adus și el de urgență la îngerii în tot felul de halate, care nu sunt chiar îngeri. Îngerii adevărați se mai îndură de ruga vreunui pământean și, din când în când, amintesc celor în halate albe și uniforme verzi că sunt la fel de pământeni ca pământenii, că îngerii, cu sau fără halate, cu sau fără aripi, nu batjocoresc, nu umilesc, nu dispretuiesc, nu sunt indiferenți la lacrimi și durere, la suferință și neputință, sunt profesioniști, umani și omenoși. Altfel, sunt niște biete halate albe, la fel de albe ca ale unui brutar.
Te întrebi dacă înțelegi versurile? E simplu. Cele pe care le înțelegi imediat nu spun nimic nou. Cele pe care le înțelegi și nu prea te apropie de poezie. Crezi că ai prins-o iar ea îti demonstrează la lectura următoare cât de ușor ți-a scăpat. O iei de la început. Până într-o zi... când te dumirești că mai întâi trebuie înțeles poetul.
C.M. a ales poezia după ce o boală gravă i-a schimbat destinul. Iată versiunea numai bună pentru biografia lui oficială. A fost cultivarea genului liric o terapie a sufletului care l-a ajutat pe un om să se depășească pe sine? Toți vorbitorii de discursuri motivaționale ar fi încântați de acest deznodământ. Tocmai de aceea se impune să fim prudenți.
Dacă felul în care oamenii de atunci au tratat un bolnav, modul în care s-au raportat la boala lui i-a deschis ușa spre templul muzelor? Rămâne o presupunere. Ceea ce știm este că România socialistă se lăuda cu asistența medicală gratuită. Un sistem desăvârsit, mult superior modelului capitalist unde sănătatea costa bani. Doar că sistemul nostru medical nu era chiar gratuit. Orice român știa că la doctor nu te duci cu mâna goală. Chiar dacă el nu accepta plicul sau ploconul, noi insistam, convinși fiind că interesul profesional trebuie stimulat. Un medic care refuza devenea suspect. Erai tentat să crezi că nu se pricepe, de aceea se teme să accepte "atenția" și te duceai la altul. Pentru că ăsta era sistemul real: cum era medicul era și pacientul. Vă mai amintiți ce zicea tânăra și mai ales fragila noastră democrație despre salariile medicilor? Cum să le mărești, dar ce, medicii trăiesc din salar? Și o țară întreagă recunoștea pe față un nărav, din păcate nu singurul.
Nici pacientul nu supraviețuia din salariu, puțin își permiteau așa ceva. Majoritatea apelau la părinți, la rude, toată lumea făcea sacrificii. Medicamentele erau gratuite dar nu se găseau, soluția râvnită - pachetele din străinătate, pentru cei care aveau rude și vindeau surplusul la prețuri astronomice. Mai aveai nevoie de dramă să te inspire?
Despre viața zbuciumată a bolnavului în socialism era lesne să scrii pe foile caietului tău cu pixul care ori se usca, ori curgea, dar era bun pentru oamenii muncii. Asta până când te turna cineva, te trezeai cu domiciliul percheziționat, caietul confiscat și tu stăteai până noaptea târziu la instituția aceea pe care mulți se temeau să o pomenească, scriai declarații în care explicai, pentru a nu știu câta oară "ce ai vrut să spui cu..." - până te lecuiai.
De ce a ales C.M. să scrie despre cosmos? Era singurul loc unde victoria socialismului încă nu era obligatorie. Cosmonauții nu erau chemați la ședințe, printre stele încă nu se înființau gospodării colective și nu se sistematizau spațiile, nu se demolau asteroizi pentru a-i înlocui cu blocuri.
Iată de ce, înainte de a ne strădui să înțelegem versurile, e bine să înțelegem viața pe care a dus-o poetul... și noi alături de el.
Misterul din jurul unor cenacluri de odinioară...
... nu este de fapt nici un mister. Este un concurs de împrejurări. Sau dacă vreți: efectul de lupă. Tot ce e privit cu lupa ne face impresia ca e mai mare decât în realitate, fiindcă detaliul este scos din context.
Să rămânem la viața de cenaclu, unele întâlniri fiind adevărate evenimente în realitatea socialistă, motiv pentru care stârneau neliniști la nivel superior. Dar - nivelul superior de atunci nu ne interesează. Poate nu ne interesează nici cel de acum.
Ce îi determina pe oameni să se entuziasmeze la o întâlnire de cenaclu? Ce îi aducea acolo și pe unii care erau doar spectatori?
Nu e greu de determinat ce opțiuni li se prezentau acelor oameni în anii republicii socialiste. La tv, 2 ore alb negru cu familia conducătoare, coruri și recitatori, eventual un serial vechi odată pe săptămână, care atunci părea grozav. La cinematograf frig, miros de motorină și niscaiva film sovietic, uneori românesc cu subiecte aprobate de sus, chipurile educative. N-avea nimeni chef de așa ceva. Vremea filmelor la care luptai pentru un bilet în plus trecuse de mult. Eventual la București vedeai ceva mai acătării, dar majoritatea ajungea la București doar "cu probleme" sau deloc.
Teatru? Operă? Acolo unde mai existau, erau marcate de autofinanțare și de cenzură, iar la spectacol stăteai cu paltonul.
O seară liniștită acasă? Curentul se lua pe la 6, dispărea și bruma de căldură, ai fi citit sub plapumă la lumânare, dar rar găseai o carte care să te îndemne să faci așa ceva.
Cenaclul părea o gură de aer, ceva gen Radio Europa Liberă, dar pe viu. Aici nu se vorbea despre partid, conducător și socialism și asta constituia o performanță în România acelor ani. Limbajul era diferit de limba de lemn a activiștilor. Oamenii erau reali, prost îmbrăcați, flămânzi, zgribuliți dar păreau din altă lume. Pentru ei socialismul nu exista, cu toate că trăiau în miezul lui. Nu-i preocupa coada de la complex, unde eventual se vindeau tacâmuri de pui congelate, nu erau frământați de prețul mielului viu în piață sau dacă se găseau ardei kapia. Nimeni nu era dornic sa ajungă celebru, asta însemnând să-ți pună partidul galoanele pe umeri. Nimeni nu se gândea sa-l toarne pe celălalt pentru o butelie de aragaz sau o ladă frigorifică, care se vindeau doar cu repartizare. Oamenii aceia nu erau proprietari de "Dacia" și nu erau preocupați de rația lunară de benzină pentru care stăteai la coadă o zi și o noapte. Oamenii aceia nu veneau din marile orașe unde socialismul avea o față ceva mai umană. Majoritatea își duceau zilele în orășele sau sate uitate de lume, unde viața era demnă de Siberia. Nu se plângeau și nu doreau să plece de acolo. Acceptau să stea cu orele prin săli de așteptare sordide, să înghețe în trenuri care de abia se mai țineau în balamale și miroseau groaznic a urină, să facă câte o zi întreagă pe drum pentru a veni la cenaclu unde intrau ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă veneau din cartier. Se mulțumeau cu bere proastă, cu vin contrafăcut sau cu vodcă din cine știe ca chimicale. Nu conta. Fumau țigări proaste și știau că își fac praf sănătatea, dar pentru ei nici asta nu conta.
Cine nu a trăit acele vremuri nu va înțelege niciodată adevărata glorie și frumusețe a României socialiste: să reziști până la capăt.
NOI, cei de peste 40, 45, 60 de ani… suntem o Generație care nu se mai întoarce: – dar care generație s-a “întors” până în prezent?
O GENERAȚIE care a mers și s-a întors de la şcoală pe jos. – și ce-i cu asta? ai învâțat mai bine mergând pe jos?
O GENERAȚIE care, dacă profesorul te trimitea după cretă la secretariat, te umflai de parcă erai Superman! – și la ce te ajuta?
O GENERAȚIE care a studiat singură, nu aveam bani pentru meditații sau mai bine zis nu se dădeau….. dacă nu înțelegeai ceva, rămâneai după curs și ți se explica. – minciună… meditațiile erau o adevărată industrie..
O GENERAȚIE care a stat la tablă și a scris cu mândrie în fața clasei. – degeaba mândrie dacă ai scris cu greșeli…
O GENERAȚIE care nu mergea cu automobilul la şcoală. – pentru că nu erau nici automobile, nici benzină…
O GENERAȚIE care scria în jurnalele sale, o generație de elevi care și-au făcut temele singuri, nu și-au sunat părinții. – altă minciună…
O GENERAȚIE ruşinată să stea pe scaun, în autobuz, lângă un adult în picioare. – zău așa?
O GENERAȚIE care a râs mult și în linişte cu frații înainte de somn, ca să nu ştie părinții că sunt treji. – asta unde ai citit-o?
O GENERAȚIE, care a respectat mult părinții, profesorii sau vecinii. – în afară de cazurile în care nu-i respecta…
O GENERAȚIE care s-a jucat pe stradă și a băut apă de la fântână. – pentru că părinții erau la servici și răcoritoare nu prea erau…
O GENERAȚIE care a iubit binele, frumosul, adevărul și a fost mulțumită! – așa scria ziarul “Scânteia”…
Suntem O GENERAȚIE care, din păcate, nu se mai întoarce!.. asta e o imbecilitate, tot din păcate…
O GENERAȚIE cu cei șapte ani învățați și respectați. – care 7 ani? ăia de pe stradă?…
Așteptându-l pe Theodoros...
Am visat ca eram cu toții, cei mici, cei mari și cei mijlocii, adunați în piața mare a orașului, așteptând. Nu-mi aduc aminte ce așteptam, nu-mi aduc aminte dacă înțelegeam ceva din așteptarea aceea sau dacă venisem măcar acolo din proprie voința sau fuseserăm adunați de alții. Lumea stătea cu ochii ațintiți în sus, era o lumină Orbitoare, de care îmi aduc perfect aminte că venea direct de la Soare, mult mai orbitoare decât palidele lumini ale reflectoarelor care înconjurau și luminau mulțimea din piață.
Mi-am pus mina la frunte, acolo unde mă arde de obicei orice lumină venită de sus și, cu ochii mijiți, ca un bebeluș întâmplat prin mulțime, am văzut un chip ascuțit, cu plete cenușii și ochi negri de tristețea fericirii, cocoțat pe un Obelisc tuciuriu ș luminos ca privirea lui. În jurul pieței stăteau cuminți, aranjate lucios sub lumina reflectoarelor, niște mașinuțe colorate, pline de reclame, cu motoarele pornite. Erau mai degrabă mici utilaje pe roti, ca niște care fără cai, așteptând parcă aceeași așteptare ca și noi.
În vis nu cred ca poți visa cu adevărat așteptarea, ea e tot timpul mascată de spaime, îmbălsămată de fricile de peste zi, urâțită de frumosul pe care îl deslușim la trezire. Așa și azi-noapte, foarte repede după ce ochii somnului rece mi-au dat piața cu oameni, Obeliscul Orbitor și mașinuțele colorate, într-o clipită am simțit un șuier de zbor, ca un zvon de murire și am văzut chipul negru înfășurat într-o mantie neagră prăbușindu-se în hăul pieței.
Izbitura de dalele lucioase s-a transformat în sunetul lăsat nouă de stolurile de păsări la plecarea spre cald și în locul trupului, care dispăruse în măruntaiele pieței, miriade de foi de hârtie țâșniseră din locul prăbușirii în toate direcțiile, revărsându-se peste noi. Nimeni nu s-a mișcat din loc, încremenirea mi-a adus aminte de minciunile fotografiei.
Ca la un semn, mașinuțele s-au pornit pe roțile lor imense și au adunat rând pe rând foile împrăștiate la picioarele noastre.
Ca la un semn, ne-am retras pios și cuminți din calea lor, așezându-ne pe rânduri, cei mici, cei mari și cei mijlocii, așteptând o altă așteptare.
Ca la un semn, mașinuțele au înghițit foile în burțile lor de tablă și s-au așezat apoi grijuliu la locurile lor sub reflectoare.
Ca la un semn, din adâncurile lor, mașinuțele au scos apoi cărți cu coperte lucitoare, cu numele, de niciunde știut și cu chipul de neuitat al omului de pe Obelisc.
Ca la un semn, alarma a sunat la capul meu, m-am ridicat să mai trăiesc o zi și pe ecranul telefonului am citit un mesaj de la mama: “A sosit Theodoros de M. Cărtărescu”. M-am uitat repede pe calendar, mai sunt 33 de zile până să ajung în Piață.
Anul 2013... fiecare poză spune o poveste: cum și cine era atunci la Bistrița, ce se întâmpla și ce nu se întâmpla, ce visau, ce sperau oamenii... atunci și acum.
Câteodată ne prinde bine să ne întoarcem privirile spre trecut. Nu spre cel îndepărtat, pe care îl evocăm din diferite motive, dar care nu ține de viața noastră personală.
Da, și noi am avut și mai avem o viață, poate mai importantă pentru noi decât bătăliile care le-au adus faimă unora, durere altora și moarte celor de pe câmpul de luptă.
Pentru fiecare dintre noi, viața proprie oferă destule amintiri încât să nu mai fie nevoie să ne preocupăm cu atâta sârg de marile probleme ale omenirii.
E weekend, vă propun un ceai cald, tihna căminului și alcătuirea de fum a amintirilor.
Sfârșit de mileniu. Lansare nebună în sala de protocol a președinților din Gara Cluj!
1999. Sala de protocol a Gării Cluj. Splendidă. Închisă din comunism, de la ultima vizită a unui președinte de stat, Todor Jivkov, când acesta s-a întâlnit, la Cluj, cu Ceaușescu. Deschisă acum pentru lansarea cărții de debut a subsemnatului, “Pudriera cu apă”, Ed. Paralela 45. Debutul teoretic fusese la Ed, Dacia, în 1984, la comun cu alți 14 autori și purta un titlu de nebuloasă: “Alpha `84”. Pe peronul Gării Cluj se strânseseră, fără exagerare, sute de oameni, mulți călători între două trenuri. În prezidiu, poetul Călin Vlasie – directorul editurii – regretatul critic literar Petru Poantă, poetul Dan Damaschin, reprezentantul editurii la Cluj, je, șeful de Gară și doi lăutari, ca să dea o culoare lumească evenimentului. În culise, numeroși scriitori clujeni și oameni de presă și televiziune. Protocolul: de cinci stele, asigurat de regretatul Ioan Mureșan de la SC Alimentara, un belșug cum rar întâlnisem. După un scurt interviu, direct pe peron, în șuierul trenurilor, acordat altui mare plecat, Radu Săplăcan – redactor la Radio Cluj – am fugit înapoi, în “prezidiu”. La așa belșug de licori unii băuseră deja peste măsură și-l certau de zor pe criticul Poantă, cerându-i să închidă ca să înceapă lăutarii: falsul Grutzi și un acordeonist necunoscut. Cert este că entuziasmul a atins paroxismul. Nici n-am apucat să gust câte ceva, fiind ocupat cu interviurile – și apoi cu autografele - că aveam deja înregistrate victime… Ba, mai mult, jurnaliștii de la București doreau schimbarea decorului, mai ales că venise să ne ducă, personal, la crâșma lui din Grigorescu, celebrul Popescu – zis “Pistol” (asta pentru că umbla permanent cu pistolul la vedere). Și atunci, fie voia lor, am decolat. ELVIS HAS JUST LEFT THE BUILDING! Dar nu înainte de a-i da indicații stricte, poetului Ioan Negru, să transporte ce a mai rămas din marfă (și rămăsese, slavă Domnului!) la Ema, localul boemei – și să continue cheful. Iar noi am dus-o, neștiutori, până dimineață, sechestrați de “Pistol”. Lansare de carte la sfârșit de mileniu trecut. Nebună, nebună, nebună intrare în literatură!
2013 - la Bistrița se decernau premii: implicarea presei în promovarea culturii.
În imagine doi dintre laureați: Victor Știr și Menuț Maximinian.
O filă din istoria presei locale.
Poate într-o zi cineva se va încumeta să scrie o istorie critică a presei din Bistrița, din 1990 și până în prezent.
Schimbările au fost și sunt în continuare foarte mari. Oamenii au rămas - sau au plecat, s-au adaptat mai bine sau au trecut prin perioade de criză.
Asta e viața cu adevărurile ei. Adevărul nu este cel pe care îl dorim, avem de ales: admitem adevărul sau trăim în minciună. Faptul că se poate trăi și în minciună nu constituie nici o victorie, nici o dovadă a capacității de adaptare. Este doar un alt accident.
Din păcate trăim în vremea când presa nu se mai face în numele adevărului, ci pentru a atrage consumatorul. Vorba bătrânului Will: "Cum vă place..."
Zi de zi mă simt ca un trădător. Stau în fața afișului (de fapt în fața ecranului care arată afișul). Cenaclu. Azi. La Cluj. În mod normal ar trebui să fiu pe drum. Speranțe de loc de parcare în Cipariu sunt, după ora 17. Întoarcerea la miez de noapte prin ceață nu e atractivă. Renunț.
Începe trădarea. Regret carantina. Ce simplu era pe Zoom. Acasă. Cald. Motanul toarce alături.
La vârsta mea ar trebui să răspund cu "nu" la tot ce ține de IT. Nu știu... nu a intrat... nu se deschide... Onorabil ar fi să apelez la nepoatele mele pentru setări. Spre disperarea lor. Să exclam din sfert în sfert de oră: nu știu ce s-a intămplat...
Așa deschid laptopul, postez pe blog, umblu pe FB, Twitter, Instagram... și mă simt ca un trădător.
Ce mă sfătuiți?
Am aflat de existența lui când aceasta era să se încheie. Proprietarul intenționa să-l ducă la abator. Era prea bătrân și nu mai dădea randament. Deh... societatea post modernă se bazează pe performanță.
Am oferit prețul de la abator minus osteneala de a-l mai transporta până acolo. Târg încheiat rapid. Iar Bubi a mai trăit aproape 3 ani în pace și liniște.
O poveste banală. Sau poate nu e chiar atât de banală. Mi-am amintit de ea văzând supărările zilnice de la televizor. Nu le mai amintesc. Nu merită. Viața ne oferă atâtea bucurii despre care lumea nu vrea să știe. Fiecare e liber să creadă ce vrea și să alerge după năluca lui. Doar o face pe propria lui piele.
Am crezut ani de zile că nazismul a fost oribil pentru toata lumea, chiar si pentru naziștii atrasi în această înfiorătoare capcană. Viața m-a învățat cu nu am dreptate. Asistăm la reinterpretări ale istoriei care mă înspăimântă. Din păcate subiectul este abordat de regulă de pe poziții politice, iar în politică adevărul se multiplică după numărul partidelor până nu-l mai recunoaste nimeni.
Ne rămâne literatura, de pildă jurnalul lui Steinmetz Aladar…
Am scris Numele Tău ,Isuse -n inimile cititorilor!
De-ai cumpăra o lume ,la ce-ți mai folosește,
Când sufletul îți plânge și timpul se oprește?
De-ai prețui o clipă ,trăită într-un târziu…
Și-o ultimă speranță găsită-ntr-un pustiu ,
Când pașii tăi te poartă prin lumea-ntunecată,
Valoarea ta prin lume n-ai s-o cunoști vreodată…
De-am știi de bunătate ,o lacrimă n-ar curge
Și cel născut în lume ,niciunul n-ar mai plânge!
Cât de aproape eşti de sufletul lor, cât de aproape eşti, acum, acum când din fântîna deschisă a cerului vin aceste gânduri
Aceste gânduri vin pe câmpul unde, doar nişte biete petale de crin îţi acoperă urmele, vino îţi spun, aşa îţi spun, vino să bem un ceai înainte de-a ne duce şi nu a mai fii
Cât de departe zboară macii? Mereu aceiaşi depărtare, una singură, doar una singură, pe câmpia tristă, dezolant de roşie, numele tău l-am înscris în tăriile pământului, dar pierdut a fost printre macii ce mi-au acoperit locul de odihnă.
Cât de departe eşti? Simt mirosul ploii, mirosul tău de femeie tânără,
Când ne-am ofilit, da, când ne-am ofilit, macii muriseră înecaţi, înecaţi de ploaia cu care picioarele şi trupul tău am spălat, le-am spălat, aşa cum am strâns toţi macii şi pe piept ţi i-am aşezat
Părul tău , a fân mirosea, a iarbă şi mormânt deschis, când au murit toate acele flori, da, atunci când au murit, drumul nostru nu era decât o aspră cărare, stearpă şosea, arsă de soare
Cât de departe zboară aceşti maci?
Printre tulpinile lor firave, privirea-ţi, nevăzute culori, ochii ca nişte curioase salamandre, haide, vino o dată, măcar o singură dată, cu tot cu umbra ta, cu ea cu tot să ascundem curcubeul
Nicăieri nu s-au văzut mai bine culorile toamnei, umbrele cocorilor peste macii adormiţi la zenit
Apă ne-am oprit să bem la fântână, doar apă ne-am oprit să bem, dar trupurile noastre, bolnave de dor, de dor şi de ele bolnave, s-au tot împuţinat, dăruindu-se pământului
Eu, eu ca un Sisif îţi voi căra cuvintele
Ca un Sisif…
Corina Negrea
Au răsărit brândușe
Au răsărit brândușe pe pajiștea din suflet.
E-al primăverii vers sau este-al toamnei scâncet?
Adun în glastra vieții mireasma lor suavă
Și-acopăr cu petale pocalul cu otravă…
Pe cerul răvășit de-al ploilor descântec
Plutesc la braț cu norii pe notele-unui cântec.
Cutreier printre vise și-mi pun conduri de foc
Să ard în spuza vremii morman de..nenoroc.
Cu fruntea învăluită de-a inserării umbră
Alung cu-n zâmbet cald înfățișarea-i sumbră!
Dansez printre cuvinte, călătorind în timp
Spre zorii unei zile dintr-un alt anotimp..
Când stele mii cădea-vor pe întristarea nopții
Și-or adormi în zori, pe geana dimineții…
Când visele-or dansa cu boabele de rouă,
Când dorul de tacere va cere-o slovă nouă.
Atunci, abia atunci, în ceasul cel de taină
Când versul va-îmbrăca a împlinirii haină,
Voi împleti trei slove, cu răsăritu-n palme…
Trăi-voi zbucium tandru, răsfrânt în clipe calme.
Dumitru Alexandru Bar
Oglinda de apă
Oglinda de apă
se sparge
în cioburi de lună
pe lac.
O trestie-naltă
ascultă
în şoapta de vânt
un dor ne-mpăcat.
Puzderii de stele
sclipesc licurici
prin iarba pătată
cu bob de argint.
Prin corul de greieri
un ţipăt de buhă
străbate văzduhul
pustiu.
În suflet, tăcerea
aşterne
covor de iubire
pe care să calci
Doamne.
Tu eşti
lângă mine,
din veci!
Dora Budăcean
Dansul îngerilor
Azi ninge-mi alb
și fulgi de nea să se prefacă-n îngeri,
plouă-mi cu lacrimi
de nestemate pe obraz
fă curcubee să brăzdeze cerul,
fulgilor, care se-nalță azi,
nu cad, făcându-le o scară
și-apoi, te uită cum nu plâng, uitându-mă la cer,
ci râd, cu lacrimi de cristal,
când îngerii de nea dansează îmbrățișați cu-n curcubeu.
Elisabeta Scurtu
***
nimeni n-ar trebui să îndrăznească
să-ți spună ce să visezi
visul meu din copilărie a fost să mănânc
pulpe de pui până mă satur
și pentru asta îmi desenam în palmă
oul primordial -iar uneori găina-
și așteptam să iasă puii
credeam că totul se rezumă la lucruri simple
dormit, mâncat și joacă
nu știam de inorogi sau nave spațiale
că există un parc tematic după visele fiecărui copil
nu știam nici măcar că poți visa orice vrei
așa sunt copiii cărunți
care încep să întinerească odată cu vârsta
Dumnezeu ne-a dat un ceas stricat
pe care îl scoatem din când în când din buzunar
și cum vedem mereu aceeași oră
visăm că trăim eternitatea
Gheorghe Mizgan
Să vină pacea!
Revine ploaia-n umbra nopții
Cu picuri ce lovesc în geam,
În gândul meu se nasc adopții,-
”Vine sfârșitul!” Îmi ziceam.
Adorm, tresar și văd ecranul,
Imagini rupte din coșmar,
Sunt prins și simt că-mi frâng elanul
Când văd ce chin și ce amar!
E, parcă, un bruiaj istoric,
Rachete-n tropote de cal,
Efectul este categoric,-
Mormane de moloz stradal.
De câte văd mă paște-un gând,
Războiul e infern, brutal,
Se-aud ființele plângând,-
Să vină pacea, sus, pe val!
Mirela Rus
VEȘNICIE
Dezbracă-te de lume și de vremelnicie,
Cobori la mine-n suflet și fi-vei ca acasă,
Topește cu iubire o iarnă prea geroasă
Și primăvara, tainic, preschimb-o-n veșnicie.
De noaptea cea adâncă, vindecă-mă, poate
Din zori să-mi faci coroana, din flori de liliac
Cărare, purtându-mi pașii la tine în cerdac
Șoptind, încet, a dorului dragi șoapte.
Cerne lumina lunii, pune-mi a razei salbă
Pe pieptu-mi, cercei din dulci petale la urechi;
Îngână dulci cuvinte și cântece străvechi,
Preschimbă-mi visul într-un buchet de flori de nalbă.
Fii fluture ce zboară, desprins parcă din soare,
Purtând pe-aripi culoare și-a dragostei lumină;
Căderi, dureri, de lună și stele le anină,
Și-mi fii în zi și noapte eternă sărbătoare.
Mirela Orban
O altfel de primăvară
mă roade primăvara asta,
oftează nedisimulat,
chircită la umbra unei traiectorii elicoidale,
cu o bătătură nouă în talpa stângă
și oase măcinate.
de sus, ochiul urmărea marioneta
cum pășea cadențat pe buza cercului.
trecuse de atâtea ori prin toate constelațiile
cărând greutăți egale pe talere,
negociate la sânge în fiecare doisprezecime.
doar în timpul peștilor făcea popas,
o clipă destul de mare așternea bucuria de a fi femeie,
Îți amintești? Era prin anii nouăzeci, pe vremea când eram egali, atunci când încă ne zbăteam să înțelegem că am ieșit dintr-o perioadă de încorsetare de toate felurile și că acum eram liberi, încă nu știam ce să facem cu libertatea, dar toți, fără excepție, speram să ne deschidem aripile cât mai larg și să ne înalțăm cât mai sus. Îți amintești? Veniseși într-o zi îmbrăcată ca o primăvară, cu o rochie lungă și vaporoasă și o pălărie de paie cu boruri largi. Am cumpărat flori pentru jardiniere, un coș mare cu flori în culorile rochiei tale. Râdeam. Și nu era nici măcar un trecător, bărbat sau femeie, să nu întoarcă privirea după tine. Știam cât ești de frumoasă doar că atunci păreai mai frumoasă ca oricând. Nu știu dacă erai fericită, dar zâmbeai și soarele îți lumina față. Radiai. Îți amintești? Îmi povesteai câte în lună și în stele și niciodată, absolut niciodată nu țin minte să fi spus ceva rău despre cineva. Îți amintești cum erai? Pentru că tu, cea de atunci, ai dispărut. În timp, încet, pas cu pas, ban cu ban. Ai devenit și mai frumoasă, și mai elegantă, și mult, mult mai bogată. Fericirea nu se găsește de-a gata nicăieri. Nu mai radiezi. Te-ai înălțat, dar nu cu aripile tale ci ai încălecat un nor. Nici nu mai atingi pământul, plutești. Îți amintești? Râdeam de cei care călăreau norii și nu mai știau cum să pășească. Râd și acum în sinea mea, ușor trist. Te văd plutind pe norul tău de unde mă privești ca pe un muc. Te strădui să zâmbești și-n loc de zâmbet îți răsare un fel de rictus pe față, de silă amestecată cu milă. Nu te speria, nu mă voi lipi de talpa pantofilor tăi.
Un serviciu de distribuție (chiar dacă e gratuit) e corect să informeze beneficiarii care aleg acest serviciu despre performanțele atinse – informare periodică (am optat pentru săptămânal).
Aceste performanțe nu constituie concurență – noesnerland.com nu e în nici o competiție, e un serviciu suplimentar, impactul distribuțiilor de pe acest blog se adaugă celorlalte mijloace prin care autorii își fac cunoscute textele – în măsura în care doresc acest suport.
Periodic voi încerca să vă ofer o analiză mai detaliată cu privire la impactul postărilor pentru orietarea contribuitorilor în relația lor cu publicul.
Ce ne-am face dacă ne-ar trece supărarea
câte postări pierdute, câte cauze abandonate
câtă liniște apăsătoare, ce mai încremenire…
spunea la vremea potrivită Vasile din neamul Gogea:
un om sănătos e un om nervos! -
nu vă mai jucați cu sănătatea planetei…
de nu am fi supărați am mai merge să votăm?
Cu protestele cum rămâne?
Ce ar mai dezbate televiziunile de știri?
Prăbușirea democrației, apatie socială, faliment media…
orice formă de progres compromisă - planeta, o casă de nebuni liniștiți
Vă rog, nu vă mai legați de oamenii supărați, ei
sunt sarea și piperul, alfa și omega, renașterea și mântuirea -
iar pentru supărare e nevoie de reguli, de legi, de decrete,
altfel pe cine să ne supărăm? de ce să mai protestăm?
și până când?
până când vom afla pe cel supărat
mai supărat decât toți supărații,
acel mare conducător…
(am mai avut, dar l-am risipit) - el marele conducător
devine Marele Conducător, noi - strâns uniți, foarte strâns
chiar strâns cu ușa… vom fi fericiți, doar fericiți
orice altă opțiune se va pedepsi conform legii
Mark are patru ani și ochi albaștri. Privește pe geamul troleibuzului cumva absent. În jur, dudui de toate vârstele îi zâmbesc. Încântat de așa audiență, tatăl lui Mark îl chestionează în fel și chip. Mark răspunde politicos. Și mecanic. Ai dormit azi, întreabă tatăl. Mark dă din cap și spune aproape șoptit, da. Minți, zice tatăl, ți-a crescut nasul. Ochii lui Mark își privesc tatăl cu teamă în timp ce își pipăie nasul. Duduile zâmbesc zgomotos. Eu nu simt că mi-a crescut, șoptește Mark privindu-mă. Îi zâmbesc cât pot de convingator și îi fac semn că nu i-a crescut. Și domnișoara, nu vede nici ea că mi-a crescut, zice Mark. Domnișoara sunt eu. Tatăl tace și mă privește tăios. Îl privesc și eu, fără să clipesc. Nu mă impresionează în niciun fel privirea lui și vreau să știe. Am motivele mele. Continuu să-i zâmbesc lui Mark. Mark nu zâmbește. Doar mă privește. Am dormit, îmi șoptește Mark, dar nu chiar imediat. La coborâre, Mark mă sărută pe obraz și-mi spune “te iubesc”, cel mai sincer te iubesc pe care mi l-a spus cineva vreodată. Duduile din jur se înduioșează în cor. Și ochii mei se umezesc. Și mi-ar plăcea ca ochilor lui Mark să nu le mai fie teamă niciodată.
În lumea care nu există am fi atât de fericiți
am face lucruri importante - și cât de repede
se ridică în nori castele argintii
ne facem poze cu stema imperiului din alte vremuri
așteptăm să ne crească aripioare din umeri
și incantații din urechi …
În lumea care nu există am fi atât de fericiți
am plânge umăr la umăr destinul potrivnic
am recita din fabule și singuri ne-am cânta
din liră degeaba …
În lumea care nu există am fi atât de fericiți
și n-am mai fi nedreptățiți
în lumea care nu există
1) La jeunesse est amour et beauté ; elle est une fleur convoitée par les adultes et par les vieux.
· 2) La jeunesse a l’odeur du champ aux fleurs, des statues pas encore sculptées, mais désirées.
· 3) Lorsque les jeunes ont des maîtres éclairs, la terre et le ciel les habillent aux couleurs de l’arc-en-ciel.
· 4) La jeunesse est la splendeur de la création, influencer les mystères, créer les Lumières Divines.
· 5) Le jeune qui possède son propre vécu, il fascine tout en sagesse et peut guider le vent de l’Histoire.
· 6) Les jeunes de nos jours, vivant l’époque de l’Internet où tout vieilli très vite, croient dans l’avenir.
· 7) Au clair de la jeunesse, la faim de l’amour contrôle les sources, les ombres ne peuvent pas pénétrer!
· 8) Quand l’adulte erre par les ténèbres et observe les tombeaux d’illusions, alors la foi lève parmi les pensées.
· 9) Lorsque la jeunesse rayonne dans des amours inappropriées, l’univers et la pensée nage dans le creux du doute…
·
· 9) N’abandonnez pas les jeunes dans les ténèbres ! Aidez-les à regarder dans leurs tripes… Aidez-les à goûter le bonheur de l’acquis des valeurs…
·
· 10) Les jeunes qui se lancent dans les ténèbres de la nuit, accumulant des richesses sans travailler, l’habillent dans la vallée des larmes.
· 11) Sur les chemins étreints de la vie, les jeunes ont besoin d’être encouragés, petit à petit, pas à pas, par des codes durables.
· 12 Au clair de la jeunesse, la faim de l’amour contrôle les sources, les ombres ne peuvent pas pénétrer !
Victoria Fatu Nalatiu
(Née le 8 août 1941, à Domneşti, judet Bistrita-Nasaud, Roumanie) Poète, prosatrice, bibliothécaire mais aussi artiste peintre, Victoire Fatu Nalatiu suivit les cours à l’Université de Philosophie de Bucarest (1975-1978) et s’initia auprès de la section de Peinture de l’Ecole Populaire d’Art de Bistrita (1980-1983), dirigé par l’artiste Octavian Stoia.. La bibliothèque de Bistrita-Nasaud porte son nom. Sa poésie, traduite ou non, trouve une place de choix dans beaucoup d’anthologies parues à travers le monde.
Nösnerland 