De când a scris Erich Fromm despre frica de libertate s-au întâmplat multe. Guvernele tentate se recurgă la forță și-au dat seama (cele care au fost dispuse să învețe) că forța nu e o soluție pe termen lung. Poți transforma țara într-o colonie penitenciară dar… nu mai stăpânești o țară, ai rămas cu o pușcărie mai mare. Nu mă preocupă guvernele, în schimb îmi pasă de oamenii care s-au trezit liberi dar uneori ai impresia că libertatea mai mult îi încurcă.
În lagărele de muncă aveai două opțiuni: să-i ajuți pe ceilalți sau să devii turnător. Toți trăiau însă în aceeași mizerie, inclusiv gardienii despre care era greu de spus pe cine urau mai mult, pe deținuți sau pe ei înșiși pentru viața pe care o duceau.
Libertatea vine cu oportunități iar oportunitățile generează inegalități dureroase mai ales pentru cei care au fost obișnuiți ca toată lumea să fie tratată la fel (cel puțin în aparență). Orgoliul, un sfetnic rău dar eficient, îl face pe perdant să prefere minciunile care îi spun că a fost înșelat, furat, batjocorit… e o consolare ieftină și tocmai de aceea e la îndemâna oricui. În același timp e un excelent mediu de manipulare și cei interesați îl preferă fiindcă e atât de ieftin. Fenomenul are o denumire: populism și după cum se vede nu are leac.
Ar trebui să adnotăm opera d-lui. Fromm cu mențiunea că libertatea nu generează doar frică ci după un timp ea poate duce la oboseală și lehamite. Individul nu mai vrea să fie confruntat cu reproșul că “altul a fost mai bun“, el ajunge să-și dorească să se termine odată, să revenim la lagăr unde viața era mizerabilă dar scutită de complicații, unde singura problemă reală era supraviețuirea, dar nici asta nu era o problemă prea mare fiindcă nu prea aveai de ce să-ți dorești să supraviețuiești la nesfârșit.
Unde vom ajunge? La capăt, probabil la capătul răbdării când vom insista să distrugem tot după care lucrurile se vor liniști sub scrum iar viața o va lua de la început. Ce putem să facem? Nimic. Deci… let it be!
Nösnerland 