Poetul, când miroase a dragoste,                              
trăieşte în grădinile imaginaţiei,
înflorind prin măreţia divină.
Atunci devine mlădios, mănos şi tandru
şi-aşterne misteru-n lumină.

Poetul, când aude intonaţia puterilor malefice,
şuieratul cobrei flămânde, ce-i muşcă sufletul,
trăieşte amărăciunea agresivă.
De ravagiile durerii
intră-n agonia plăsmuirilor devastatoare…

Poetul, înainte de pustiire,
crede în raiul poveştilor, în limbajul stelelor ,
în ceruri deschise, în întrebările copiilor,
ce gravează nemărginirea…
Poetul crede în întrebările copiilor, ce gravează nemărginirea.