O! Ce floare frumoasă, nu-i așa?… Ce minunat spectacol, m-a încântat în mod deosebit… Superbă femeia aceea, ce zici?… Dacă nu citim, domnilor, mai nimic, de unde să avem cultură, lectura e baza oricărei culturi, fără cultură o națiune nu poate supraviețui… Fără agricultură suntem morți, ascultă-mă pe mine, am studiat problema din doască în doască… Industria e ceea ce ține o țară în lumea civilizată, știu ce vorbesc, am fost inginer 50 de ani și nu de oridecare… Eu, dragă, în fiecare an fac compot de piersici, e pe departe cel mai aromat… Nu pot să trăiesc fără el, e ceva în omul ăla care rezonează pe toate nivelurile cu mine… Nivelele… Da’ nivelurile ce are? Sună prost, părerea mea…
Părerea mea.. părerile noastre… Fără ele nu putem scoate capul pe ușă, fără siguranța pe care ne-o dau convingerile noastre, mascate cu delicatețe sub pardonabilul termen de ”părere”… Instinctul de supraviețuire ne dotează cu capacitatea deciziei spontane, instinctul de apartenență ne bruiază cu capacitatea de adaptare. Mediul înconjurător cochetează la derută cu legea selecției naturale, iar cum mediul înconjurător în contemporaneitate este Grupul, acesta ne decide manierele și ne rescrie reflexele. Se creează ierarhii hormonale, bazate pe carismă și pe gradul de obediență al membrilor. Odată ierarhia stabilită, haita grupată în jurul unor idei, de obicei fixe și stăruitoare ca ochiul furtunii, se rotește cu toate elementele ei eteroclite în jurul fixației, cu singurul scop – de obicei neconștientizat – de a corespunde. Ciucuri de iscusințe fascinate roiesc în preajma carismaticului coordonator, iar odată ce ierarhia este împământenită, se trece la lăsarea urmelor pe zăpadă. Aliniați în ordinea deja stabilită, fiecare aderent își scoate opera în fața tuturor și performează cu speranța zgribulită că urma lui va imprima hieroglifele adevărului pe spațiul imaculat al infinitului pufos și rece.
Pădurea de grupuri se constituie într-un microclimat cu ecosisteme variate, care se întretaie uneori cu efecte surprinzătoare, de la amabilități sterile, la dușmănii conjuncturale, ierarhia în grup și ierarhia grupurilor în desișul specializării constituind deliciul și hrana pentru flora și fauna ce se întâmplă să asiste ca spectatori prin crângul intereselor.
Dar ce te faci când apare un model nou de organizare, bazat pe harababură ca metodologie percepută de funcționare, cu un volum de necuprins al informațiilor necesare de prelucrat pentru a deveni capabil să-l însușești și cu o fluiditate de nestăpânit a carismei și ideilor care polarizează?
Rețeaua – dihania cu capetele în continuă multiplicare, fata morgana, sirena jumătate om, jumătate vis de om – se înfiripă în fiziologia fiecăruia dintre noi.
Structura rețelei e eterogenă, nodurile sunt fluide, conexiunile se fac și se desfac la fiecare bătaie a contorului care ne numără accesul la sistem. Volatilitatea circulației informației se suprapune cu ritmul și așa alert al cotidianului și astfel generează ușor sentimente de euforie, dar și de anxietate…
Ierarhia se disipă ca fumul la fiecare adiere venită dintr-o altă direcție nodală, iar expunerea intimității personale devine un activ ușor de accesat și de valorizat de dibăcia carismei celor cu abilități digitale.
Brusc, organele bunului simț, ale evaluării, reevaluării și autoevaluării se atrofiază încetul cu încetul, glanda fascinației se hipertrofiază și hormonii placeboului digital încep să ne mișune măruntaiele mai mult sau mai puțin metafizice. În aerul din jurul computerului/tabletei/telefonului se simte un zumzet venit parcă de nicăieri și pe buzele altădată strânse în jurul ideilor fixe apare un zâmbet protejat de anonimitatea dispozitivului din față: lipsește ierarhia, lipsește responsabilitatea, lipsesc criteriile… Acum e momentul.. A venit primăvara ieșirii din matca fricii și a penibilului, iar la adăpostul anonimatului, tentația performării devine de nerezistat… acum e timpul fiecăruia, al tuturor, deci timpul nimănui…
Gestica instinctului se spontaneizează, principalul adversar al intenției împărtășite devine timpul, graba de a performa și de a ieși, în coate și în genunchi, cu taraba în piață nu mai lasă timp pentru reflecție, pentru dospirea ideii, pentru pârgul fructului minții.
Întrebările care îmi stau pe buza minții acum și pe care vi le propun ar fi:
- Putem sta deoparte de noul model al rețelei, continuând să ne adăpostim în desișul primitor al ierarhiei de grup?
- Este de datoria noastră să căutăm restabilirea criteriilor valorice care să ne permită evaluarea în cunoștință de cauză a noianului de evenimente (unele culturale) care ne împânzesc existența digitală?
- Cum ne îmblânzim hormonii fascinației în noua alternativă a excesului de insecuritate epistemică de care ne lovim zilnic, ca să evităm debalansarea la nivel comunicativ, social, personal?
Marius Buculei
Lasă un răspuns