Búcsú

Hogy tudok felkészülni a halálodra , miért sírok most, amikor pontosan tudom, hogy csak a földi létednek lesz vége?
Mégis nagyon nehéz az elválás. Ülök melletted a földön , és míg alszol nézem a holnapi napot, amikor örökre lehunyod majd a szemed.
Miután az előző kutyámtól elbúcsúztam, kijelentettem, hogy soha többet nem lesz kutyám…, csak ha idetéved,vagy a kerítésen át bedobják az udvarra. Majdnem így történt ,mert bő egy év múlva  meglátogatott egy barátnőm, aki útközben hét újszülött kutyát nyalábolt fel az árokból .
– Vissza kéne menni, talán vannak még páran- mondta Kati .A megérzése jó volt, te ott remegtél azon a  novemberi  napon, melletted üres kartondoboz.Valaki úgy dobott ki benneteket , ahogy még a szemetet sem tisztességes kihajtani az út szélére. Olyan szépek voltatok, egy kis világosbarna valahogy kitűnt a kupacból ,de az nem te voltál .A kezembe vettem és már nem akartam elengedni.
Bence , a nagy kutyabarát ,téged szemelt ki,így megállapodtunk , hogy nálam lesztek és felnevellek , míg önállóan tudtok enni, aztán hozzá kerülsz.
Batu – így neveztem el a testvéredet, csak egy napig élt, belső vérzése lett. A többieket elaltatták ,  a kutyamenhely sem fogadta be őket, mert a szemetek is csukva volt még.
Bence mint egy apuka, mindent bevásárolt , cumisüveget, a legjobb minőségű tápszert, és mindennap meglátogatott.Neki már volt kutyája, így nálam maradtál. A tenyeremnél is kisebb voltál, és egyik nap amikor a kezemben tartottalak , kinyitottad a szemed.Összefonódott a tekintetünk , és 14 éve kötődünk egymáshoz.
Emlékszel ugye, amikor az első hetekben egy narancssárga oldaltáskában vittelek magammal mindenhova, még dolgozni is, és egész nap együtt voltunk. Vagy amikor boldogok voltunk és teljes hangerővel szólt a Thunderstruck , én ölbe kaptalak úgy ugráltunk mint  Angus ,aztán rám hánytad a reggelit .
Soha nem voltál beteg ,pár hónappal ezelőtt, még mindig úgy viselkedtél mint kölyök korodban . Lelkileg túlérzékeny voltál mint én, de mindent kibírtunk ,te voltál mellettem életem azon szakaszában is, amikor elviselhetetlen volt a gyász… De nem csak egy kutya vagy, te voltál a társam hosszú éveken át. Már nyáron menni akartál, de még maradtál néhány hónapot. Tudom ,hogy értem tetted ezt is.
Most már elengedlek .Menj , találkozz a hét vezérrel,a testvéreiddel, Te , drága egyetlen túlélő !
Köszönöm Borka , köszönök mindent!

Gyöngyi Gorbai

Rețetă pentru prietenie

Nu-i nimic, zici, când mai pierzi unul, am destui, mulți chiar, unul mai puțin nu se simte. Și nici nu simți până într-o zi când îți dai seama că nu ți-a mai rămas niciunul. În ziua aceea tocmai ai vorbit cu ultimii trei. Cumva, ai ascultat aceeași poveste, aceleași sfaturi, aceleași reproșuri spuse cu aceleași cuvinte, de trei ori. Le recunoști, le-ai mai auzit, ți le spusese unul dintre ei înainte de a-ți da seama, deși știai, că le va spune mai departe, ba mai mult, că vor vorbi despre tine, te vor judeca, vor pune verdicte pe acțiunile tale, le vor interpreta și evident vor cădea toți trei de acord că au dreptate. Dar nu-ți comunică. Tu nu mai ai nimic de oferit. Nu lor. Tu ești un balast de care nu pot nici scăpa, elegant, dar nici nu-l mai pot duce cu ei. Așa că, încet, încet își fac grupuri noi din care tu nu mai faci parte. Tu ești prietenul de care nu mai are nevoie unul dintre ei, la început, apoi toți trei. Tu ai fost, acum nu mai ești. Și tu taci. Taci și asculți și nu spui nimic, nu spui că exact la fel ți-au spus și ceilalți doi acum câteva minute, că știi cine a implantat ideea, știi și de ce, știi și tot ce ți-a spus, în ani, atunci când aveai ceva de oferit, despre ceilalți doi, dar ai tăcut atunci cum ai să taci și acum că nu are nici sens, nici motivație, vor descoperi la vremea potrivită, atunci când, la rândul lor, nu vor mai avea nimic de oferit. Până atunci însă, vor rămâne cei mai buni prieteni. 

Dora Budăcean

Gânduri cu înghețată de ciocolată

A trecut și Dragobetele. Ce-i drept parcă nu am văzut atâția ursuleți roz și inimioare sclipitoare ca în alți ani. Bine, cine, doamne iartă-mă, mai are atâta iubire în el după Valentine. Acolo au zburdat inimioarele de unde nu te așteptai. Mă rog, nu sunt eu mare fan al declarațiilor astea fără substanță. Acum ceva ani îmi făcea un cineva declarații pe Messenger de mă amețea. Doamne, atâta sclipici nu văzusem în viața mea. Mă gândesc eu să îi răspund omului, așa, din politețe. Și începe să-mi scrie cu subiect și predicat cam ce mi-ar face el mie, în toate modurile posibile și neaparat după ce am bea șampanie în cada plină cu petale și spumă. Am uitat să precizez că omul era plini de mușchi, mi i-a prezentat, pe toți, în mai multe poze. Avea gâtul și ceafa atât de late că abia i se distingea și capul. A, și avea jumătate din vârsta mea, asta ca să nu spun că eram de două ori mai bătrână decât el. Mă rog, nu m-a impresionat. Așa că l-am blocat. Apoi i-am blocat, rând pe rând, și pe alții asemenea lui. Deci, adio poze cu mușchi și în niciun caz cu inimioare și sclipici. Ideea este că eu nu înțeleg exact cum mă găseau aceia, că eu nu-l cunoșteam pe niciunul. În fine, deci mi-am îndepărtat toți potențialii admiratori care mi-ar fi trimis vreun mesaj de Valentine sau de Dragobete. De fapt, eu nu cred că așa funcționează Valentinele sau Dragobetele, dar, ce știu eu. Pe vremea mea, vai, ce-mi place clișeul ăsta, nici nu exista Valentine, adică exista dar nu-l sărbătorea nimeni, deci, pe cale de consecință nu sărbătorea nimeni nici Dragobetele. Bine, poate erau locuri unde se sărbătorea, dar nu ca acum. De fapt, ca să fiu foarte sincera, eu de Dragobete am auzit doar după ce Valentinele a devenit oficial sărbătoarea iubirii și la noi. Bine, dar eu, cum spuneam, sunt din altă vreme, de pe vremea când dacă primeam flori, așa, tam-nesam, apoi aia era emoție adevărată. Țin minte că într-un sfârșit de octombrie, iubitul meu de atunci m-a așteptat în gară, că pe vremea aia a mea lumea circula cu trenul, deci m-a așteptat cu un buchet de trandafiri. Nu au fost cei mai frumoși trandafiri pe care i-am primit vreodată, dar au fost singurii pe care i-am ținut minte. Mai văd și acum câte un tânăr cu flori în mână într-o zi de marți sau joi, oarecare, și eu mă emoționez, că de, sunt de pe vremea naturelului simțitor. Mi-ar plăcea să cred că se emoționează și cea care le primește. Măcar când sunt în privat. Când eram în vechiul sediu era o distracție pentru mine mersul la toaletă. Fetele vorbeau la telefon în timp ce utilizau toaleta, așa că, vrând nevrând, ascultam. Cel mai mult mi-a plăcut una care îi mulțumea iubitului pentru mesajul de Valentine cu niște așa vorbe dulci de nu-mi venea să cred că e totuși în cabina de alături. Dar apoi a tras apa. 

Cum eu de fapt m-am pornit la cumpărături în timp ce-mi zburau toate gândurile astea prin cap și tocmai am trecut pe lângă raionul promoțional plin de dulciuri în cutii în formă de inimioară cu fundițe alb-roșu, mi-am amintit că vine și 8 martie, deci sărbătoarea continuă. Nu mai stau pe gânduri și mă cadorisesc cu două buchete mari de lalele și o găleată de înghețată de ciocolată. Preventiv, îmi zic, în caz de vreo depresie, sau de, doamne ferește, vreo slăbiciune melancolico-blegoasă în care să mă penibilizez isteric trimițând mesaje vreunuia dintre foști, din acelea cu îți doresc o primăvară frumoasă, gen. Să fiu foarte sinceră, nu aș face-o. Deci exclus. Și apoi, înghețata mă ajută întotdeauna să iau deciziile corecte. Și cu siguranță ei încă nu au terminat de făcut mătănii că au scăpat de mine. Mă zărește un prieten. Nu-i cam frig pentru înghețată, zice?! Este rețeta mea secretă antidepresivă, îi șoptesc. Bine nu i-am spus că de fapt este alimentul meu preferat în orice situație și moment al zilei și nici că a doua zi fac o amigdalită de toată frumusețea și rămân și fără voce. Acum, spre seară primesc un mesaj de la prietenul meu: “Sigur mi-ai dat rețeta bună?! Că sunt deja la a treia găleată”.  E bine să știu că nu sunt singurul dinozaur, îmi zic.

Dora Budăcean

Motanul “rupe tăcerea” (zice presa)

Am fost preveniți, de aceea avem internet, să nu ratăm ocaziile – nu se admit decât ratările totale care se numesc destin, dar despre asta vă pot lămuri mai bine speakerii de motivaționale, știți – cei cu gândirea pozitivă și alte scheme electrice. Să rămânem la afiș – e clar, nu? Dacă sunteti în Tg. Mureș… nu sunteti? Ne vom uita la poze și vom citi știrile…

Trebuie să vă spun ca am aflat amănunte, chiar din gura autorului lipsit de prudență. În loc să invoce dreptul de a nu spune nimic, el a declarat… avem probe…

Autorul este asistat când scrie. V-ați gândit la AI? Nu, nu e inteligența artificială, e un maestru zen cât se poate de natural. Concret: e motanul, el deține toate secretele.

Dacă aveți norocul să vă aflati la Tg. Mureș, nu uitați să întrebați de motan. La el se găsește cheia întregului mister. Să aveți un weekend cu suspans.

Etichetarea „New age”

„Ai fost etichetat...”
„Ai un comentariu la un link în care ai fost etichetat....”
Cred că Mark Zuckerberg ăsta, ne confundă cu borcanele de zacuscă….sau poate cu sticlele de bulion.
Socrul meu, fie iertat, avea acest obicei. De a eticheta orice.
“Zacuscă de fasole 2018”, “Gem de gutui 2019”…etc.
Eu unul, mă simt inconfortabil cu eticheta asta. Nu sunt zacuscă, nici gem, nici bulion. Cel puţin aşa îmi place să cred.
Veţi spune că sunt demodat şi potrivnic “trendurilor”.
Poate aşa este.
Dar, accept noul şi încerc să mă adaptez.
Dar nu din postura de zacuscă, gem sau bullion.
Îi respect pe cei care acceptă “etichetarea”. Le mai dau şi “Like”…dar eu prefer să fiu “Széll Sándor”.
De ce?
Pentru că eu scriu poveşti. Poveşti inventate, inspirate din realitate sau, chiar poveşti scrise de alţii, dar adaptate unor situaţii cu totul aparte.
În fine, prea multă explicaţie mai mult încurcă decât ajută.
Sigur că vom mărşălui multă vreme de acum înainte cu această „etichetă”...dar, vă recomand să fiţi voi...nu zacuscă, nu gem, nu bulion!

Vă mulţumesc!

Széll Sándor

Ce e val, ca valul trece….

Ai grijă să nu te încece…

Una dintre cele mai dezbătute teme din ultima perioadă, este rivalitatea dintre blogurile online şi revistele tipărite.
De curând, profesorul Zorin Diaconescu, printr-o postare pe blogul Noesnerland, a explicat foarte clar beneficiile unuia şi dezavantajele celuilalt.
Cred că orice om cu mintea limpede, nu poate decât să îl aprobe.
… dar!
Poate există şi o variantă de a echilibra online-ul şi tiparul.
Mă gândesc să… Să zicem că, trimestrial, bianual sau anual, cele mai bune texte de pe blog să fie adunate între coperțile unei reviste. Sau ale unui almanah.
Cine decide care sunt cele mai bune texte?
Cititorul!
Cine suportă costurile?
Cititorul… şi în acelaşi timp autorii, care la rândul lor sunt şi cititori!
Cum?
Prin precomandă!
Astfel, costurile sunt deja acoperite înainte de a fi tipărită revista.
Un singur impediment văd doar în acest proces. Şi anume distribuţia.
Dar cu siguranţă există rezolvare şi pentru aceasta.
Voi ce părere aveţi?
Scrieţi în comentarii!

Szell Sandor

Later edit:

De ce noesnerland.com?

… când avem atâtea reviste literare (poate chiar mai multe decât nevoile noastre de lectură)? Un prieten mi-a răspuns: nu contează câte reviste sunt, contează care e cea mai bună, acolo se va opri cititorul. Dar cititorul de unde să știe care e cea mai bună? Poate nu a descoperit-o încă pe cea mai bună fiindcă nu știe de ea.

L-am consultat pe Alfons și iată ce mi-a răspuns:

1. Accesibilitate: Un blog literar poate fi accesat rapid și ușor de oricine, oriunde în lume. În schimb, publicarea unei reviste tipărite necesită timp și bani pentru a fi trimisă prin poștă.

2. Interactivitate: Un blog literar oferă cititorilor posibilitatea de a lăsa comentarii și de a interacționa cu autorul și cu alți cititori. Acest lucru nu este posibil cu o revistă tipărită.

3. Flexibilitate: Un blog literar poate fi actualizat în orice moment și poate conține orice conținut pe care autorul îl dorește. În schimb, publicarea unei reviste tipărite necesită un proces mai complicat și mai costisitor.

4. Costuri reduse: Un blog literar poate fi început și menținut cu costuri minime, în timp ce publicarea unei reviste tipărite poate fi destul de costisitoare.

5. Vizibilitate: Un blog literar poate fi promovat și distribuit rapid și ușor prin intermediul rețelelor sociale și al motorului de căutare, ceea ce nu este posibil cu o revistă tipărită.

..și scrisul e liber!

  • nu doar gândurile, poți fi împiedicat să scrii, refuzat de edituri, redacții și alte somități, ți se poate confisca creionul și caietul dar nimeni nu poate ști dacă ai continuat să scrii în gând.

“Cazul” Cărtărescu semnalat pe rețele (înainte spuneam în presă, azi și presa e tot pe rețele) nu este propriu-zis un caz, eventual constituie un studiu de caz. Academia, că despre ea se scria în postări, este liberă să creadă ce vrea și să-și aleagă membrii după cum dorește. Normal că în funcție de alegerile pe care le face va crește (sau va scădea) popularitatea instituției care se vede că nu ține la popularitate – în unele cazuri – dar se pronunță în altele care nu mai țin de popularitate ci de-a dreptul de populism. Oameni suntem cu toții chiar și atunci când ajungem academicieni. Sau când suntem scriitori, fiindcă nici ei nu sunt scutiți de patimile egolatriei.

Văd deja în zarea gândurilor mele întrebarea: ce te frământă pe tine chestiunile acestea? Nu ești nici scriitor, cât despre academician… ce să vorbim? Adică vrei și tu să-ți dai cu părerea într-o chestie care te depășește pentru că este mult peste orizontul tău existențial.

Ce să răspund? Ridic mâinile amândouă așa cum am văzut în tinerețe la sportivi când îi fluiera arbitrul iar ei recunoșteau greșeala. Lovitură de pedeapsă.

Ca să mai dreg situația vin cu un amendament: scrisul e liber, scriitorul e și el liber dacă nu-l citește nimeni, dacă devine celebru va plăti celebritatea cu prețul libertății. Fie ea și libertatea de a circula anonim prin oraș, fără să auzi la tot pasul: “uite-l pe Cărtărescu”.

Concluzia: libertatea scrisului poate fi o capcană, există riscul să fii citit, mai rău… premiat… și mai rău… premiat peste hotare… pe scurt: de neiertat!

Marţi…ceasul rău şi mâţa 13

Uneori, la fel ca şi acum, stau şi mă gândesc. De ce mulţi semeni de-ai noştrii nu-şi folosesc
creierul? De ce îşi lasă soarta pe mâna altora?
Oriunde mă întorc, văd doar întrebări.
„Cum să fac…cutare?”, „Ce să iau dacă mă doare…cutare?”, „Voi ce aţi face dacă…?”…ş.a.m.d.
OK. Sunt situaţii în care este nevoie de sfatul unui profesionist. Dar atunci te adresezi direct lui.
A…te costă? E firesc. Doar de aia este specialist. Şi pe el l-a costat să dobândească ceea ce
ştie.
Dar…apelând la întrebări lansate la voia întâmplării, şi aplicând sfaturi după ureche… oare nu
riscăm?
Pentru că, de cele mai multe ori, nici nu putem verifica sursa din care primim răspunsul.
Dacă „ajutorul” este ca cel din pilda de mai jos?
„- Vecine, ce i-ai dat la vacă, când ţi-o fost bălândă?

  • Fotoghin.
    Trec câteva zile.
  • Vecine, io i-am dat la vacă fotoghin, da o murit.
  • Apăi, şi a me’…”
    Deci…oare este chiar aşa de greu să ne folosim creierul? Sau preferăm să riscăm de dragul
    economisirii unor bănuţi…care economie, de fapt este o cheltuială mult mai mare?
    Doar mă întreb… Nu aştept răspuns.

Fantomele cu un deget din spatele cuvintelor

Fantomele din spatele cuvintelor, comentatorii zeloşi, mumiile care scriu cu un singur deget pe tastele calculatorului. Revoluţia lui Facebook, dreptul analfabetului de-a scrie comentarii, cu sau fără rost, cu sau fără cuvinte, cu sau fără o brumă de cultură, aia de opt clase plus o juma de liceu.
Toţi vor să scrie, să se audă la radio sau, mai rău, să se vadă la TV, de parcă lumea asta are nevoie doar de jurnalişti, de moluşte sau doar de amibe.
Vox populi, vox Dei…. eventual Vax populi, căci zeii sunt departe, iar ca să citez un clasic în viaţă:
Dumnezeu a cobrât din OZN, dar, dar din ce vroiaţi să coboare din Trabant?
Nişte ţărani. E o carte scrisă de Dinu Săraru. Nu , nu e manelist, nu a făcut revoluţia lui Facebook, iar eu nu cred că turma on line trebuie să decidă viitorul. De ce? Pentru că nu e pregătită, că nu înţelege nimic,
că,uite, aşa a ajuns şi Marele Mut la palat, cu facebook cu tot.
Măi copiii, vorba unui alt clasic în viaţă, Ion Heliade-Rădulescu a glumit când a spus pe la 1840 „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” şi, chiar aşa, nu era vorba de voi, voi nu ştiţi să scrieţi…
În rest, păi, în rest să auzim numai de bine şi, mai uşor cu pianul pe scări…