Interviu Valentin Ajder (1)

Înțeleg distanța geografică nu ca pe o conformare, se putea recurge la reducerea ei. Lipsa resemnării e proba, care se poate percepe, a determinării.
Eu m-am oprit în fața lui Valentin Ajder de când am vorbit prima dată la telefon, așa că nu mai era necesar să măsurăm nimic, să formulăm cerințe de care să trebuiască să ne ocupăm.
Și, deși nu am spus-o nici el, nici eu, ăsta e un interviu care trebuia să se facă.
Așa cum întinzi mâna, celălalt ți-o strânge și se acceptă nașterea unei perspective.

1. Extind ce nu știu! Ești dispus să accepți că ai lucruri care nu-ți intră în cap? Dacă ai putea schimba ceva la lume, cum ai da-o înapoi speciei? 
Avem două întrebări de fapt, una pentru un reprezentant al speciei, un fulg care se poate topi la prima adiere a primăverii, și una pentru un fulg care s-ar crede avalanșă, încercând – demiurgizând – să repare specia. 
Dacă prin lucruri înțelegem și idei, ca să ocolim perceperea contondentă, cred că cel mai greu îmi intră în cap, lucrurile care țin de relaționarea în manieră corectă, tranșant-mecanică a oamenilor, într-o lume grăbită, tot mai pragmatică, să nu zicem lacomă, care mizează pe câștig, dar nu-i plac câștigătorii, dornică de succes imediat, dar nu și de muncă susținută, amatoare de lauri, chiar și de plastic, de laude, chiar și deșarte, jubilatoare cu orice ocazie și cu orice preț. Am ajuns într-o lume în care recunoștința e floare rară, în care nici măcar nu se mai poate vorbi despre meritocrație. Am pierdut ce era mai important pentru funcționarea unei lumi – știința lungimii nasului și a plapumei. Prin urmare, fiecare dă din coate să ajungă, să parvină, mai puțin să devină. Asistăm, din păcate, în loc să luăm măsuri, fiecare după posibilități, la instalarea unei anomii generalizate, apoi ne mirăm de fiecare dramă sau tragedie, de consecințe previzibil-implacabil survenite. Plângem, strigăm disperați, acuzăm, ne agităm trei zile și revenim la... normalitate. Ghilimelele absolut obligatoii marchează cel mai mare bal mascat al lumii, ascunderea anormalității după normalitate. Dacă orice fel de normă era percepută de oamenii liberi ca forme de îngrădire, opusul normei nu cunoaște limite. Și nu mă refer deloc la forme de zaharisire pseudomorale și ticuri comportamentale. S-au scris cărți importante, deși nu foarte multe, despre acest declin debutat spiritual, căzut, ca o ploaie de cenușă, peste lume. Legile, scrise, dar mai ales cele nescrise, intrate în uz, care chiar funcționau să mențină pacea și bunăstarea, adică o formă minimă de funcționare a lumii, sunt tot mai fragile. Nu mai există Așa ceva nu se face!, de pe vremuri, care nu era decât o garanție a unei ultime umanități capabile să păstreze viața...
Încerc, de peste două decenii, prin cărți – alte obiecte căzute în disgrație, să contribui, pe o suprafață tot mai restrânsă, că tot vorbeai de geografie, la menținerea unei lumi mai frumoase, daca nu mai bune, sperând, în continuare, că salvarea poate veni de la oamenii de spirit. Cu condiția ca grija pentru ceilalți și pentru binele comun, să fie cel puțin la fel de mare ca aceea față de noi înșine și binele nostru personal, al familiei sau al grupului restrâns din care facem parte. Altfel, intrăm în același cor de bocitoare, jelind dezastrul pe care l-ar produce în cadere un uriaș drob de sare, retrași într-un loc ferit de orice fel de pericol. Am publicat câteva cărți despre grija orientată în exterior, către ceilalți, singura care ar putea salva umanitatea și, pe cale de consecință, omenirea. Par vorbe mari? Nu mai sunt de multă vreme... Una dintre cele mai importante cărți despre binele concret făcut celor de lângă noi este teza de doctorat a lui  Vianu Mureșan despre Levinas: Heterologie. Întroducere în etica lui Levinas, elaborată în peste un deceniu. Levinas coboară filosofia occidentală din turnul de fildeș și o transformă în etică, dacă Binele lui Platon nu servește celorlalți prin persoanele celor care îl teoretizează, atunci rămâne un concept steril ca multe altele. Un diagnostic important ne oferă Domnul Corneliu Mircea în Etica tragică, o carte scrisă imediat dupa 1989, căutând să vadă și să arate tuturor ce a mai rămas din oameni, vorba regretatului cantautor Valeriu Sterian. Cartea demostrează tristețea cu care o majoritate imorală sau amorală poate instaura normalitatea prin inversarea tuturor valorilor morale. Și au mai fost semlale de alarmă ale căror ecouri au rămas doar în amintirile celor cu memoria vie. Ar mai fi exemple dar nu vreau să abuzăm de răbdarea cititorilor. 
Și, laconic: nu-mi intră nicicum în cap cum poate labilitatea atitudinală de azi să mențină măcar valorle create de generații clasicizate de multă vreme, iar dacă aș putea schimba ceva în funcționarea lumii... aș reda spațiului public rigorile firești și netrucabile ale spațiului logic, unde lăcomia, invidia, parvenirea cu toate consecințele posibile nu sunt posibile nici ca ipoteze.