Category Archives: Cornel Udrea

Îmi place: acel "Duamnă" al meu a prins și este exploatat pentru a defini o anume tipologie feminină contemporană.
 Zgomotoasă, snoabă , incultă, în exces de prețiozități, vulgară la nevoie, violentă în limbaj. Vorbește tare la telefon, în autobuz, nu știe să se rujeze: doi dinți din față sunt mereu roșii, ca la vampirii neglijenți,țipă culorile nepotrivite pe ea, gleznă groasă, sprijinind pe bulumaci o sferă țîțoasă, piftielnică.
 Ea te strigă de pe celălalt trotuar, trece agale pe verde, așa de-al dreacului, vai de șoferul care ar îndrăzni vreo observare:  arborele său genealogic ar fi asaltat de o sută de drujbe ! 
 Poartă pe  omida brațului un poșețoi,   ditamai imitație de firmă, armă albă și depozit de lucruri. Un inventar ar scoate la iveală un talcioc generos, de la două periuțe de dinți ( !) la niște biscuiți fărîmați ( urmele lor i se văd pe mustăcioară) o carte de rugăciuni,  și o baterie de rujuri,, cu toatele trăznind a colonie plebee, vărsată dintr-un flacon prost înșurubat.
 În funcție de ceea ce cunoaște despre tine (și știe multe, bestia!, unele chiar gingașe ) abordează subiectele zilei, izbindu-te, la intervale regulate, cu poșeta peste genunchi, sau direct în clopoței, ca un babanum argumentae al ideii rostite.
Un bătrîn proletar, care îi schimbase cîndva scutecele lui Vasile Roaită , a comparat calitățile vocale ale Duamnei ( tragedia s-a petrecut la o nuntă de diamant) cu zgomotul produs de forja grea de la CUG, în momentul în care a fost dezmembrată de revoluționari. 
Are copii, îi iubește la telefon, o află oricine dintr-un mijloc de transport, de două ori în comun, măritată, ca tînără colesteroală cu " ăsta, al meu", care ia poziție de drepți, la o simplă mișcare de pleoapă coleopteră. E lung și subțire, ca un creion trist și răspunde la numele de " idioțelu' mieu, Gusti " .
A vrut, de o mie de ori,  să fugă de-acasă, în Guyana, într-o costarică generoasă, în Proxima Centauri, dar nu  avut curajul: ar fi fost  depistat rapid, după mirosul fricii și al zgomotului trist lăsat de tăcerile lui îndelungi.
O singură dată a crezut că îi dă Duamnei-soție o strașnică lecție de neuroni iacobini, atunci cînd s-a ascuns în sala de lectură pentru copii, a bibliotecii municipale ! 
 Era bine, minunat, colora cu, limba între dinți,  cartea ce o primise de la fetița Milica, iar viața devenise chiar agreabilă. 
Fericirea nu ține mult, atunci cînd este o improvizație: în liniștea aceea proaspăta s-a auzit o ușă trîntită într-o aproximație tragic-antigonică, apoi vocea ei ca un tunet strîns de gît: " Eși afarrră, Gusssti!" și  acesta  s-a executat, strecurîndu-se printre sînii ei, înhămați, cîndva  mijloace de producție într-o  secție a industriei laptelui. 
A rămas în urma lui un iepuraș colorat în albastru și un șarpe, verde pînă la jumătate. Milica a fugit după el, la prins de haină, ciripind ca o vrăbiuță supărată: " dă, mă, nenea Gusti, verdele-napoi !" . 
Sosește Duamna la bloc: după decibeli, s-ar crede că e o adunare de țațe legumicole, în piață, dezbătînd cu ministrul Daea , problema cum să mîncăm românește, fără a rămîne urme comisurale,  inestetice de brînză și zeamă de roșii, pe bărbie,  dar este numai ea, în fața ușii liftului, vorbind singură și repezit !
 Ferească Dumnezeu ca liftul să fie lăsat cu ușa deschisă la vreun etaj: pe scări s-ar rostogoli capete însîngerate și bucăți mari de lacrimi cu ochii mari.
 O singură dată, cineva a înfruntat-o verbal, acolo la ușa liftului blocat. A fost poștașul Ilie care i-a răcnit în cerumenul încercelat: " Mai închide-ți ghena, pzdă cheală ! "  lăsînd-o într-o  anume paralizie infantilă. 
Nimeni nu știa atunci că Ilie se pensiona a doua zi. N-a mai fost văzut niciodată: zice-se că se întorsese în satul lui de munte, unde , uneori, Dumnezeu îl trimitea cu scrisori pe la sfinți. 
Duamna mea și-a tuturora...