Tag Archives: iluzii

De unde cumpărăm macrişul?

Nu-mi place să cumpăr din piaţă.
Majoritatea precupeţilor vând produse cumpărate de pe la en-gros-uri, expunându-le pe tarabe
ca „produs în România”.
Dar, uneori mai cumpăr legume sau fructe de la bătrânii care vând la colţul străzii.
Aşa s-a întâmplat şi aseară.
Ieşisem la o tură cu bicicleta şi am trecut pe lângă o băbuţă aşezată pe bordură, cu o
grămpjoară de frunze de macriş lângă ea.
Aşa mi s-a făcut de poftă de o zeamă acră…

  • Cu cât dai macrişul, mătuşă? – am întrebat.
  • Apoi cât să fie? 10 lei e bine? – răspunse.
    Să tot fi fost jumătate de kilogram, poate puţin mai mult.
  • Bine – am zis şi am scos portofelul. Aveam două bancnote de un leu iar restul doar de
    cincizeci. Am scos o bancnotă de 50 de lei şi i-am întins-o.
    A lăsat capul în jos, ruşinată, şi a spus:
  • Nu am să vă dau rest.
  • Nu-i bai, ce mai aveţi de vânzare?
  • Nu mai am nimic maică. Şi macrişul aiesta l-am cules că păcat de Dumnezeu să
    îmbătrânească şi să nu mai poată fi mâncat. Apoi şi un bănuţ în plus mai aduce o pâine în casă.
    Simţeam deja că îmi dau lacrimile.
  • Auzi mătuşă, dar nepoţi ai?
  • Am, maică. Doi, ca doi zmei! – a spus cu ochii scânteind de fericire.
  • Atunci de restul banilor să le cumperi bomboane.
  • Doamne fereşte, omule bun! Ăştia-s bani mulţi! cum să-mi dai atâţia?
    Instant mi-au dat lacrimile şi simţeam că nu mai pot scoate o vorbă. Am mai scos o bancnotă de
    50 de lei, le-am pus lăngă ea pe bordură si am plecat strângând punguţa cu frunze de macriş ca
    pe un trofeu.
    Pedalând, cu lacrimile şiroind pe obraz, mă întrebam într-una:
    după ce astfel de oameni, atât de oneşti şi de corecţi, vor dispărea, încotro se va îndrepta omenirea?

Szell Sandor



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Defect de fabricație

Părinții mei au înțeles foarte repede că nu are rost să-mi cumpere jucării normale, pentru copii normali, cum ar fi, de exemplu, păpușile, după ce mi-au cumpărat vreo două păpuși, bineînțeles aduse de vreunul dintre moși, că așa fără nici un motiv nu prea primeam cadouri, sau de ziua mea care, oricum, era tot iarna. Pe una dintre ele o văd și acum în fața ochilor, era o păpușă frumoasă, însă cam grasă, după părerea mea. Așa că am luat o lamă de-a tatei, că pe vremea aceea erau niște aparate de bărbierit care semănau cu cele de unică folosință de azi, dar erau din inox, aveau două lamele prinse de o tijă cu un șurubel și între cele două lamele se fixa o lamă de ras. Șmecheria asta am învățat-o foarte repede, că mă fascina să stau lângă tata când se bărbierea, mă amuza să il văd cu spuma aceea albă pe față și cum o făcea să dispară schimonosindu-și fața în toate felurile și umflându-și obrajii. După ce am sculptat bine de tot păpușa, mi-am dat seama că arată destul de rău cu dârele lăsate de lama de ras, unele mult prea adânci, așa că am vopsit-o cu albastru de metil, pe care îl avea mama mereu în baie. Acum eram albastre eu și păpușa, așa că oricât m-aș fi străduit să ascund năzbâtia era mult prea vizibilă, mai ales pe mâinile mele până la cot. Așa au dispărut din baie lamele de ras și albastru de metil. A doua păpușă a avut o soartă mult mai tristă, era gata slabă, dar era urâtă. În comunism păpușile se făceau la normă și nu existau rebuturi. Așa câ i-am scos capul, mâinile si picioarele, toate dintr-un cauciuc moale cu un fel de ventuze cu care intrau și ieșeau de la locul lor care, evident, mi-au captivat atenția vreo jumătate de oră, și le-am montat aiurea, adică mână în loc de picior, picior în loc de cap, cap în loc de mână, de arăta săraca exact ca un monstru. Și cu asta părinții mei au renunțat să îmi mai cumpere păpuși. Au trecut la mobilă de bucătărie, unele de se găseau atunci, făcute din lemn și vopsite frumos. Sincer, erau drăgălașe. Doar că soarta lor a fost și mai scurtă, că le-am desfăcut bucată cu bucată și cu ciocanul, cum il văzusem pe bunicul meu că bate cuie, m-am apucat să le repar. Așa a dispărut și ciocanul și cuiele de la locul unde le știam. Mi-au cumpărat tricicletă, cu care făceam raliuri prin pod printre hainele puse la uscat și apoi trotinetă, cu care făceam raliuri prin curte, jucam fotbal cu băieții la butoaie, plecam de acasă în cimitir pentru că mă fascinau mormintele, nu mâncam nici cu bătaie, că pe la trei ani am făcut ulcer, de s-au mirat doctorii, iar părinții mei au murit de rușine. Și cum era să spună, și cine i-ar fi crezut, că tata a găsit o metodă genială, că de undeva trebuia să moștenesc felul de a fi, că din poveștile bunicii am înțeles că eu eram îngeraș pe lângă, la aceeași vârstă, tatăl meu, care tată cum spuneam, ca să mă facă să mănânc totuși ceva, măcar supă, punea supa strecurată într-un păhărel de țuică, aveau unele mai mărișoare, cu o dungă albă cu cireșe vopsite pe ea, și așa mâncam și eu vreo două pahărele de supă. Ideea este că părinții mei au înțeles că nu au primit de la barză exact ce au comandat, era prea târziu să mă returneze, și prea devreme pentru ei să facă o nouă comandă. Dar, la cinci ani, după experiența cu leagănul (va urma) au decis să-i scrie berzei, cu precizarea că, de data asta, vor un copil normal, că ăsta de îl au ei e defect. Și barza s-a conformat, le-a adus-o pe sora mea. 



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Tocana de broaște

Crescusem așa că în vacanțele de vară plecam la bunici, un fel de raiul pe pământ pentru mine. Bunicii mă iubeau fără măsură, nu mă certa și nu mă pedepsea nimeni, de dimineață până seara alergam pe toate coclaurile, doar când se auzea vocea bunicii strigând seara, că se auzea de oriunde aș fi fost, trebuia să vin acasă. Nu exista pardon. Asta era convenția și o respectam. De cum dădea vacanța și până pe la începutul lui septembrie, acolo îmi făceam veacul. Aveam un vecin de vârstă mea și un verișor mai mare cu un an, care mă așteptau amândoi de fiecare dată cu sufletul la gură. Nu știu nici acum de ce, pentru că îi puneam să facă toate câte nu le-ar fi trecut prin cap să le facă, și ei le făceau fără să comenteze, și îi indemnam numai la rele, de se alegeau sărmanii cu niște bătăi rupte din rai, mai mereu. Dar cum nu se plângeau, a doua zi o luam de la capăt. Într-una din zile ne-am dus la Secaș, așa se numea valea care străbătea satul. Citisem ceva carte, cu și despre francezi și îmi veniseră o grămadă de idei în cap, toate năstrușnice. Le-am povestit că francezii mănâncă broaște, care sunt o delicatese în Franța, si melci prăjiți. Ba le-am și explicat cum se gătesc. Nu știam exact, dar aveam imaginație cât pentru zece. Melci nu am găsit, că nu plouase, dar broaște, erau puzderie. S-au apucat băieții să prindă broaște, mai erau și alți copii pe acolo, care ne-au ajutat, unii chiar aveau mincioc, așa că se încinsese un concurs de prins broaște încât pe la amiaz aveam broaște cât pentru o cantină. Voioși nevoie mare am plecat cu broaștele acasă la varul meu, unde, sub atenta mea supraveghere, băieții le-au tăiat picioarele și le-au curățat de piele. Vărul meu, pentru că era mai mare, a zis că le gătește el că e priceput. A ales “laboșul” cel mare și nou al mătușii și s-a apucat să gătească o tocană de broaște cu ceapă. Când a fost gata, ne-am așezat la masa de sub pruni și am mâncat pe săturate, noi și pisicile mătușii. Când a venit mătușa acasă și a văzut pe sobă laboșul ei cel bun plin cu picioare de broască, îi lăsasem și ei să guste o așa delicatese, era să facă infarct. Dar nu stiu de ce, pentru că, sincer, au fost foarte bune. Vreo trei zile nu l-am mai văzut pe vărul meu. Cand i-am povestit bunicii, a râs cu lacrimi, cum făcea de fiecare dată când o vedea pe mătușa.

Epilog

Bunicii mei nu mai sunt, dar iubirea lor o simt și acum când de fiecare întâi iunie merg în satul lor, unde lumea pare să fi stat în loc și verișorul meu mă așteaptă cu aceeași bucurie să râdem împreună, amintindu-ne.



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Biblioteca: Revista Fictiunea

Doina RUȘTI – Idei. Editorial – nr. 161 / 73 (serie nouă) / 23 mai, 2023

Zilnic primesc texte pentru colecția Biblioteca de Proză Contemporană (BPC) de la Litera, însă puține dintre ele ajung la tipar. Celelalte compun masa din ce în ce mai largă a respinșilor, transformați peste noapte în insurgenți, cu umori, făcând caz de imaginare fapte eroice.  Aproape niciunul dintre respinși nu este dispus să aștepte. Nimeni nu admite că ar fi alții mai buni decât el. Procesul de selecție este compus din mai multe etape. Am mai spus, sunt doar un scriitor care recomand proză. Dar recomandările mele trec pe la lectori, pe la evaluatorii de piață, prin ședințe de redacție și în ultimă instanță pe la editorul general. Puține dintre textele pe care le⁠-⁠am propus se reîntorc la mine, iar dintre acestea aleg unul singur aproape în fiecare lună. Inevitabil, există respinși. Mulți. Și toți aceștia vor să știe de ce le⁠-⁠a fost respins manuscrisul. Dacă se poate vor să cunoască exact ce defecte are scrierea lor. Or, asta este treaba criticii. O editură alege ceea ce se potrivește criteriilor ei. Tocmai de aceea m⁠-⁠am hotărât să vorbesc astăzi despre respinși.

BPC este, așa cum am anunțat deja, o colecție care pune pe primul plan diversitatea (tematică, de stil). Or,  prima greșeală a aspiranților se întemeiază pe reluarea temei unei cărți aflate pe piață: a apărut în colecție o carte despre moartea tatălui, simptomatic apar zece manuscrise pe tema asta. Mai grav chiar, există scriitori (nu puțini) care își imaginează conținutul unei cărți sau iau de bună o însemnare de pe net și își fac o opinie aproximativă despre conținutul cărților publicate. Așa, de pildă, cineva își închipuia că Translucid, romanul Ligiei Pârvulescu, ar fi un SF și voia să-i fie publicat un volum de povestiri SF, scrise în maniera anilor 70, sub motiv că sunt exact ca romanul sus⁠-⁠menționat. Nu știa că acel roman oferă o schemă narativă absolut nouă, că e vorba despre o dramă contemporană proiectată într⁠-⁠un număr impresionant de detalii etc.  

Prin urmare, prima regulă  pentru un scriitor care vrea să publice este aceea de a cunoaște colecția pentru care optează.
În acești ani, în care am intrat în contact cu scrisul contemporan, am constatat că puțini prozatori au cunoștințe minime despre narațiune și scris, despre fenomenul literar.

2.  A arunca un ochi peste o carte teoretică ar putea fi util, de exemplu un dicționar, ceva gen Lector in fabula de U. Eco s⁠-⁠ar putea dovedi folositoare. Dar la fel de prețioase sunt lecturile de proză contemporană, care te pun în contact cu fenomenul din care vrei să faci parte.

Colecția BPC e formată în special din romane cu poveste  fermă și noutăți stilistice evidente. Cu toate astea, mulți mi⁠-⁠au propus povestiri, texte dramatice, scenarii și chiar poezii. De pildă, Radu Găvan mi⁠-⁠a trimis un poem, respins anul trecut. Sigur că poemul e o specie epică, totuși rămâne în esență o compoziție sintetică, are o anume cadență, o imagerie specifică. Poate fi potrivit pentru colecțiile de nișă, pentru editurile mici, care nu-și pun problema vânzărilor. 

Aș spune prin urmare că a treia regulă este aceea de a trimite narațiune pentru o colecție de proză.
O altă chestiune se  leagă de proza scurtă. Există aproape o invazie de volume de povestiri. S⁠-⁠a creat falsa impresie că s⁠-⁠ar cere proză scurtă. Piața spune însă altceva: povestirile se vând doar în cazul autorilor mari, cu un public deja format. Desigur, se publică multă proză scurtă, în tiraje foarte mici, ca parte a unei "industrii", fără importanță pentru literatură - să nu vă prefaceți că nu știți la ce industrie mă refer!:)

 În BPC apare în fiecare an un volum de proză scurtă colectivă, dar mai mult cu valoare de catalog, fără a fi efectiv reprezentativă pentru colecție. Au apărut două astfel de cărți și este în lucru un al treilea volum. Toate celelalte 24 de volume sunt romane. 

De ce nu publicăm povestiri? Pentru că nu se vând. Rareori, autorii scriu povestiri închegate, cele mai multe fiind scrieri din categoria vanity, fără potențial de piață, fără cititori. Se vorbește (mult) despre povestiri, fără a exista o piață reală, fără a exista povestire - multe fiind consemnări, descrieri fără  valoare literară.

Dacă o colecție conține preponderent romane, ca BPC, nu văd de ce⁠-⁠ai trimite proză scurtă.
Există apoi mania "plachetelor". Este vorba despre volume  cu mult sub numărul standard de pagini, propulsate sub falsa și isterica idee că o capodoperă trebuie să fie scurtă. Dar aici nu este vorba despre capodopere, ci despre încercări oprite pe intrigă. Atunci când nu ai o operă de nota zece, e nevoie de spațiu pentru a crea minima empatie cu cititorul. Dar oricum astea sunt motive exterioare, într⁠-⁠o lume în care nimeni nu dă doi bani pe valoare. Așa că voi trece la celălalt impediment al cărților excesiv de scurte. Pentru o editură mare, care are cărți în librării, plachetele sunt cărți pierdute, lipite de alte volume și imposibil de vândut. Cărticelele subțiri sunt pentru edituri mici, cu tiraje inexistente, care pun coperta pe net și fac atâta gălăgie încât titlul sau numele autorului se impun, fără ca cineva să citească ori să vadă cartea respectivă. Bineînțeles, există excepții, dar ele știți, întăresc regula:

Standardele internaționale pentru roman sunt de minimum 70.000 de cuvinte și maximum 120.000 de cuvinte.  E OK și o carte de 50.000 de cuvinte, chiar de 40.000. Dar când scade sub 30.000, iar scriitorul nu are forță epică (de altfel, o calitate foarte rară), acea carte e pierdută. Sigur că există exemple numeroase de cărți scurte, dar rețineți: cele bune nu sunt la îndemâna oricui.  Cele mai multe sunt producții virtuale, fără cititori reali. Povestirea fiind scurtă, diegesisul devine esențial. Dacă pe 20 de pagini nu se întâmplă nimic, nu există conflict, nu e poveste - cele 20 de pagini ajung la gunoi. Dacă 
într⁠-⁠un roman de 200 de pagini, nu se întâmplă nimic, nu apare conflict etc - există măcar șansa unei legături cu cititorul prin ultima treaptă a cerșetoriei scriitorului, anume aceea de a-ți promite o poveste. 

Scriitorul slab adaugă personaje în neștire, lungește inutil narațiunea, fără să aibă idee cum s⁠-⁠o termine. Deși romanul e prost, îl ții minte prin această promisiune care te⁠-⁠a ținut lângă el, poate printr⁠-⁠un personaj, prin stilul frumos… Dar proza scurtă care n⁠-⁠are o minimă compoziție epică, ci e doar o relatare despre cum naratorul privește cerul, nici măcar nu se ține minte.  Desigur nici într⁠-⁠un caz nici într⁠-⁠altul  nu există șanse de publicare.

Un roman trebuie să aibă poveste fermă și nouă.
Unii s⁠-⁠au supărat că n⁠-⁠au fost publicați și⁠-⁠au mers cu teatralitate la altă editură. Este foarte bine, aceasta dovedește că: 

pentru orice carte există o editură potrivită. Prin urmare, nu disperați, dacă manuscrisul a fost respins!



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Nu-mi luați șotiile!

De fapt, de felul meu, nu sunt nici pe departe un om trist. Ba chiar am fost mereu pusă pe șotii. De când mă știu. Prima am facut-o pe la nici doi ani. Părinții mei se chiar mirau că îmi amintesc prima șotie, mică fiind, atât de mică încât eram la faza de învățat să stau pe oliță, care oliță așa și arăta; era o oliță emailată de culoare albă cu o toartă și pe margini cu o dungă bleumarin, asta pentru că nu se dădea atunci o importanță prea mare culorilor care le-ar fi pe plac copiilor în funcție de gen, plus că nici nu îmi prea plăcea rozul. Dar să revin. Cum nu-mi plăcea să pierd niciun minut din timpul de joacă, am învățat foarte repede cum stă treaba cu olița. Dar mama nu credea, așa că m-a așezat pe oliță și a plecat la bucătărie, convinsă fiind că barza i-a adus un copil normal, așa cum văzuse că aveau alți părinți. În momentul în care am rămas singură am și început să mă plictisesc. M-am ridicat de pe oliță, mi-am tras pe mine pantalonii, unii de o culoare nedefinită de cât îi spălase mama, săraca, asta pentru că hăinuțele de copii nu semănau nici pe departe cu hăinuțele frumoase și colorate din zilele noastre, și m-am apucat să pictez pereții camerei cu conținutul oliței. Evident că m-am sters de surplus pe bluză, și pe față chiar, fie că transirasem de efortul creației, fie că firele rebele de păr mă incomodau, că mama se ambiționa să-mi facă tot felul de codițe pe care nu le suportam. Pictasem frumos, mie îmi plăcea și îmi admiram opera când a intrat mama în cameră. Întâi a tăcut, apoi am auzit niște sunete ascuțite și fără noimă, apoi a început să plângă. Nu îmi dădeam seama dacă aprecia opera mea de artă murală, mie îmi plăcea foarte mult, mai ales că mă urcasem și pe pat, care era lângă perete și am lăsat și acolo, adică și pe peretele acela, vreo două urme de palme aranjate în formă de floare. Sincer, nici tata nu a prea apreciat pictura mea murală, pentru că în vreo două zile a venit cu un nene care a zugrăvit pereții, lucru care m-a întristat. Mama mă pedepsea ori de câte ori făceam câte o șotie, mă punea să stau la colț până suna ceasul, unul albastru cu un clopot în care lovea un ciocănel, acționat de un arc tras cu o cheiță, și care scotea un sunet ca de clopotel atunci când limba ceasului ajungea la ora fixată de mama, doar că, fiind curioasă din fire, în scurt timp, nici asta nu a mai funcționat, pentru câ m-am prins că dacă învârt cheița suficient de mult până la urmă sună clopoțelul. Așa am scăpat de statul la colț, dar mama era inventivă la capitolul pedepse, așa că șotiile mele nu aveau cum să se oprească. Deci, dacă uneori sunt tristă este pentru că nu mi-au mai prea rămas multe șotii de făcut, am început de timpuriu și le-am cam făcut pe toate. Și apoi, la fel ca părinții mei, lumea nu le prea apreciază. 

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Sunt tristă

Sunt tristă. Ce rușine să fii trist! De parcă am luat tristețea că nu m-am protejat, sau că am mâncat nesănătos, că am băut prea mult sau prea puțin, sau că am citit prea mult sau nu destul, sau că aș avea prea mult timp liber și mă plictisesc. Că așa te alegi cu ea, tristețea, de plictiseală. Că și pojarul se face pentru că pielea se plictisea fără bube. Și, nu, tristețea nu trece cu mesaje motivaționale, nici cu lămâie și ginseng, c-un duș fierbinte sau rece; am încercat. Și mie nici nu-mi place tristețea, prefer râsul și sminteala în locul ei, dar, uneori, se-ntâmplă să fiu tristă. Ca de exemplu acum.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Flori, fără motiv

Aseară mi-am dat seama că am îmbătrânit. Dar, să vă povestesc. În parcarea blocului unde locuiesc oprește un BMW în așa fel încât nimeni nu ar mai fi putut trece, intra sau ieși.  Normal, clișeul iese din mine și-mi zic în gând, uite,  încă un mitocan. M-a frapat totuși că nu urla muzica, orice muzică. Coboară un tânăr cu tricou alb, nimic care sa bată la ochi, își scutură tricoul, și-l netezește și stă, privind spre alee. Apare o tânără, îmbrăcată decent, adică nu vulgar și neîngrijit, zic. El deschide brațele, o îmbrățișează, mă rog, o și sărută, pe obraz că ea s-a ferit cumva, aleargă repede și deschide portiera din dreapta, scoate un buchet de flori, i-l întinde fetei, zâmbește larg, ea acum îl sărută, el zâmbește, se repede să scuture scaunul, o ajută să urce în mașină, închide portiera, merge pe partea șoferului și pleacă fără crâșnet de roți. Și atunci am conștientizat că am îmbătrânit, pentru că flori, așa, fără motiv, eu nu am mai primit din 1983. Bine, glumesc, de fapt nu din cauza asta, ci pentru că nu mă mai așteptam să văd așa ceva. Și, apoi, nu știu exact de ce, dar toată seara am zâmbit.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Nana- azaz- Anna emlékei Bukowskiról

,,1996.-ot írunk. Egy forró júliusi délutánon, amikor Anna ,fittyet hányva az UV  sugárzás okozta rémhírekre, széttárt lábakkal feküdt a pincedomb tetején, hogy a Nap égető erejét minél közelebbről érezze" -   talán így kezdené a regényét egy született író, de én nem vagyok az és költőnek sem nevezem magam, mégis valami arra sarkall, hogy rögzítsem a gondolataimat.
Magamnak írok, mert a múlt egy pillanat alatt semmivé válhat, s ha már az emlékek nem kísértenek, majd elolvasom az életemet.
Látom Anyámat, aki keresi a szavakat, s bár pontosan tudja mikor született Ady vagy Széchenyi, sőt Van Gogh halálának évfordulójára is emlékszik, mert minden év július 29. én egy csokor napraforgót visz a dédnagyanyám sírjára , mégis megkérdezi újra,, mit vettünk tegnap a piacon?"
Persze nem jelenti azt, hogy a nyomdokaiba lépek, de ha mégis-csak - messziről dereng majd a napsütés, elolvasom és magamra ismerek.
Ma csípős az októberi reggel, de még nem gyújtottam be a sárral tapasztott tégla kályhába, mert annak a napnak az emléke,a szikrázó Nap ereje helyett ,átmelegíti testemet.
_ Túlságosan részletes, már az elején azt teszed, ami másnál tegnap nem tetszett!- szólt egy hang a fejemben.
Azonnal felismertem. Az a gyerekkori, képzeletbeli barátom volt, akit magamnak teremtettem, amikor attól féltem kinyílik a Föld alattam és egerekkel teli gödörbe zuhanok.
_ Igen.... Valóban bosszantott X.Y. kortárs szerző, mert óramű pontossággal írt le mindent, sőt kifejezetten szájbarágósan, így nem hagyta szárnyalni a képzeletem.!
De én magamnak írok, és tudod, éppen próbálok felkészülni bármire és mindenre, akkor is ha majd Ő mellettem lesz.
Igen ,Ő , aki aznap, 39 fokos hőségben kenyeret sütött, csak azért, hogy szalonnát ehessünk paradicsommal. Amikor két éve először megkóstolta a gluténmentes kenyeremet, önszántából kikiáltotta magát gluténérzékenynek , miközben majd megveszett egy friss ,ropogós héjú pityókás cipóért. Persze azt hitte nem tudom, s én hagytam, hogy szerelme jeléül meghozza ezt az áldozatot. Nem vártam tőle, de nem is tiltakoztam, mert féltem a búzalisztes kenyér morzsáktól , már -már annyira rettegtem a látványuktól is mint az egerektől.
Miért nincsenek csak ilyen jellegű félelmeim, miért nem félek semmi mástól?- merengtem magamban hanyatt fekve, amikor Zénó ki kiabált az ablakon, és ettől annyira megijedtem, hogy rá ordítottam
_ Mit ijesztgetsz?
_ Tudtad ,hogy Bukowski akkor halt meg, amikor mi összeházasodtunk?
Még mielőtt válaszoltam volna, már mellettem feküdt könyvvel a kezében, s én oldalra fekve hallgattam, miért is szereti Bukowskit .
Néztem őt, amint hunyorogva, lelkesen párhuzamot von önmaga és az író között.
,,_  Ha azon aggodnék , hogy az embereket mi érdekli, soha nem írnék semmit"-idézte és :
,, Úgy szerettelek, ahogy egy férfi szereti azt a nőt, akit soha nem érint meg, csak ír neki, és kis fényképeket őriz róla"
És ...akkor ..., anélkül, hogy ő megérintett volna, villám szerűen cikázott át a testemen egy furcsa izgalom, mintha száz kéz simogatna mindenhol. Ágyékom forró lett , lüktetett, és mielőtt felfogtam volna,a Gyönyör meglepett ...
_ Jó volt Nana ? - kérdezte pislogva, de olyan könnyedén, mintha legalábbis a frissen sült kenyeret kóstoltam volna meg.
_ Nem tudom mi volt ez- nevettem
_Intellektuális orgazmus - felelte sietve , miközben szét tárta lábaim,s csókolta verejtéktől gyöngyöző mellemet.
_Féltékeny vagyok Bukowskira! - mondta és besíklott a ,,paradicsomba " .

Gyöngyi Gorbai



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Țuculescu on stage

Dramaturgul român sărbătorit la Praga

“La teatrul Orfeus din Praga, după spectacol, urcat pe scenă, am dialogat cu publicul. Lîngă mine doamna Jitka Lukesova traducătoarea și Irena Hyskova regizoarea și interpretă. Nu mică mi- a fost mirarea cînd au apărut spectatori cu romanul POVESTIRILE MAMEIBĂTRÎNE tradus în cehă( in 2015! de L.Cetkovski ) pentru autografe! La așa ceva nu mă așteptam! Si am aflat printre altele că unii spectatori îmi văd pentru a 3 a oară piesa. A fost o seară memorabilă. Petrecută într-o țară străină.( fotografii de Michal Penc)”

Radu Țuculescu

“Să nu te faci profet la tine acasă…” – știu prietenii de ce – și nu doar ei. Exagerez, dar acesta e un blog literar, iar exagerarea este o figură de stil. Suntem trup și suflet pentru literatura natională. Dar imediat ne crește colesterolul când e vorba de un autor străin. Uneori mai străin la el acasă decât la noi. Despre Cărtarescu am aflat tot din țari străine. Mai nou din America. La noi… sunt codrii verzi de brad… știți cum merge mai departe poemul. Ce să faci și cu Țuculescu? Nu-i nici președinte de ceva, n-are nici măcar o fundație, un ONG… și ce dacă a făcut televiziune în altă eră…

Așa că.. iată-l la Praga, unde se vede că se simte bine, nu doar el, ci și publicul, traducătoarea, regizoarea și… literatura română. De ce am postat aceste poze pe blog? Fiindca pe FB se pierd în noianul de postări, aici e un fel de afișier numai pentru literatură. Lumea știe la ce să se astepte. Ajunge la cei interesați, un fel de abonati virtual. Radu nu e prieten cu calculatorul. Cred că urăste obiectul, dar e prieten cu mine. Eu am un pact cu calculatorul. Așa se naște grupul infracțional organizat. Dacă tot se plânge lumea că mafia e peste tot, să fie si aici… noi nu am inventat păcatul, doar l-am perfecționat puțin…

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Povestea unui câine

Cândva, fără să știu să definesc exact perioada, anul sau măcar anotimpul, m-am trezit singur. În jurul meu nu era nimeni, absolut nimeni, cunoscut sau necunoscut, locul îmi era străin. Am hoinărit pe străzi străine, am dormit pe unde am apucat, am mâncat ce am găsit, mai mult am răbdat de foame. Uneori mă întâlneam cu oameni care se opreau puțin, dar nu zăboveau. Alteori, în locuri în care nu-mi plăcea să fiu, dar eram, oamenii păreau stingheri în preajma mea, parcă voiau să scape de mine. Și rămânem din nou singur, hoinărind pe străzi. Într-o zi m-am apropiat de un om care stătea pe o bancă. M-a privit, l-am privit și eu, însă eram pregătit să o iau la fugă la cel mai mic gest. Îi simțeam mirosul de trist și nu-mi plăcea. A întins mână, eu am închis instinctiv ochii, el m-a mângâiat și când am deschis ochii, plin de uimire, l-am văzut zâmbind. Ceva îmi spunea că e un om bun, primul pe care îl întâlneam după atâta timp. M-am așezat lângă el și am așteptat. Nu mă grăbeam nicăieri și nici el nu părea să se grăbească undeva. Apoi, cu o voce blândă mi-a spus, hai, să mergem, și am pornit agale amândoi, nu știam încotro și nici nu mă interesa atâta timp cât eram împreună. Din ziua aceea nu am mai hoinărit pe străzi și nu mi-a mai fost foame niciodată. Nu mi-a spus niciodată de ce era trist în ziua aceea, dar nu conta, acum de câte ori eram împreună zâmbea. Îmi povestea cum i-a fost ziua și eu îl ascultam cu urechile ciulite, ne plimbam tăcuți sau alergam și ne jucam, râdea cu poftă când făceam câte un giumbușluc, dar nu am mai simțit mirosul de trist, niciodată. Într-o noapte, când se pregătea de culcare, m-a mângâiat ușor pe cap și mi-a spus: știi că m-ai salvat, nu-i asa? Tu știi. Apoi a tras plapuma să-mi facă loc, m-am urcat în pat, m-am cuibărit lângă el și i-am atins fața cu botul. Să nu mă părăsești, am spus în gând. Niciodată, a răspuns.  

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.