Fantomele din spatele cuvintelor, comentatorii zeloşi, mumiile care scriu cu un singur deget pe tastele calculatorului. Revoluţia lui Facebook, dreptul analfabetului de-a scrie comentarii, cu sau fără rost, cu sau fără cuvinte, cu sau fără o brumă de cultură, aia de opt clase plus o juma de liceu. Toţi vor să scrie, să se audă la radio sau, mai rău, să se vadă la TV, de parcă lumea asta are nevoie doar de jurnalişti, de moluşte sau doar de amibe. Vox populi, vox Dei…. eventual Vax populi, căci zeii sunt departe, iar ca să citez un clasic în viaţă: Dumnezeu a cobrât din OZN, dar, dar din ce vroiaţi să coboare din Trabant? Nişte ţărani. E o carte scrisă de Dinu Săraru. Nu , nu e manelist, nu a făcut revoluţia lui Facebook, iar eu nu cred că turma on line trebuie să decidă viitorul. De ce? Pentru că nu e pregătită, că nu înţelege nimic, că,uite, aşa a ajuns şi Marele Mut la palat, cu facebook cu tot. Măi copiii, vorba unui alt clasic în viaţă, Ion Heliade-Rădulescu a glumit când a spus pe la 1840 „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” şi, chiar aşa, nu era vorba de voi, voi nu ştiţi să scrieţi… În rest, păi, în rest să auzim numai de bine şi, mai uşor cu pianul pe scări…
Nimic nu mai este în regulă cu noi, cu ei, cu unii, cu toți. Nu vrem să ne mai auzim unii pe alții, să cădem de acord că adevărul e întodeauna la mijloc sau că, situația
e cât se poate de dificilă. Ne dăm tineri, arătând cu degetul spre cei bătrâni, uitând că există o zicală pe care am să o adaptez: cine nu va mai avea bătrâni, va
trebui să-i cumpere! Iar asta se va întâmpla în câțiva anișori, pentru că habar nu aveți ce mult a schimbat planeta, pandemia asta nenorocită.
Scriu aceste lucruri pentru că, nivelul de prostie între cei care scriu pe rețelele de socializare (ipochimenul ăsta de Zuckenberg – auzi „rețele de socializare”), a atins praguri alarmante.
Practic, oamenii încep să o ia razna: de la vânduți și cumpărați au ajuns la blesteme, adevărate blesteme. Le dau o veste proastă, deși, desigur nu știu cum
sună o veste proastă pentru proști: blestemele au o anumită încărcătură energetică, sunt forme de energie cu efect de bumerang. Acum însă, iată-ne:
înfruntarea fizică dintre noi e doar o chestiune de timp, iar agresivitatea verbală este deja o chestie la modă. Din nefericire, toată lumea știe cum e cu politicile
publice sau comunicarea…
Mai nou văd că știu ei cum e și cu presa: ești vândut la unii, cumpărat de alții și o iei de nu te vezi dacă nu scrii ce le convine unora sau altora. Ești prieten cu ei atât timp cât le dai dreptate, dacă nu spui ca ei, riști să iei M…E.
Se cred Dumnezeii politicii, vor să rezolve lucrurile în forță, uitând că suntem un stat democratic. Aud enormități și idioțenii, pentru că prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul. Unii, foarte agresivi, dau adevărate bătălii cu ei, cu frustrările lor, cu neputința lor de-a înțelege că dreptatea nu le aparține în exclusivitate.
Nivelul discuțiilor coboară uneori atât de jos, încât și un birjar ar roși. Ne urâm atât de sincer, încât e nevoie doar de o scânteie pentru un mic război civil…
Așa că nu vă mai mirați, ipocriți din toate partidele politice, că suntem cea mai dezbinată nație. Nici cu ONG-urile nu îmi e rușine: multe dintre ele au de apărat
doar interese de grup. E treaba lor, dar nu e OK, așa cum nu mi se pare sănătos să crezi că le știi pe toate.
Mizerabilii ani 2020 și 2021 , 2022 cu tot cu pandemia lor, au scos din noi tot ceea ce e mai urât . Suntem hidoși sufletește, așa că, poate ar trebui să ne privim
înăuntru – dacă tot nu putem ieși afară fără mască… Să ne vedem așa cum suntem și să ne mai dăm o șansă: de fugit, oricum nu avem unde…
PS: Cartea îi salvează doar pe cei care o iubesc…
BONUS: Poesiile unui studinte Întârziat – d-lui Topârceanu
Bodegă
Să bem , să bem niscaiva rom în dimineața alungată-n ceață
Nimic nu-arată că vine acum tot valul
Ne-am așezat la masa ce schioapătă-n tăcere
Miros de rose sfârcuri în halbele de bere
Mai vino pe la noi, Ooo trupeșă hangiță
Căci noi ne dregem iarăși în tăcere
Cu vinul aspru ce spintecă talazul
Și-așteaptă anasonul ca pe o aprigă muiere
În dimineața-n mormântată-n apă
Noi stăm de veghe la cadavrul verii
Ce străvezie este toamna cu sânii ei căzuți pe pragul serii
Mai spune-le să ne aducă votca, narghileaua, rahatul și cafeaua să ne-npace
Pe mine mă așteaptă o Damă ce e grasă
Ce încă țâțele-i miros a mere
În depărtări se-aud calești celeste, iar eu îmi caut lornionul
Să văd mai bine cum gheața pe ferestre iar îmi trimite mesaje despre tine
Eu ți-am trimis răvaș, Venero
Și în trăsură ți-am simțit mirosul
Făptura ta, mireasă neagră ce-și culcă sânii grei pe-un prag de ceață
Aș aștepta cu tine să vină primăvara
Și prin maligna iarnă să-mi port din nou paltonul
Boierul, tot boier rămâne, îmi striga din bucătărie Safta
Țiganca cea frumoasă cu nurii la vedere
Acum mă uit prin ochiuri de ferestre
Deasupra Saftei se-ntunecă și cerul
Mă striga doamna moarte, ascult romanța veche s-a terminat misterul
Și se grăbesc, da, se grăbesc și armăsarii ploii
Și-ai frigului ce îmi îngheață trupul
Cât de departe voi zbura cu ăste-aripe
Când viața se măsoară-n două clipe
M-am întristat brusc. Dar, asta e starea mea naturală, poate așa mă va lua dracu’. Unii sau unele ar spune că sunt aşa în fiecare zi. Acum şi aici mă asediază trecutul. Mă uit în spate şi chiar dacă vederea e slabă când citesc, la distanţă văd bine. Doar că nu văd nimic, nimic care să îmi spună că a meritat. Că a meritat ca toţi aceşti ani să tot fug, să tot fug de mine, de tine, de alţii, pe urmă şi, de obicei vine seara. Când te uiţi la tot felul de poze, nu e deloc bine. Ce poate fi bine în momentul când îţi vezi eşecurile în carieră, în dragoste. Când te uiţi mai bine, hoops, regele e gol. Mulţi dintre aşa zişii regi pe care i-am cunosut sunt goi, nerecunoscători şi răi, reci precum nişte morţi.
Oricum e o singură direcţie, iar asta o ştiu de la Esenin. Mă îmbrac cu răbdare şi mă uit la poze, tot ca o haină de ploaie mă simt. De multe ori, de prea multe ori asta am fost: o haină impermeabilă pentru ploaie.
Când vine soarele, unii te agaţă în cui, alţii te aruncă într-un colţ, de obicei întunecat.
De oameni e vorba, nu femei, nu bărbăţi, tuturor le place cerul senin, niciunuia ploaia, vremea rea, frigul. Mda, frigul. Revin la Esenin care ştia atât de multe, de aia a şi plecat devreme, ştia că pierde vremea pe aici.
Noah, cu atâţia regi goi în jur, ce naiba să mai spui, oricum ei nu aud, nu văd şi nu îi interesează nimic. Nici măcar dacă haina de ploaie e impermeabilă.
PS: Negustorul nu poate deveni artist, așa cum nici textierul poet… așa cum nici…
Nösnerland 