Corin , ultimul vals.

Corin , ultimul vals.

Dacă e Marți e Alin Cordoș și noile sale povestiri scurte.  Mîinile mici ale lui Dumnezeu se va chema un mic volum unor vor exista povestiri fantastice și altele despre Dumnezeu. După ce săptămâna trecută am citit Îngerul din zori de zi și Izbăvirea șerpilor cu pene, dar și Marieta, îngerul cu aripi de gips, pentru astăzi vă propun încă o povestire, tot un fel de experiment: Corin, ultimul vals. Și nu uitați un lucru:
Viaţa noastră se construieşte pe baza morţii altora.

Corin , ultimul vals.

Acum treizeci de ani, taxiul meu nu era doar o mașină, ci un mic radio FM pe roți. Într-o noapte, la 2:30 AM, am ajuns la o adresă unde doar o singură fereastră mai respira lumină. Un taximetrist grăbit ar fi claxonat și ar fi plecat, dar eu simțeam o greutate nefirească în aer. Am bătut la ușă.
— Doar un minut, răspunse o voce subțire, ca un foșnet de pergament vechi.
Ușa s-a deschis și am văzut-o: o femeie de 80 de ani, desprinsă dintr-un film alb-negru. Purta o pălărie cu catifea și o rochie ce părea țesută din praf de fluturi. În apartament, totul era acoperit cu cearșafuri albe. Arăta ca o sală de muzeu pregătită pentru demolare. Nu existau ceasuri. Niciunul. Timpul părea că fusese evacuat înaintea ei.
I-am dus valiza la mașină, o valiză ușoară, de parcă ar fi fost plină cu aer. Când s-a așezat pe bancheta din spate, mi-a dat o adresă de azil, dar mi-a cerut un ocol prin centrul orașului.
— Nu e drumul cel mai scurt, i-am spus, uitându-mă în oglindă.
— Știu, a zâmbit ea. Dar e drumul pe care l-am uitat.
Pentru următoarele două ore, orașul s-a transformat sub roțile noastre. Mi-a arătat clădiri care, în realitate, fuseseră demolate de decenii, dar pe care eu le vedeam acum întregi, iluminate de o lună nefirească. Sala de bal unde dansase odată era acum un magazin de mobilă, dar, când am oprit în fața ei, am auzit pentru câteva secunde o vioară acordându-se.
Dunărea albastră...
Când soarele a început să zgârie orizontul cu o rază palidă, ea a șoptit: Sunt obosită. Să mergem.
Am ajuns la destinație. O casă mică, modestă, cu o portiță ce scârțâia. Doi bărbați îmbrăcați în alb au venit spre mașină. Nu păreau asistenți medicali, ci mai degrabă niște străjeri tăcuți. Am refuzat banii, am îmbrățișat-o și am simțit-o fragilă ca o pasăre de sticlă.
— Mulțumesc, băiatule. Mi-ai dăruit ultimul dans, a spus ea înainte ca ușa casei să se închidă cu un sunet definitiv.
Am plecat în lumina dimineții, dar orașul nu mai arăta la fel. Tot restul zilei am condus într-o tăcere absolută. Când am ajuns acasă, am observat ceva ciudat pe bancheta din spate. M-am întins și am ridicat o mică broșă de argint în formă de scarabeu, pe care femeia o purtase la gât.
Am vrut să mă întorc la azil să i-o dau, dar am realizat că nu mai știam adresa exactă. Am căutat foaia pe care o notasem: era complet albă.
Inexplicabil. Totuși, m-am întors la clădirea de unde o luasem la 2:30 AM. Am urcat la fereastra de la parter. Cearșafurile erau tot acolo, dar apartamentul părea părăsit de zeci de ani, nu de câteva ore. Praful de pe jos era intact.
M-am uitat la panoul cu poze din colț. În mijloc, era o fotografie din anii ’40 ai trecutului secol XX. O femeie tânără, cu o pălărie mare cu catifea, zâmbea la brațul unui bărbat. Bărbatul purta o uniformă de taximetrist din altă epocă. M-am uitat mai atent și am simțit cum inima îmi îngheață.
Taximetristul din poza de acum 80 de ani avea exact fața mea. Chiar și mica cicatrice de deasupra sprâncenei era acolo.
Am scos broșa din buzunar. Pe spatele ei era gravat: Mulțumesc că te-ai întors să mă iei, Corin. Te-am așteptat destul.
Numele meu este Corin. Dar în noaptea aceea, când am luat comanda, nu i-l spusesem niciodată.
De atunci, hm, de atunci, gătesc, că orice semi-bărbat ajuns în preajma lui 60, gătesc și mă gândesc la Ea, jelesc și cânt: Addio, del passato bei sogni ridenti,/ Le rose del volto gia sono pallenti;/ L'amore d'Alfredo perfino mi manca,/ Conforto, sostegno dell' anima stanca./ Conforto! Sostegno! Ah, della traviata sorridi al desio;/ A lei, deh, perdona; tu accoglila, o Dio!/ Ah! Tutto, tutto fini. Or tutto, tutto fini!/ Le gioie, i dolori tra poco avran fine,/ La tomba ai mortali di tutto e confine!/ Non lagrima o fiore avra la mia fossa./ Non croce col nome che copra quest'ossa!/ Non croce, non fiore, Ah, della traviata sorridi al desio;/ A lei, deh, perdona; tu accoglila, o Dio!/ Ah! Tutto, tutto fini. Or tutto, tutto fini!

---