Timpul își schimbă pielea ca un șarpe bătrân de lumină, rămânem incet pe marginea lui numărând toamnele după foșnetul din suflet.
Privesc spre cei ce vin cu mers de foc nestăpânit, cu dimineți în ochi și furtuni neîncercate în sânge.
Au râsul ascuțit ca lama unei săbii tinere, au pașii repezi și cred că lumea începe direct din talpa lor.
Iar eu, cu mâinile încă pline de praful drumurilor vechi, încerc să le întind o punte din răbdare, o umbră de salcâm pentru arșița izbânzii.
Dar …uneori din turnurile fragile ale clipei se aud glasuri înalte, păsări de carton ce confundă ecoul cu eternitatea.
Atunci tinerețea își pune coroane din oglinzi, își atârnă cercei de furtună și îmbracă aroganța ca pe o mantie imperială.
Privesc și văd cum respectul cade din mâinile lor ca o pâine uitată în noroi.
Nu știu încă acești prinți ai secundelor grăbite că înaintea fiecărei lumini au ars alte făclii, până la capăt.
Nu știu că arborii bătrâni nu cer slavă pădurii, dar fără rădăcinile lor frunza ar învăța prea repede căderea.
Ei cred că blugii sfâșiați sunt răni de eroi, că obrazul rece e semn de putere, că glasul ridicat poate ține loc de adevăr.
Și totuși, timpul are răbdare.
Marele ceasornicar nevăzut ascunde în fiecare tâmplă câte un fir alb pregătit.
Vine o seară când și ei vor căuta în ochii altora o urmă de ascultare. Tineretea nu e o virtute si trece pe lângă umeri ca un tren care nu mai oprește.
Lasă un răspuns