Category Archives: Dora Budăcean

Din cutia cu amintiri 7

Mark are patru ani și ochi albaștri. Privește pe geamul troleibuzului cumva absent. În jur, dudui de toate vârstele îi zâmbesc. Încântat de așa audiență, tatăl lui Mark îl chestionează în fel și chip. Mark răspunde politicos. Și mecanic.  Ai dormit azi, întreabă tatăl. Mark dă din cap și spune aproape șoptit, da. Minți, zice tatăl, ți-a crescut nasul. Ochii lui Mark își privesc tatăl cu teamă în timp ce își pipăie nasul. Duduile zâmbesc zgomotos. Eu nu simt că mi-a crescut, șoptește Mark privindu-mă. Îi zâmbesc cât pot de convingator și îi fac semn că nu i-a crescut. Și domnișoara, nu vede nici ea că mi-a crescut, zice Mark. Domnișoara sunt eu. Tatăl tace și mă privește tăios. Îl privesc și eu, fără să clipesc. Nu mă impresionează în niciun fel privirea lui și vreau să știe. Am motivele mele. Continuu să-i zâmbesc lui Mark. Mark nu zâmbește. Doar mă privește. Am dormit, îmi șoptește Mark, dar nu chiar imediat. La coborâre, Mark mă sărută pe obraz și-mi spune “te iubesc”, cel mai sincer te iubesc pe care mi l-a spus cineva vreodată. Duduile din jur se înduioșează în cor. Și ochii mei se umezesc. Și mi-ar plăcea ca ochilor lui Mark să nu le mai fie teamă niciodată.

Dora Budăcean

Din cutia cu amintiri 6

Citește-te pe tine însuți

Motto

Spre deosebire de scriitor, cititorul nu scrie (…) fiindcă pe el nu îl bântuie gloria publicării (…) Cititorul nu are o reputație de apărat, el este un personaj colectiv și beneficiază de privilegiul anonimatului” 

Elogiu cititorului, de Zorin Diaconescu 

**************************

Zilele trecute cineva mi-a spus că sunt un mare prozator, al doilea, totuși, după primul; n-am să spun după cine, pentru că mie chiar mi s-a părut hilară comparația, sau ordinea, mă rog. M-a pus pe gânduri, pentru că nu poți să faci o astfel de afirmație și să nu ai idee de ce spui. Nu mi s-a urcat la cap, nici nu sunt genul, dar de atunci mă întreb de ce nu scriu și eu o carte. Păi, pentru că nu vreau. Acum câțiva ani am cumpărat cartea unei colege, bine, a tras efectiv de mine să o cumpăr, și acela a fost momentul în care orice gând că aș scrie ceva care să se tipărească mi s-a sters din voință. Știu că am citit câteva poezii din cartea respectivă și m-a apucat plânsul. Dacă mă gândesc bine, cred că am și aruncat-o, că nici de suport pentru ceașca de cafea nu-mi plăcea. Apropo de poezie. M-a luat valul și am scris și poezii. Penibile, bineînțeles, dar pentru mine, și chiar nu glumesc, să scriu poezii este ca și cum aș rezolva o ecuație, este un exercițiu de curățat nervii nervoși și mai ales stresul în care trăiesc de ani buni. Bine, nu m-am apucat, așa, de capul meu,  am fost provocată și încurajată și chiar împinsă de la spate, și eu așa am fost educată, dacă primesc o sarcină o duc la sfârșit, bun sau rău, dar o duc. Într-un astfel de exercițiu, în unul din acele momente în care o clipă de nebunie te poate duce într-o situație necugetată pe care nu ți-o dorești, și fără întoarcere, am scris o poezie, singurătate se numea, fiecare vers începându-l cu o literă a cuvântului singurătate, așa încât cuvântul se putea citi pe verticală, adică, mai pe domnește, un acrostih. Poezia în sine, fără valoare literară, poetică sau orice, însă, pentru mine, a fost ca dopul sticlei de șampanie, a făcut să reverse afară din mine tot năduful scriind-o în acest fel. Și se trezește un puștiulică, mare poet, un geniu chiar, să râdă ca proasta în târg, cu lacrimi, de poezia mea. Acuma, eu nu sunt un mare fan al poeziei moderne, nu le prea înțeleg, recunosc, și acest poet, lăudat si elogiat de toată lumea scrie poezii din acestea pe care eu nu le înțeleg. Nu mă pricep, nu comentez și în niciun caz nu laud doar că să se vadă că o fac și eu. Dar nu râd, frate. Nu râd. Nu-mi place, trec mai departe. Sunt proastă în sinea mea, adică. Să ne-nțelegem, de citit poezii am cam citit, am și poeți preferați, ba chiar știu și câteva poezii pe de rost, dar nu recit pentru că, evident, nimeni nu și-ar dori să mă audă recitând. De recitat, din punctul meu de vedere, o făcea Ion Caramitru, care, pe vremea studenției mele, ținea spectacole de poezie la Sala Palatului la care eram nelipsită. Dar și poeziile erau poezii și Ion Caramitru le recita cum nici poeții înșiși nu le-au gândit. Nu știu dacă puștiulică ăsta mic ar înțelege ce spun. Cu siguranță nu, pentru că mai are de trăit ani buni până să înțeleagă că, de cele mai multe ori, să fii un geniu este un blestem.

M-am luat cu vorba aiurea, m-am pierdut în detalii inutile, desi are sens, pentru că întâmplarea aceasta m-a facut să înțeleg că nu am cum să am pretenția că aș putea scrie vreo carte, nici măcar una de bucate, dacă bagajul meu de cunoștințe încape într-o pungă de un leu. Că mă bătea gândul să scriu o carte, așa, pe genunchi, să o public, să nu o cumpere nimeni și, deci, să nu o citească nimeni.  Numai că, recent, am citit o carte. Ei bine, cartea aceea, după ce o citești, asta doar dacă nu ești tâmpit, îți spune că pentru a scrie o carte trebuie să fi citit întâi câteva mii, și aici nu mă refer la cărțile acelea erotice, care la un moment dat erau la modă și pe care, în mișelia mea, recunosc că nu le-am citit, deci nu ar trebui să îmi permit să le judec, dar știu de ele pentru că aveam un coleg care le citea și ținea chiar un jurnal în birou pe care il scotea din când în când și-l recitea aproape hipnotizat, jurnal în care făcuse rezumat fiecărei cărți, pe care jurnal l-am sustras într-o zi în care el lipsea și l-am citit râzând ca proasta în târg, evident, pentru că și eu eram proastă la vârsta aceea.

În concluzie, că iar m-am pierdut în detalii inutile, ziceam că nu am cum să am pretenția că aș putea scrie vreo carte,  rămân deci ce sunt, un cititor incult, un poet amator, un prozator de facebook, dar n-am să scriu o carte doar ca să fie publicată. Asta am învățat eu de la mentorul meu, să-mi văd lungul nasului, să nu îndrăznesc să mă compar cu oameni cu condei și cu talent, să nu mă cred scriitor pentru că scriu trei tâmpenii la care râde sau mă-njură lumea, să nu mă cred poet dacă scriu un acrostih, și mai ales să nu-mi pese că un geniu care abia a terminat de citit Arici Pogonici, râde de mine. În concluzie, nu am să scriu o carte, rămân la aiurelile mele, care plac sau nu cuiva, care amuză sau sunt indiferente, dar pentru mine sunt leac pentru suflet și minte. Rămân cititor pentru că, citez:  “Cititorul are întotdeauna dreptate.”

Dora Budăcean

Rețetă pentru prietenie

Nu-i nimic, zici, când mai pierzi unul, am destui, mulți chiar, unul mai puțin nu se simte. Și nici nu simți până într-o zi când îți dai seama că nu ți-a mai rămas niciunul. În ziua aceea tocmai ai vorbit cu ultimii trei. Cumva, ai ascultat aceeași poveste, aceleași sfaturi, aceleași reproșuri spuse cu aceleași cuvinte, de trei ori. Le recunoști, le-ai mai auzit, ți le spusese unul dintre ei înainte de a-ți da seama, deși știai, că le va spune mai departe, ba mai mult, că vor vorbi despre tine, te vor judeca, vor pune verdicte pe acțiunile tale, le vor interpreta și evident vor cădea toți trei de acord că au dreptate. Dar nu-ți comunică. Tu nu mai ai nimic de oferit. Nu lor. Tu ești un balast de care nu pot nici scăpa, elegant, dar nici nu-l mai pot duce cu ei. Așa că, încet, încet își fac grupuri noi din care tu nu mai faci parte. Tu ești prietenul de care nu mai are nevoie unul dintre ei, la început, apoi toți trei. Tu ai fost, acum nu mai ești. Și tu taci. Taci și asculți și nu spui nimic, nu spui că exact la fel ți-au spus și ceilalți doi acum câteva minute, că știi cine a implantat ideea, știi și de ce, știi și tot ce ți-a spus, în ani, atunci când aveai ceva de oferit, despre ceilalți doi, dar ai tăcut atunci cum ai să taci și acum că nu are nici sens, nici motivație, vor descoperi la vremea potrivită, atunci când, la rândul lor, nu vor mai avea nimic de oferit. Până atunci însă, vor rămâne cei mai buni prieteni. 

Dora Budăcean

Scrisoare pentru mama

De dimineață m-am trezit cu tine în gând. Nu știu de ce, dar pentru mine întotdeauna 8 martie a fost ziua ta. Am citit că așa am fost educați, noi copiii crescuți în vremurile comuniste. Așa o fi. Îmi aduc aminte de serbările de la grădiniță când îți făceam desene stângace, că nu am fost niciodată un talent, dar tu lăcrimai când le primeai. În școala generală felicitările erau mai frumușele, mă ajuta doamna învățătoare, și tu lăcrimai când le primeai. Apoi am crescut și îți cumpăram flori și cadouri neinspirate mai mereu. Și tu zâmbeai când le primeai. Acum șapte ani de 8 martie eram la spital. Stăteam pe o bancă din părculețul spitalului și așteptam vești de la medic. Ce stupid! Azi, aş da orice să fie acum șapte ani, să fim din nou la spital, să fiu tristă şi disperată, să mă gândesc că poate va fi rău, să sper că va fi bine, dar să te pot privi și tu să-mi zâmbești. Asta mi-aş dori. Aveai cel mai frumos zâmbet din lume. Atunci nu știam, nici nu mă gândeam, că vei muri vreodată. Cum nu mă gândeam nici cât ai să-mi lipsești. Azi e 8 martie și ți-am cumpărat flori, sunt frumoase, dar tu nici nu ai să lăcrimezi și nici nu ai să zâmbești. Se vor ofili pe piatra rece a unei cripte dintr-un cimitir care acum îți este acasă. Și plâng, mamă!

Esență

În esență, dragă doamnă,
ești făcută din cuvinte
care fie știu s-adoarmă,
fie știu cum să alinte,
ești făcută din nuanțe,
din forme și unduiri,
ești cântată în romanțe
și sorbită din priviri,
ești icoană-n poezie,
ești oftatul în iubire,
ești tradusă-n gelozie
și porți nume de-amăgire.
Altfel, ești o mediocră
pierdută în iarba lumii,
ești o biată prizonieră
ce-a uitat trecerea vremii,
prefăcută de amaruri
într-o stâncă colțuroasă,
pustiită, fără haruri,
ce-a uitat a fi frumoasă.
În esență, dragă doamnă,
doar cuvintele-ar mai ști
să dea viață, dintr-o toamnă,
primăverii timpurii.

Dora Budăcean

Din cutia cu amintiri 5

Prostia, o suferință a inteligenței

Motto

“Nimeni nu este destul se inteligent pentru a convinge un prost că este prost” – La Fontaine.

***************************

Prostia, o suferință a inteligenței, neplictisitoare, neanxioasă, nedepresivă, lipsită de remușcări, arogantă, doare dacă nu se arată lumii. Mă rog, nu în felul acela de să te tăvălești pe jos, ca o durere de măsea în miezul nopții, ca o durere de burtă, ci ca o arsură, o durere interioară, absconsă, înfiptă în ființa ta, permanentă și care rage în tine să o scoți la suprafață. Și-atunci o eliberezi inconștient, când e atât de puternică încât a pus stăpânire pe tine și te domină, te definește, și asta este, nu mai poate fi nimic schimbat, devii una cu prostia, sau cu bună știință, pentru că ești atât de prost încât crezi că ești deștept. Prostia, odată ieșită, se revarsă din tine, împroașcă, așa cum te stropesc mașinile când, după câte o ploaie, stai liniștit pe trotuar și ele trec în viteză prin bălțile de la marginea trotuarului. Bineînțeles că trebuie neapărat ca prostia să meargă de mână cu orgoliu. Altfel, ce farmec are să fii prost? Așa că amintești din cinci în cinci minute, oricui, oriunde și-n orice împrejurare că ești șeful, a orice, și-a unei scări de bloc, dar tu decizi. Ce decizi? Ideile altora le decizi, ale ălora cărora le spui tu că ești șef. Pentru că tu nu ai idei. Tu ai orgolii. Tu, la ideea oricui, sari, așa, ca prostul, că nu te-a întrebat nimeni, și zici că fix asta era ideea ta, dar exact așa ai gândit și tu, și iată, ideea, de fapt, îți aparține, și esti absolut convins că este ideea ta. Tu comunici diferit cu superiorii tăi, cei pe care îi recunoști ca fiindu-ți superiori, evident, pentru că te poți folosi de ei în toate felurile de tine știute, față de cum comunici cu toți ceilalți pe care îi consideri inferiori. Inferiori pentru că tu îi vezi inferiori  pentru că nu îți sunt utili, ție sau scopurilor tale. Tu, când te uiți în oglindă, că o faci des, tu te admiri, în orice situație, în orice suprafață care îți reflectă imaginea, de aia îți faci selfiuri în fiecare zi de câte zece ori și le arăți lumii, obsesiv, pentru că ești fudul. Tu nu mai scrii “inginer” în fața numelui de pe ușa apartamentului în care locuiești, cum era obiceiul când eram eu copil, că nu era nimeni proprietar, nu rămânea nimeni definitiv în acel apartament, că dacă te mai căuta poștașul, miliția, vreun neam, vreun cineva să știe unde locuiești, așa că, pe ușă, pe niște plăcuțe de inox, cine avea, cine nu, pe ce putea, se scria numele familei care locuia în acel apartament, dar doar ei, cei doi ingineri care locuiau la noi în bloc, scriseseră inginer înaintea numelui; nu scrisese niciunul din profesori sau doctori sau oricine altcineva cu orice altă meserie, nimeni. Tu, cel de azi, deși ideea îți chiar place, tu nu mai scrii pe ușă inginer înaintea numelui, în schimb îți semnezi emailurile personale înșirând înaintea numelui toate funcțiile pe care le deții în viața profesională. Că o prostie care se respectă este și fudulă. Că o prostie care se respectă nu poate fi modestă. Prostia nu înseamnă că nu știi aria cercului, sau să explici teoria relativității, să extragi radical sau să ridici la putere, formula chimică a apei sau a benzinei, capitalele țărilor, pe ce continent este Japonia, cine a fost Freud, Schopenhauer, Beethoven, Dostoievski sau Marie Curie. Nu. Prostia este când știi toate astea și pentru asta te crezi superior. Prostia este când îl umilești pe celălalt și nu ai remușcări, când te crezi mai mult decât ești, când tonul cu care le vorbești celorlalți este răstit, când apostrofezi pe toată lumea, când nu accepți să fii contrazis sau, doamne ferește,  corectat, când ai pretenții necuvenite, când ești mulțumit de tine însuți și mereu nemulțumit de cei din jur, când ești arogant și fudul. Și da, prostia ta doare, dar nu pe tine, ci pe cei din jur. 

Gânduri cu înghețată de ciocolată

A trecut și Dragobetele. Ce-i drept parcă nu am văzut atâția ursuleți roz și inimioare sclipitoare ca în alți ani. Bine, cine, doamne iartă-mă, mai are atâta iubire în el după Valentine. Acolo au zburdat inimioarele de unde nu te așteptai. Mă rog, nu sunt eu mare fan al declarațiilor astea fără substanță. Acum ceva ani îmi făcea un cineva declarații pe Messenger de mă amețea. Doamne, atâta sclipici nu văzusem în viața mea. Mă gândesc eu să îi răspund omului, așa, din politețe. Și începe să-mi scrie cu subiect și predicat cam ce mi-ar face el mie, în toate modurile posibile și neaparat după ce am bea șampanie în cada plină cu petale și spumă. Am uitat să precizez că omul era plini de mușchi, mi i-a prezentat, pe toți, în mai multe poze. Avea gâtul și ceafa atât de late că abia i se distingea și capul. A, și avea jumătate din vârsta mea, asta ca să nu spun că eram de două ori mai bătrână decât el. Mă rog, nu m-a impresionat. Așa că l-am blocat. Apoi i-am blocat, rând pe rând, și pe alții asemenea lui. Deci, adio poze cu mușchi și în niciun caz cu inimioare și sclipici. Ideea este că eu nu înțeleg exact cum mă găseau aceia, că eu nu-l cunoșteam pe niciunul. În fine, deci mi-am îndepărtat toți potențialii admiratori care mi-ar fi trimis vreun mesaj de Valentine sau de Dragobete. De fapt, eu nu cred că așa funcționează Valentinele sau Dragobetele, dar, ce știu eu. Pe vremea mea, vai, ce-mi place clișeul ăsta, nici nu exista Valentine, adică exista dar nu-l sărbătorea nimeni, deci, pe cale de consecință nu sărbătorea nimeni nici Dragobetele. Bine, poate erau locuri unde se sărbătorea, dar nu ca acum. De fapt, ca să fiu foarte sincera, eu de Dragobete am auzit doar după ce Valentinele a devenit oficial sărbătoarea iubirii și la noi. Bine, dar eu, cum spuneam, sunt din altă vreme, de pe vremea când dacă primeam flori, așa, tam-nesam, apoi aia era emoție adevărată. Țin minte că într-un sfârșit de octombrie, iubitul meu de atunci m-a așteptat în gară, că pe vremea aia a mea lumea circula cu trenul, deci m-a așteptat cu un buchet de trandafiri. Nu au fost cei mai frumoși trandafiri pe care i-am primit vreodată, dar au fost singurii pe care i-am ținut minte. Mai văd și acum câte un tânăr cu flori în mână într-o zi de marți sau joi, oarecare, și eu mă emoționez, că de, sunt de pe vremea naturelului simțitor. Mi-ar plăcea să cred că se emoționează și cea care le primește. Măcar când sunt în privat. Când eram în vechiul sediu era o distracție pentru mine mersul la toaletă. Fetele vorbeau la telefon în timp ce utilizau toaleta, așa că, vrând nevrând, ascultam. Cel mai mult mi-a plăcut una care îi mulțumea iubitului pentru mesajul de Valentine cu niște așa vorbe dulci de nu-mi venea să cred că e totuși în cabina de alături. Dar apoi a tras apa. 

Cum eu de fapt m-am pornit la cumpărături în timp ce-mi zburau toate gândurile astea prin cap și tocmai am trecut pe lângă raionul promoțional plin de dulciuri în cutii în formă de inimioară cu fundițe alb-roșu, mi-am amintit că vine și 8 martie, deci sărbătoarea continuă. Nu mai stau pe gânduri și mă cadorisesc cu două buchete mari de lalele și o găleată de înghețată de ciocolată. Preventiv, îmi zic, în caz de vreo depresie, sau de, doamne ferește, vreo slăbiciune melancolico-blegoasă în care să mă penibilizez isteric trimițând mesaje vreunuia dintre foști, din acelea cu îți doresc o primăvară frumoasă, gen. Să fiu foarte sinceră, nu aș face-o. Deci exclus. Și apoi, înghețata mă ajută întotdeauna să iau deciziile corecte. Și cu siguranță ei încă nu au terminat de făcut mătănii că au scăpat de mine. Mă zărește un prieten. Nu-i cam frig pentru înghețată, zice?! Este rețeta mea secretă antidepresivă, îi șoptesc. Bine nu i-am spus că de fapt este alimentul meu preferat în orice situație și moment al zilei și nici că a doua zi fac o amigdalită de toată frumusețea și rămân și fără voce. Acum, spre seară primesc un mesaj de la prietenul meu: “Sigur mi-ai dat rețeta bună?! Că sunt deja la a treia găleată”.  E bine să știu că nu sunt singurul dinozaur, îmi zic.

Dora Budăcean

Fără lacrimă

Motto: 

“De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! ” George Coșbuc 

Nu mai putea umbla decât prin jurul casei. Calul îi murise demult. Și oricum, nu ar mai fi avut putere să-l încalece. Ăsta, ultimul de l-a avut, blând și ascultător, o purtase până nu a mai putut el umbla. Se lăsa în genunchi și ea încăleca. La fel și descăleca. Într-o seară a privit-o cu ochii umezi, și-a lipit botul de fruntea ei, și a pornit agale spre grajd. I-a dat apă proaspătă, cum ii plăcea, dar el a scuturat din cap. Dimineață l-a chemat pe un vecin care l-a dus cu căruța lui la abator. Nu a plâns. Nu și-a mai luat alt cal. Nu mai era în stare și nu mai putea pierde pe nimeni. Ea, dacă ar fi stat în puterea ei, ar fi murit demult. Dar nu putea, nu-i venise ceasul. Stătea pe veranda îmbrăcată în viță de vie și privea în zare. Dacă închidea ochii îi vedea pe toți patru băieții ei alergând și zbenguindu-se prin curte. Ghicu, frumos, înalt și mereu râzând, Bosie, slăbuț, plăpând dar ambițios și hotărât, Alexandru, mic de statură, îndesat, neastâmpărat și pus pe năzbâtii, și Tini, tăcutul și bonomul, cumintele și ascultătorul Tini. Toți bruneți și cu ochi verzi, ca ai lui Ion. Se măritase destul de târziu, că era nărăvașă ca și caii ei. Umbla prin sat călare, în pantaloni cu vipușcă și cu cravașa lipită de picior. Nu bătea niciodată caii, dar dacă se apropia oricine nedorit de ea, îl altoia cu cravașa de-i brăzda obrazul. Tatăl ei, că era singurul copil, nu o zorea. Îi râdeau ochii când o vedea și îi plângea sufletul că nu o poate vedea și Ana, nevasta lui frumoasă, care murise când Cristina era o copilă. Avea un cal de-l luase el de la niște țigani, frumos, negru dar cam zălud. Anei îi plăcea să sară cu calul ei peste garduri, peste șanțuri, și râdea când o făcea iar murgul ei nu se dădea în lături, sărea de parcă zbura peste orice gard. Într-o seară murgul a venit singur acasă, tot transpirat. Pe Ana au găsit-o lângă poienița de la capătul satului cu gâtul rupt. L-au curtat toate vădanele satului, dar pentru el nimeni nu era ca Ana. Și Cristina îi semăna leit. Așa că o lăsase să fie așa cum era ea, fără să o zorească cu măritișul. Într-o seară de toamnă i-a spus că se mărită cu Ion. Bine, a zis. În gândul lui știa că la cât e de nărăvașă doar un om blând și molcom ca Ion i se potrivea. Pe Ion nu aveai cum să nu-l iubești. Nu întorcea vorba nimănui, nu era niciodată mânios și era harnic și chivernisit cu banii. Când l-au pus primar în sat, Cristina i-a zis că i-or mânca ficații, dar nu s-a împotrivit. Ea își vedea de ale ei. Avea deja pe trei dintre băieți și al patrulea era pe drum, Tatăl ei era bătrân de-acum, nu mai putea avea grijă de avutul lor, așa că Cristina preluase frâiele și o făcea râzând. Când a venit primul război, pe Ghicu îl luaseră in armata austro-ungară. Ion l-a îmbrățișat, Cristina l-a privit tăcută, și dus a fost. Ghicu era îndărătnic și când își punea ceva în cap, nimeni nu îl mai clintea din ale lui. Într-o seară pe înnoptat, după mai bine de un an, s-au trezit cu el acasă. Dezertase. Nu poți sta ascuns, vremurile sunt tulburi, cineva le va spune, te vor găsi, sau va trebui să te trimit din post în post, a spus Ion. Am venit să vă văd, să știți de mine. Mâine dimineață plec, le-a spus. Au zis că să treacă noaptea și or vedea ce este de făcut. Dar toți știau că soarta lui era pecetluită. În zori, Cristina a găsit un bilet pe masă..Mamă, mă găsești în păduricea de la capătul satului în nucul cel bătrân .Eu îndărăt nu mă mai duc. Decât să mă spânzure ei ca pe un câine, mai bine o fac eu. A încălecat Cristina și a gonit ca vântul. L-a găsit spânzurat de o creangă în nucul bătrân. A tăiat funia, l-a pus pe cal și a venit cu el acasă, trecând în tăcere pe lângă oamenii care priveau și ei în tăcere, cu căciulile în mâini și cu capetele plecate. Nu a scos niciun cuvânt, nu a vărsat nicio lacrimă și l-a îngropat, fără cruce la cap, la marginea cimitirului. S-a terminat războiul, ei și-au văzut de viața lor, băieții au crescut și ei, Tini, cel mic, a plecat la București  Alexandru s-a însurat de tânăr, avea deja și o fată, Mărtuța, iar Bosie se făcuse ofițer, să spele onoarea fratelui lui. El, Bosie, nu se împăcase niciodată cu gândul. Îl iubise pe Ghicu cu toată puterea lui, și din când în când se furișa în cimitir și-i povestea despre toți, alteori doar plângea și lovea cu pumnii pământul, dar de fiecare dată ducea o candelă. Când a început al doilea război i-au luat pe toți trei băieții ei. Pe Alexandru, după câteva luni, i l-au trimis acasă. L-a îngropat un obuz și își pierduse mințile. Tini rămăsese în București, șofer la un ofițer cu grade multe, iar de Bosie nu s-a mai știut nimic niciodată, oricât a umblat și întrebat Ion în toate părțile. Cristina i-a zis într-o zi să nu-l mai caute, mai bine-l știu mort decât prizonier la ruși. De supărare, Ion paralizase si rămăsese olog de-o mână și-un picior, de și-l târa după el. Cristina ținea toată gospodăria fără să se plângă, fără să plângă. Nu a plâns nici când a murit Ion, nici când îi luaseră comuniștii averea, nici când veneau oamenii să-i spună că Alexandru umbla iar dezbrăcat în pielea goală prin sat. Își lua calul, îl urca pe Alexandru pe cal și-l ducea acasă, că numai de ea asculta. Nu era violent, nu făcea rău nimănui, ba mai lucra pe lângă casă, doar din când în când se dezbrăca de haine și o lua la goană prin sat. Apoi, săptămâni în șir nu mai ieșea din curte. Într-o zi, nevasta lui Alexandru a venit la ea plângând. L-a îngropat lângă Ion. Și nu a plâns. Pe Tini l-au arestat comuniștii, l-au dus la Jilava și de atunci nu știa nimeni unde este, dacă mai este. Bine că a apucat să moară Ion, își spunea, că nu ar mai fi suportat-o și pe asta. Într-o zi, trecuseră vreo patru ani de când l-au arestat, a strigat-o cineva la poartă. Nu-l cunoștea, era un bărbat înalt, slab, palid, care i-a dat o carte poștală pe care scria Aiud pe una din fețe și pe cealaltă Mamă, sunt în viață. L-a poftit în casă, ar fi vrut să afle mai multe, dar omul nu a vrut. A strâns cartea poștală la piept, a mângâiat-o unde scrisese Tini, dar nu a plâns. Am să mor și nu am să-l mai văd nici pe el. Tini era exact ca Ion al ei. Blând și bonom, împăciuitor și răbdător, blajin și bun ca pâinea caldă. Nu l-a mai văzut. Cristina a murit într-o zi de toamnă și au îngropat-o, cu cruce la cap, lângă Ghicu, așa cum a vrut ea.