Monologuri 55

Știi, eu aud gândurile oamenilor. Da. 
Și pentru asta nu m-a iubit nimeni. Niciodată. 
Cu timpul m-am obișnuit. Nu spun că mi-a și plăcut. Când am înțeles de ce, am început să mă feresc de oameni, până am ajuns să trec printre ei fără să-i văd. 
Însă le auzeam gândurile. 

Nu știu să spun când am început să aud gândurile oamenilor. Cred că așa m-am născut. 
Copil fiind, nu dădeam prea mare importanță acestui, nici nu știu dacă să-l numesc har,  mai degrabă blestem. Apoi, după ce am mai crescut, am început să îl accept. La școală, într-un fel, mă amuza să aud gândurile colegilor mei. 
Era secretul meu pe care nu-l știa nimeni. 

Ai să râzi, dar de mine nu s-a îndrăgostit nici în liceu, nici în facultate, nicicând, nimeni. Nimeni. Ceva îi făcea să mă evite. Sau, cine știe,  poate eu mă feream. În fine,  cum spuneam, nu m-a iubit nimeni.

Aud gândurile. Trec prin mine ca o undă, mă înfioară, așa le aud. La cele rele mă revolt, dar nu pot face nimic. Adică, nu știu, nu am cum să-i fac pe oameni să gândească altfel decât o fac de obicei. 

Știi, nu mai rețin unde, dar
am citit undeva că, în ultimii cam trei mii de ani, omenirea a avut doar vreo două sute șaptezeci de ani de pace, fără războaie, știi. Adică mai puțin de zece la sută. Nu știu dacă este adevărat, poate au fost mai mulți anii de pace, dar oricum, au fost mult mai puțini decât cei în care oamenii s-au războit între ei. Da.

Mi-ar plăcea să pot schimba felul în care gândesc oamenii. Mi-ar plăcea un astfel de har. Da.

Auzindu-le gândurile, i-a îndepărtat pe oameni de mine și pe mine de ei.  Acum ceva timp aveam un prieten, nu, nu real, nu mai am prieteni reali, nici nu am cum să am dacă le aud gândurile, era un prieten pe o rețea de socializare. 
Mare minune rețelele astea de socializare.  
Și cu prietenul acela vorbeam, de fapt ne scriam tot felul de lucruri, cam ce credeam noi fiecare despre lume, despre viață. Câteodată până noaptea târziu. În naivitatea mea,  credeam că este sincer. Doamne, cât de mult îmi doream să fie sincer. 
Fiind departe, gândurile lui nu ajungeau la mine în timp real, nu ca atunci când ești lângă cel care gândește, mă rog, cred că ai înțeles ideea. Într-o zi însă am simțit că nu era sincer, că orice spun, mă rog orice scriu, pare că îl deranjează, îl irită cumva. Nu am știut niciodată să fiu altfel, nu știu să mă prefac, nici nu prea a meritat, oricum nu mă plăcea nimeni, așa că am fost așa cum sunt. 

Putea să-mi spună că nu este de acord cu mine, să-mi spună că greșesc. Așa m-am așteptat. Mă rog. 

Ce este sigur însă, este că 
atunci, în exact aceeași clipă, i-am auzit și gândul. Era departe, dar gândul ajunsese până la mine. 
Era plin de ură. Nu m-a surprins, știi, după un timp nu te mai surprinde, doar că acela a fost momentul în care a cedat în mine, s-a rupt ultima coardă a voinței mele, ultima zvâcnire a putinței mele de a mă mai apropia de oameni. Da.

Nu, nu sufăr neapărat, m-am obișnuit, este cumva normal să nu mă iubească nimeni, adică nici nu mă mai deranjează, nici nu are rost, oamenii cu gânduri clocotind de ură nu pot iubi pe nimeni în afară de ei înșiși, însă tot nu pot să înțeleg de ce există atâta ură în gândurile lor, atât de multă ură. Așa că am început să nu le mai ascult gândurile. Le aud, dar nu mă mai dor. 

Uneori, foarte rar, aud câte un gând bun. Sincer, mă sperie la început, apoi zâmbesc. Nu este totul pierdut, știi, așa îmi zic. 
Dar gândurile acelea sunt rare, nu neapărat pentru că sunt puține, nu, nu sunt puține, doar că cele pline de ură, cele pline de mânie, acelea sunt prea multe. 

Iartă-mă, că ți-am răpit timpul cu povestea asta. Nu știu de ce am ales să îți spun ție toate astea, cred că din naivitate, cred, sau poate pentru că nu am mai vorbit de mult cu nimeni, 
m-am obișnuit, așa, să tac și să ascult gândurile, să plâng în gândul meu de atâta urât deși, uneori, zâmbesc, dar tot în gând,
pentru că chiar dacă le zâmbesc oamenilor, gândul lor rămâne neschimbat. 
E un paradox. 
Când zâmbești ar trebui să îți zâmbească și oamenii ție. Zâmbetul e ca un scut, ar trebui să te țină departe de rău, de ură, de urât, pentru că eu nu știu o altă formă în care ar putea fi învinsă ura. Poate există, dar nu știu eu, deși, să fim serioși, zâmbetul poate fi doar o mască pe fața oamenilor. Da.

Acum știu de ce am ales să-ți spun toate astea, îți auzeam gândurile, dar zâmbeai atât de frumos.