Prezentul e o situație neobișnuită pentru cineva care acrescut sub semnul selecției. Generația mea a văzut în critică un act de reducție intelectuală, care e de neimaginat în contextul obsesiei de a publica cât mai mult care ne bântuie azi. Telefonul ne aduce în fața ochilor persoane pe care de cele mai multe ori nu le cunoaștem și despre care întrebăm în mod firesc ce caută ele în viața noastră? Mai ales când acei necunoscuți se insinuează în viața noastră, ne lămuresc cu exces de zel în privința unor chestiuni, lămuriri pe care nu le-am solicitat niciodată. Tonul postărilor este de regulă unul neplăcut. Pe mine mă deranjează oamenii care intra cu bocancii în viața mea. În această privință recunosc că am căzut într-o capcană. Am acceptat relația virtuală. Pot oricând să o refuz cu riscul de a nu afla unele lucruri care mă interesează. O dilemă care încă nu are rezolvare.
Informația circulă haotic.
Ești nevoit să răscolești tone de steril până dai de ceva consistent. De fiecare dată când deschid telefonul am senzația că joc o partidă de alba-neagra. Poate că noi am crezut prea mult în mitul turnului de fildeș, ne amăgeam considerându-l real. Realitatea noastră a fost una livrescă și a dispărut odată cu internetul. Utilizatorul, presonajul principal al lumii virtuale trăiește în turmă, aplicația preferată (Facebook, Instagram, Tik-Tok) e ciobanul care fluieră, rotește bâta și mână turma unde vrea el. Procesul se numeste amplificare algoritmică. Turma nu are opinii, se conduce după reflexe. Trăim într-un mare film, ca figuranți, dar ne închipuim că vom apărea și noi în distribuție. Asta ne dă aripi. De fapt ne alegem cu polarizare socială și cu dezinformare. Percepția noastră este fragmentată, suntem captivi în bulele noastre. O masă de manevră docilă și previzibilă.
La început nu a fost așa
Când am descoperit internetul la începutul anilor 90, când te mai conectai prin telefon și modem, am crezut că am intrat într-un club select. Câțiva ani așa a fost, eram puțini pe internet, avem un limbaj comun. A urmat potopul. Dintr-un laborator sofisticat ne-am trezit în piață, într-un loc unde vine toată lumea și se aude cel care strigă mai tare. Fiecare strigă ce-l doare sau strigă fiindcă strigă toată lumea. Vrând - nevrând, toata lumea s-a mutat aici. Doar aici îți mai găsești prietenii (cei care au rămas), aici mai afli că poetul a publicat o plachetă în revista de mare prestigiu, dar de care n-ai avea habar dacă nu ar fi postarea de pe rețea. Ca să găsești postarea te lași purtat prin meandrele algoritmului fără să știi vreodată unde ajungi. Găsești ceva interesant - ai avut noroc!
Lehamitea e o stare, nu o soluție!
Niciodată puterea aparatelor nu a fost mai mare. Dacă te dai pe mâna lor, accepți condițiile. Computerul nu înțelege lehamitea. El înțelege da sau nu. Ești conectat sau ai dispărut. A treia cale e visul unei nopți de vară. Realitatea noastră e traiul într-un imens laborator de inginerie socială unde nu-ți vine să crezi că rolul tău este acela de cobai. Nu știe nimeni dacă asta e o șansă sau un blestem. Efectul fluture persistă. Pentru cei nefamiliarizați cu termenul: până și un gest nesemnificativ poate declanșa un cataclism.
Logica și calculatoarele functionează și fără noi
Ideea că un calculator nu face decât ce-i spunem sa faca e o eroare. Calculatorul face și ce-i spunem, dar mai face multe alte lucruri de care noi habar nu avem. Printre altele ne oferă o imagine în oglindă distorsionată. Confruntarea constantă cu o realitate fabricată ne afectează în relațiile cu lumea reală. Nemaifiind capabili să apreciem corect faptele noastre, ne pierdem în lumea dominată de tehnologie. Logica rămâne o amintire. Suntem mereu cu un pas în urmă. Vorba lui Murphy: când ești întârziat mintal, ceasul nu te ajută.
Lasă un răspuns