Category Archives: Mirela Rus

Călătoria omului pe acest pământ începe și se încheie oarecum la fel, doar ochii cu care privim sunt mai adânci sau mai deschiși. Nașterea ființei este precum o aterizare, pentru unii mai lentă, pentru alții mai zdruncinată, iar bagajul cu care ești îmbarcat de drum este unul foarte simplu, însă extrem de prețios: firescul de a te bucura și de a iubi, puterea de a râde, fericirea de te juca, de a fi liber și binecuvântarea de a revărsa lumină înspre ceilalți. 
	O, dar asta este, cumva, o imagine și o definiție a Raiului! Însă dobândirea Raiului înseamnă truda de a păstra bagajul intact, nealterat. Și asta deja devine o luptă!
	După „aterizare”, începi să „înveți” de la alții, pe măsură ce crești, că viața aceasta nu înseamnă un șir de bucurii continue, ci un vaiet prelung și o cruce a durerii. Așadar, renunți la bucuria nevinovată. Nici libertatea, zic unii, nu îți este prea îngăduită, aici, pe pământ, căci urmăm niște reguli, suntem îngrădiți în niște feude, unde spiritul își pierde puterea de a zbura. Dar iubirea? Păi cum să iubești așa, nelimitat, fără raționamente precise, fără temeri.....Astfel, cenzurăm iubirea și lăsăm să i se scurgă căldura. Iar joaca, nu, nu putem să ne jucăm de-a viața, ci trebuie să privim totul cu seriozitate. Deci, gata cu joaca! A mai rămas râsul (sau zâmbetul). Dar ce înseamnă să râzi oricând, când „o luptă e viața”! Cât privește lumina, e riscant să devii puțin mai luminos decât alții, deoarece riști să deranjezi, să-i orbești. Și atunci, trebuie să încetezi să strălucești.
	Ce a mai rămas din om? O ființă mică, ofilită, fără puterea de a lupta sau de a se apăra, temătoare, întunecată, fără aripi. Un fel de moarte care se deplasează pe două picioare. Însă, această moarte, de cele mai multe ori, pentru cel care a fost cândva lumină, este un punct zero sau chiar dincolo de el, înspre „minus”, de unde începe drumul înapoi, spre înaltul de unde a fost „catapultat”. Nevoia de zbor te face sau te forțează să redobândești ceea ce alții sau tu, în orbecăiala după sinele pierdut, ai lăsat să piară sau ai risipit: libertatea, bucuria, iubirea, zâmbetul îngeresc și lumina....E timpul să te întâlnești cu tine. Este cu adevărat divin să te vezi, să îți spui ce nu ți-ai spus vreodată, să te contempli într-o tainică tăcere. Fără cuvinte, deoarece sunt vorbe, sunt povești care nu încap în toate cuvintele. Să te împaci apoi cu tine, cel de care te-ai îndepărtat....este o minune să te îndepărtezi de tine, iar apoi să te reîntâlnești cu tine. Nu te mai lași să pleci. Nu mai lași nici zâmbetul, nici bucuria să te părăsească...rupi toate gratiile captivității și îți crești aripile. Aripile pe care îți porți iubirea, să nu mai rătăcească departe de tine. Te prefaci în lumină și te însoțești cu tine oriunde, mai ales în cele mai profunde colțuri ale minții și inimii tale. 

DEFINIȚII

Viață:
Traseu de lumină, întuneric,
Cărări line și drumuri întortocheate.
Timp:
Clipă ce este și nu e,
Trecut și prezent mergând la pas spre viitor.
Bucurie:
O gură de aer la capătul suferinței biruite,
Urcuș agale după coborâșul sinuos.
Nădejde:
Sabie înfiptă în miezul disperării,
Punte peste ape învolburate.

Mirela Rus

---

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Ești tăcere mai presus de orice cuvânt
Ce mă veghează, mă doboară și apoi mă înalță.
Ești lumina ochilor deschiși ce aprind
Scânteia care pâlpâie în al nopții întuneric.
Ești povestea ce se scrie pe filele inimii mele
În seri târzii și-n dimineți blânde de vară.
Ești visul ce nu piere-n zorii zilei, ci mai tainic
Își îngână chemarea spre-un veșnic răsărit.
Ești pasul meu timid când de plumb îmi pare firea
Și mută-i dorința de-a privi în sus.

Ești surâsul stelelor în fiece noapte
Ce luminează țărmuri nesfârșite de dor.
Ești aripa păsării măiestre ce poartă-n albastrul imens
Zborul meu frânt.
Ești cântecul divin închis în trupul meu,
O simfonie de cuvinte nerostite.
Ești puterea cu care-mi ridic din abis
Ochii spre cer și aștept...
Ești răspunsul duios la fierbinți rugăciuni,
Nerostitul credințelor mele.

Mirela Rus

Privesc la chipuri dragi din icoane,
Dumnezeu coboară discret, dar adânc,
Luminând și vorbind în tăcere;

E atât de mic Dumnezeu, că încape într-un zâmbet,
În zâmbetul din icoană...
Se face și mai mic, se preschimbă în lacrimă,
Lacrima ce se prelinge din ochi blânzi de înger,
Și lacrima sfântă a mamei.
Unii zic că-i prea sus Dumnezeu,
Alții zic că stă pe tronu-I din ceruri....
Eu Îl văd, Îl și simt când privesc chipuri dragi din icoană.

Mirela Rus

Într-o zi sau poate într-o clipă,
Sisif a ajuns el însuși pe un munte,
Pentru că a îmbrățișat lumina.
Piatra grea ce-i strivea voința și puterea
Era gândul lui, era el însuși,
Era pământul greu și răsuflarea grea.
Dar într-o dimineață sau poate într-o seară
(Căci timpul se oprise, era ca o clipire)
Și-a azvârlit veșmântul de povară și război,
Îmbrăcându-se cu-a naltului aripă;
Și bolovanul, iată, un fluture era,
Iar asta, în timp ce-mbrățișa lumina.

Mirela Rus