Părinții Niței erau avuți, aveau pământ, vite și multe oi și o casă mare în centrul satului, lângă biserică. Mama ei era o femeie bună și blândă, dar aprigă la mânie, deși se mânia greu. Mai la capătul satului trăia un fierar cu familia lui, cinci băieți și patru fete și toți erau blonzi cu ochi albaștri, mai puțin mama lor, o femeie mică și rea, cu ochi negri ca întunericul. Gligor, unul dintre băieți, venea rar pe acasă, îl dăduse tatăl său la Mediaș, ucenic la un tâmplar, dar când venea, megrea în sat la horă și o căuta cu privirea. Pe ea, numai pe ea, deși multe fete se înghesuiau să joace cu el. Era frumosul satului, avea 19 ani, avea un păr bogat și blond ca spicele de grâu când sunt coapte, iar ochii lui aveau culoarea cerului vara. Dar Niței îi spusese tatăl sau să nu se grăbească la măritiș, să mai stea vreo doi-trei ani, că băieți sunt destui, ori ea e avută, or curta-o mulți, să nu se ducă după primul venit. Nița nu se gândea la măritiș. Mamă-sa nu o zdrobea cu muncile câmpului, că aveau pălmași, iar Nuțu, fratele ei, era harnic și iubea pământul, așa că de mic mergea cu tată-său peste tot să-nvețe. Tată-său era un om tăcut, harnic și muncitor dar mai ales aspru cu oamenii. Nu îngăduia să i se opună cineva sau să îi iasă din vorbă. Doar de nevastă-sa se temea, fără să o arate, că îi era mai dragă decât viața. Ani buni o iubise fără speranță. Era frumos și harnic, dar nu era și bogat, că tată-său muncea pe unde apuca și era beat mai tot timpul, iar ea era cea mai frumoasă fată din sat, o curtasera și bogați și săraci, de-o măsură. dar ea nu avea ochi pentru niciunul. Îi spusese tatălui ei că nu are să se mărite, că ea vrea să meargă la Blaj. O dăduse tată-său la maici să îi facă pe plac, că era singurul copil, nevasta îi murise la nașterea ei, o crescuse singur, ajutat de mama lui, că nu-și mai luase altă nevastă, muncea de dimineața până seara și cumpăra pământ de la cine îl vindea. Și acolo la călugărițe, Anuța învățase multe, dar nu s-a mai călugărit, cum o bătea gândul. Venită înapoi în sat luase frâiele casei în mâini că bunică-sa era deja bătrână și umbla greu. Tu Anuță, ii spunea, să nu stai fată bătrână că-i greu, mumă, să fii singur, eu si tată-tău ne-om duce și nu-ți mai rămâne nimeni. Anuța tăcea, și își vedea de treabă. Băieții se înghesuiau pe lângă ea și Ionul lui Buzilă, strângea pumnii și dinții de ciudă. Dar Anuța nu-i vedea pe niciunul. Într-o seară, pe când cinau, mă-sa bătrână zăcea deja a moarte, tată-său i-a zis. No-i mai apuca să-mi văd nepoții, Anuță și n-oi avea cui lasă atâta amar de pământ. Anuța a tăcut, dar duminică s-a dus la horă, îmbrăcată cu hainele cele bune. Ionul lui Buzilă, avea deja 23 de ani, pusese ochii pe altă fată, dar când a văzut-o la horă a crezut că-l înghite pământul. Anuța s-a dus direct la el și i-a zis: joacă-mă, Ioane, si dacă mi-o plăcea cum mă joci m-oi mărită cu tine. Peste un an s-a născut Nița, apoi Nuțu iar bătrânul său tată nu-și mai încăpea în piele de mândru ce era. Să-i grijiți ca pe ochii din cap, a spus Anuța, că io, altu, copii nu mai fac. Și nu a mai făcut. Nița a fost iubită de toată lumea, iar moșul ei o privea ca pe o prințesă. Știi, Nițo, când mă uit la tine o văd pe Fira. Tare bine mai semeni cu ea, îi spunea și apoi plângea. Nița îl lua în brate și-l mângâia. Ai iubit-o mult? Mai mult ca viața. 

Era spre seară și Nița s-a întors de la horă îmbujorată. Ce-i?, a întrebat-o Anuța. Nimic. Apoi a fugit în camera lui moșu-său și i-a spus. Am jucat numai cu Gligor, moșule, și nu știu de ce, dar când mă privește îmi vine să leșin. Ți-i drag?  Da’ tu-i ești dragă? Gligor i-a spus că dacă se mărită cu el, are să vină să își deschidă o lucrătoare în sat. Nița s-a gândit toată noaptea și dimineață când tată-său pleca la câmp a fugit la el și i-a spus: mă mărit cu Gligor. Du-te spune-i lu’ mumă-ta. Bine, a spus Anuța. Nița se aștepta să nu o lase, să-i zică să mai aștepte că are vreme, și poate să o închidă în casă, cum auzise că făcuseră mamele altor fete. Anuța trebăluia prin casă, Nița stătea cu mâinile împreunate și răsucite în față, fără să mai zică nimic. Ce stai? Du-te strângeți hainele și pleacă. Izbucni în plâns. Anuța o luă în brațe, mai stai mumă, că nu-i nicio grabă. Dacă o fi să fie al tău, te așteaptă, nu pleacă nicăieri.  Cand i-a spus lui Gligor, el doar a privit-o blând, cu ochii lui de culoarea cerului, apoi  a zis, Nițo, mumă-ta are dreptate. Eu  mai stau la Mediaș un an, mai învăț, oi pune și un ban deoparte, tu te mai coci, și-om vedea ce-o să mai fie. Nu-i grabă, Nițo, avem o viață înainte.  Până la Crăciun, când știa că vine Gligor acasă, nu își putuse lua mintea de la el. Anuța glumea cu Ion, asta e ca tine, Ioane, știe una și bună. Are vreme, Anuță, ca-i tânără încă. Dacă o fi să fie al ei, nu pleaca nicăieri. Anuța râdea. Asta era vorba lor, apoi îl seceră cu privirea: de ce l-ai dus azi cu tine pe ăl bătrân, știi că-l dor picioarele? Așa o vrut, o zis că să mai vadă pământul măcar o dată. Ce vobă-i asta, Ioane?! Tata e încă în putere. No, tu ai întrebat și io ți-am răspuns. Ion știa când să tacă în fața ei. O lua în brațe și o sărută pe frunte, nu altfel și Anuța se liniștea, că dacă o lasă să se aprindă, nu o mai împăca nici o săptămână. Tată-său nu era nici beteag, nici neputincios. Ba își pusese în gând să joace pe genunchi copiii Niței. A venit Crăciunul și Gligor nu a venit. Nița nu dormea, nu mânca, nu vorbea, plângea noaptea cu capul în pernă. Într-o dimineață Anuța îi zice lui Ion: mă duc la fierar să îl tocmesc să potcovească pe Suru, că șchiopează. Nu te băga, Anuță, a zis Ion. Și calul nu șchiopează. Vrei să șchiopeze, Ioane? l-a secerat Anuța. Tu nu vezi că ni se betejește copila? Bine, fă cum știi, a mormăit Ion. Nevasta fierarului, femeia cu ochii negri ca intunericul, i-a zis că Gligor are mult de lucru, că cel de-l învăța se bețejișe și a rămas să termine el tot ce începuseră amândoi. O veni colo pe la vară, când o putea. Și apoi, făcându-și ochii mici, a zis: își mai face și el un ban al lui, că i-i vremea să se însoare. Anuța a venit repede acasă, s-a dus la Nița și i-a spus; nu mai plânge tu ca proasta, că vine el când o putea, lucră săracu’ cât doi. Hai mai bine și pune de mămăligă că vine tată-tău imediat și i-o fi foame, că-i plecat de azi dragă dimineață.  Și să-i duci și lui ăl bătrân, că-i place. Și nu au mai vorbit despre asta. Pe la sfârșitul verii, într-o zi pe înserat, Gligor a venit la poartă lor cu tată-său. Nița nici nu era acasă. Anuța i-a primit, i-a așezat sub nucul mare din curte. Gligor a zis că nu stau, au venit doar să le-o ceară pe Nița și că dacă s-o putea s-or lua pe la culesul viilor. Ion nu-i acasă, dar trebuie să vină de acum cu Nița, că s-or dus până la stână. Niței, când a intrat pe poartă și i-a văzut, i s-au înmuiat picioarele, dar Ion a prins-o de după umeri și i-a șoptit, șezi blândă. Ion l-a privit pe Gligor cu atenție, și brusc inima i s-a înmuiat. S-a văzut pe el, când o ceruse pe Anuța și ceva i-a spus că oricare altul i-ar fi cerut-o pe Nița, el n-ar fi dat-o. Gligor avea ceva ce lui îi plăcea. Bine, a zis Ion. Așa facem, așa-i Anuță?  

Le-au dat o bucată de pământ și și-au făcut casă. Bucata aia de pământ a fost pricină de supărare de-o viață între Clionic, fratele lui Gligor, și Gligor. Clionic cumpărase o bucată de pământ mai sus de ei, si ar fi vrut-o și pe-a lor, să-i fie grădina până la pârâu, dar ăl bătrân nici nu a vrut să audă. Jumătate-i a lui Nița și jumătate a lui Nuțu când s-o însură. Vezi  poate vinde Coroabă mai din sus de tine, că io, Clionic dragă, nu ți-o vând.  Gligor era bun ca pâinea caldă, nu voia gâlceavă cu nimeni, așa că i-a zis lui ăl bătrân că vorbește el cu Coroabă și și-or face ei casă acolo, dar ăl bătrân nu s-a învoit. Anuța îi mai dăduse Niței un hectar de pământ, în hotar. Nuțu se mâniase că îi dăduseră Niței pământul din hotar, să-i fi dat în deal și pe ăsta lui, că el are vite multe, Gligor e rotar și face bani. E cea mai bună bucată de pământ, mumă, de ce le-ai dat-o lor? C-așa am vrut, Nuțule. Dar Gligor e un străin și-i sărăntoc. Anuța l-a secerat cu privirea: și tată-tău a fost străin și sărăntoc și te-am făcut pe tine. Nuțu se însurase cu una bogată, dar urâtă și dușmănoasă, care îl ațâța la ceartă. Grădinile le erau despărțire de un gard, a lui și a Niței, dar nu și-au mai vorbit. Din când în când, după ce le muriseră părinții, le plecaseră copiii în lume și nevastă-sa se cocoșase, Nuțu venea la gardul Niței și vorbeau. Oricum, de-acum pământul nu mai era al lor, îl dăduseră de mult la colectiv. Trei zile l-au ținut pe Gligor într-un IMS la capătul satului, până l-au convins să-l dea. După trei zile, cand l-au slobozit, în drum spre casă s-a întâlnit cu Ion. Arătau la fel, amărâți, bătuți și murdari. S-au privit și au dat din cap, mergând în tăcere unul lângă altul până acasă. Să-l fi dat pe ăl de ți l-a dat mumă-ta, i-a zis Nița. Gligor s-a închis în lucrătoarea lui și o săptămână nu și-au mai vorbit. Într-o dimineață s-a sculat Nița cu noaptea în cap și a făcut ciorbă de fasole boabe, “zamă de fîsaică” cum îi spuneau ei, că era preferata lui Gligor și i-a dus lui Gligor în lucrătoare. Spre seară Gligor a venit în casă și de atunci nu s-au mai certat niciodată. Și-au crescut copiii, și-au îngropat părinții, au îmbătrânit și ei preț de o viață.

Acum Gligor zăcea în camera din față în copârșeu (sicriu). Înainte de a muri, Gligor i-a spus, m-oi duce Nițo, și nu ți-oi mai vedea ochii, și mă doare să știu că te las. Să nu rămâi singură, că ți-a fi urât. Du-te la una din fete. Și să nu mă plângi, că te aștept până îi veni. Nița nu a plâns, nicio lacrimă, a pus la rând tot ce era de pus pentru înmormântare, și-a primt copiii, i-a luat pe rând în brațe îmbărbătându-i: nu plânge, mumă că tată-tău tare mult te-a iubit, și suferea cu fiecare lacrimă de-a ta, nu mai plânge mumă! le-a spus fiecăruia pe rând. În ultima seară, Nița a scos pe toată lumea afară din cameră, le-a zis să-și ia fiecare rămas bun de la Gligor, a închis ușa după ea și toată noaptea au auzit-o vorbindu-i. Nimeni nu știe ce i-a spus, că nu se înțelegea, vorbea plângând, dar toată lumea știa că s-au iubit, mai mult ca viața. Dimineață a deschis ușa abia când a venit preotul și n-a lăsat pe nimeni să stea lângă copârșeu, doar ea a stat, singură, în picioare, privindu-l și ținându-l de mână până la sfârșit, dar nu a mai plâns. Doar când rămânea singură, începea să bocească încet, murmurând cuvinte de neînțeles și mângâind perna rămasă pustie. Și-l visa. Mai stai Nițo, pentru fete și nepoți, că le mai trebuiești. Io-s aici și nu plec nicăieri. Și la fel ca Anuță, a rămas până au lăsat-o puterile, Mumă i-a zis Anuță înainte de-a muri, să vii mâine mai pe seară să mă ajuți să mă îmbrac cu hainele alea bune, că io m-oi duce, mumă, la ăl bătrân și la Ion, că mă așteaptă de atâta amar de vreme. Și să nu rămâi copiilor povară, mumă, că tu n-ai fost povară niciodată nimănui. 

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.