Tentația lecturii. Reportaj

Ovidiu Pecican: Imberia

‘...ce înțelege cititorul e... treaba lui. are la dispoziție relectura, meditația, cluburile de lectură. dacă autorul ar trebui să se explice, mai bine s-ar apuca de compus rebusuri’ [Ovidiu Pecican, comentariu pe Facebook].
Liber să-mi văd de treaba mea și revizuind instrumentarul am aflat că Imberia e un nume de fată cu o etimologie ciudată și întortocheată, la fel cum este personajul principal & narator Emanuel Dragodan, un destin de om singur, o singurătate indusă de modelul de gândire al personajului: eu vs. restul lumii. Dragodan nu are nici o clipă sentimentul că aparține lumii în care trăiește, o judecă și o tratează ca pe un corp străin, un mediu ostil cu care se poate încheia eventual un armistițiu. Narațiunea este de fapt un șir de agresiuni ale lumii înconjurătoare asupra eroului, invazia se produce pe mai multe planuri: amintirile traumatizante din vremea dictaturii, relația compromisă cu familia, cariera discutabilă și vârful de lance Imberia, urâtă, antipatică și insistentă pâna la exasperare. Am citit în selecția critică din final că ar fi o întrupare a urii pe care Dragodan o simte față de propriul eșec, eu nu am detectat această ură, l-am citit pe Dragodan mai degrabă ca pe un narcisist, un fel de Oblomov a cărui îndeletnicire de căpătâi e lamentația dar care nu întreprinde nimic pentru a îndrepta lucrurile, incapacitatea fiind o invocație retorică, nu ai de unde să știi că nu poți dacă nici nu ai încercat. De fapt eșecul personajului e tot o poză, e un absolvent de istorie care preda istoria într-un liceu, what’s wrong with that? Eșec era dacă lucra pe șantier în Germania fiindcă în România nu a găsit nici o catedră liberă, și asta numai dacă facem abstracție de posibilitățile nebănuite care i se oferă până și unui șantierist cu inițiativă. Dar Imberia nu e un Bildungsroman, virează mai mult spre Goncearov sau Michel Houellebecq, poate mai mult chiar spre cel din urmă, descoperind mizeria de dragul mizeriei, râdeți? Ce găsiți de râs? Las’ că vă stric eu ziua. Pe lângă faptul că se autocompătimește ritualic, Dragodan are momente când cititorul îl suspectează că personajul consideră drama pe care o trăiește importantă, chiar esențială. Nu este așa, drama mai mult închipuită decât reală nu prea impresionează pe nimeni, de unde și prăpastia dintre Dragodan și lumea din jurul lui. 
Pe de altă parte Imberia este un personaj nedreptățit, cu toate defectele ei, ea întreprinde sistematic acțiuni prin care să-și atingă scopul, chiar dacă scopul e meschin și acțiunile neinspirate pâna la grobiene. Între cei doi nu se naște nici măcar un conflict, cu toate eforturile ei, sabotate consecvent de Dragodan prin atitudinea lui de non combat. Romanul nu are un deznodământ, cel puțin nu unul așteptat de cititor, se pliază pe evaziunea naratorului din real. 
Un roman este în bună măsură și o chestiune de stil, la acest capitol Ovidiu Pecican îi surclasează pe mulți contemporani, se simte pe lângă exercițiul (o chestiune de perseverență) și harul (care e ceva inefabil). Ion Mureșan remarca în comentarii plăcerea lecturii, la care se adaugă tentația de a fabula pe marginea paragrafelor, textul mai degrabă incită imaginația cititorului fără să-i explice prea multe.

Z.D.