Părerea mea

Poate că nu aș fi scris asta dacă nu m-ar fi intrigat  părerea cuiva despre  depresivi. De fapt despre un anume depresiv, prieten de altfel, care a pierdut lupta cu viața. În general respect părerile tuturor, dar  rămân doar păreri. Am și eu părerea mea de om care a mai avut câte o depresie, atât cât să știe cum este să treci prin așa ceva dar și ca om care a încercat, fără succes, să ajute un prieten depresiv.

Depresia nu vine așa de la sine, peste noapte, într-o dimineață la cafea. Depresia nu vine pentru că ar fi de bonton. În general te alegi cu ea după o suferință. Suferință cu care te alegi după o traumă. Și o traumă te ia de pe picioare. 
Suferința asta nu trece de la sine, deși ar fi bine. Ai nevoie de timp și mai ales de înțelegere. Și-ai vrea să vorbești despre asta și mai ales să fii ascultat. 
Dar lumea nu este dispusă să asculte.

Oamenii au uitat de mult să fie drepți. Atunci când este a lor, suferința poate fi chiar nobilă și îndreptățită. Însă este vulgară și lipsită de eleganță când nu este a lor.
Adică "bine, bine, lasă asta, că nu numai tu suferi, toți avem suferințele noastre".

Și-atunci, taci, nu te mai plângi, rabzi, te prefaci că nu o ai, pe ea, suferința, pentru că știi că nu le pasă.
Iar dacă vrei totuși să te plângi, alege-ți un perete, sau un copac într-o pădure,  într-un loc pustiu, să nu te audă nimeni, unde poți să-ți urli durerea, nu că pădurii i-ar păsa, dar să te răcorești. 

Deși, nu e bine nici să taci, că nu spui ce te frământă, că te-ai exilat, că nu ești de lume, că nu participi cu zâmbetul pe buze la bucuria lor de a trăi, că nu ești în ton cu lumea, și atunci te abandonează în durerea ta pentru că nu au
chef să-ți mai vadă moaca posacă. 
"Lasă-l frate, că e nesuferit, tace ca mutul. De unde să știm noi care e durerea lui dacă nu spune. 
Și ce dacă suferă? Ce așa mare scofală? Îi va trece".

Și habar nu au ei ce efort a fost prntru tine să ieși din casă, să zâmbești, să mergi cu capul sus, să râzi, să reziști într-o lume care ți se pare ostilă, când, de fapt, singurul lucru pe care ți-l doreai cu adevărat era să fii în camera ta, în patul tău, cu pătura în cap, îngânând  legănându-te un cântecel pe care ți-l cânta mama ta în copilărie. Sau bunica. Mă rog, unul care să te aline. Și să stai singur, cu pătura în cap și cu gândurile tale, departe de lumea care te judecă, te condamnă la izolare și să încerci să îți dai seama cum și unde greșești sau cum se face că nimic din ce faci nu e bine. Și nu faci decât să te adâncești în depresie. 

Lumea a încetat de mult să fie dispusă să înțeleagă.
"Ce-i aia, până la urmă, depresia, nu înțeleg, spune lumea, un moft. Mai suferă omul, dar mai bea și apă, mai respiră, se mai plimbă prin natură. Mai suferă omul, dar mai are și voință, trage de el și merge înainte. Ce e așa de greu"? 

De fapt, ar trebui să admită că nu sunt dispuși să înțeleagă. Nu este nicio rușine să nu înțelegi dar nu este nici o virtute să îl acuzi pe depresiv de lipsa voinței, de neputință, să îl ignori, să
îl desconsideri sau, mai rău,
să îl umilești pentru că nu ești dispus să înțelegi.

"Să meargă la un psihiatru", ar putea zice unii.
Dar ce te faci dacă dai peste un psihiatru plictisit, învățat din cărți să asculte, dar nu și să fie empatic? 
La un moment dat renunți, fie că este prea costisitor, fie nu mai ai putere să auzi mereu aceleași răspunsuri impersonale și teoretice, fără legătură cu tine și cu suferința ta.

"Și totuși, ai încercat să treci peste?"
"Viața este despre a lăsa trecutul în urmă, unde îi este locul și a merge mai departe.".
"Dacă tu nu te ajuti, nimeni nu te poate ajuta". 

De fapt, așa este, dacă tu nu te mai poți ajuta, nimeni nu o va putea face. Nimeni.

Cum să te aștepți să scape de depresie o minte deja bolnavă de suferință, cu 
indiferență și sloganuri,  fără să te implici cu multă rabdare, fără să te apleci spre, să-i întinzi mâna, celui depresiv, să îi dai timp să-și plângă suferința, cât vrea și cât de tare poate, până se satură, să îi dai timp să tacă, dacă vrea să tacă, dar să îl crezi că suferă? Cum?!

În concluzie, părerea mea,
- dacă ești depresiv și vrei cu orice preț să te plângi, să-ți spui durerea, nu faci decât să devii agasant, exasperant și dezgustător cu lamentările tale. 
- dacă ești depresiv și taci,  devii antipatic, incomod și nedorit de nimeni;
 - iar dacă, doamne ferește, depresia te împinge la gestul extrem, în a pune capăt într-un fel sau altul suferinței, aia pe care nu o crede nimeni, aia pe care tu nu o mai suporți, atunci concluzia este că n-ai avut voință, nu ai știut să te bucuri de nimicul vieții tale, să treci peste neputințele tale, să te aduni, să vezi lumina de la capătul tunelului, așa, de unul singur, să înțelegi că viața este mai presus de orice, 
chiar și a ta, care în mintea ta oricum nu mai valorează nici doi bani și nici nu mai înțelegi la ce-ți folosește și,  în mod cert, nici nu meriți altceva, pentru că viața este pentru cei puternici, cei pe care suferința ta îi lasă reci și nepăsători. 

Sau poți să mori de inimă rea. Și dispari.

Dar nici să dispari nu poți, așa, nebăgat în seamă, pentru că abia atunci cei care nu au știut, sau au știut, dar nu le-a păsat, nu au dat o ceapă degerată pe suferința ta, nu au mișcat un deget să te ajute și mai ales nu s-au obosit să te asculte, au păreri postume. 
Despre depresivul de tine.