Printre destine

Mioara stătea în ultimul rând de bănci și aștepta să înceapă nunta. Nunta ei, a Zenei. O chema Zenaida, dar ea i-a spus Zena.
Lângă ea, Zeno îmbrăcat elegant, impecabil, o ținea de mână și din când în când se apleca spre ea și îi șoptea:
- Nu mai plânge, mică!
- Mă gândeam... Cât ar fi fost de fericit Benone să o vadă. 
Zeno o strânse ușor de mână și își înghiți nodul care i se pusese în gât.

Benone fusese soțul ei și murise în urmă cu un an. Abia se pensionase. Un om blând și plin de iubire. 
Ei doi nu au avut copii. 
Târziu, după multe încercări medicul la care mergea de mulți ani a luat-o deoparte și i-a spus: 
- Mioara, am să-ți spun ceva și te rog să fii tare. La tine totul este în regulă, te rog să mă crezi. Problema este la Benone. Practic, este steril.
L-a privit speriată.
- Să nu-i spui! Lasă-l să creadă că eu sunt de vină.

Lângă casa lor locuia o țigancă cu fata ei și cu cei doi copii ai ei, Zenaida, de patru ani și Zeno de trei. Safta o chema pe țigancă. Bărbatul ei fusese arestat cu ani în urmă, nici nu le mai știa numărul și, dacâ o mai trăi sau nu, Safta habar nu avea, că nu a mai venit acasă. Ea l-a așteptat, dar nu era nici prea supărată că nu a mai venit, că era puturos, hoṭ și mincinos, bașca o bătea de îi suna apa în cap. 
- Ducă-se pe pustii, a zis. 
A mai avut trei băieți, dar și ăia au plecat prin lumea largă și duși au fost și ei.
- Nu erau nici ei mai de seamă, zicea Safta cu amar și năduf. Asta a fost să fie nenorocita mea de viață. 

Era săracă, dar muncea pe unde se nimerea și cât pământ avea prin jurul casei și nu cerea de la nimeni nimic. Mioara și Benone o ajutau cu bani și mâncare, mai mult pentru copilași. Le erau dragi copiii Esmeraldei, fiica Saftei, așa o chema. 
Erau tare frumoși.
- Frumoși ca Esmeralda, zicea Mioara.
Într-o zi Safta a venit la ei, plângând.
- Ce s-a întâmplat? Stai jos.  Vrei niște apă? Hai, trage-ți sufletul.
- Esmeralda a plecat în Italia cu a lui Peneleu și m-a lăsat singură cu amărâții ăștia de copii.

- Hai să-i creștem noi, a zis Benone.
- Cum adică să-i creștem noi? Îi înfiem?
- Nu, dragă, au părinții lor, cine știe, poate într-o zi se vor întoarce după ei. Îi luăm noi și-i creștem. Om vedea ce va fi.

Zis și făcut. Au făcut ce au știu, Mioara era învățătoare, iar Benone lucra la primărie, erau apreciați și respectați de toată lumea, și au devenit asistenți maternali pentru copilași. Oricum, după vreo trei ani, biata Safta a căzut de pe scară, culegea cireșe, și în câteva zile a murit.
Zena era cuminte și lipicioasă. Un copil ușor de crescut. Învață bine, era ascultătoare, și, mai ales, pe zi ce trecea era tot mai frumoasă, o frumusețe care îți tăia respirația. 
Și Mioara se temea.
- E prea frumoasă, zicea.
- E cuminte, zicea Benone.

Zeno fusese cuminṭel și el, învăța bine, dar era mai năzdrăvan. 
Benone râdea.
- Așa sunt băieții, Mioaro! Când a terminat clasa a unsprezecea s-a lăsat de școală. Se înhăitase cu niște derbedei și făceau numai rele. Și pe-acasă dădea tot mai rar.
- Nu faci bine, Zeno, mai ai un an și termini liceul. E păcat ticule, i-a spus Benone supărat. 

Nu-l bătuse niciodată, nici măcar nu-l certase când făcea câte o boacănă. Era mândru de ei, de amândoi. Mergea la ședințele cu părinții doar ca să vina de acolo mândru ca un paun. 

- Nu ești tatăl meu, nu-mi spui tu mie ce să fac, a strigat aproape Zeno. Vreau să am bani, nu să trăiesc toată viața dintr-un salariu, ca voi.
Apoi, după câteva luni a fost arestat pentru furt. 
Doi ani jumătate a primit. 
Dar toate astea s-au întâmplat abia după ziua aceea nenorocită.

Era într-o sâmbătă dimineața. Se pregăteau de petrecere, Zena terminase liceul. Benone mătura trotuarul din curte, tocmai terminase de tuns iarba. La poartă a oprit o mașină și a coborât o doamnă elegantă cum nu mai văzuse decât în filme. Doamna a intrat în curte cu un buchet de flori imens în brațe și cu un zâmbet cât toată fața. 
- Bună dimineața, Benone!
- Bună dimineața, răspunse dar habar nu avea cine era.
- Sunt Esmeralda, nu m-ai recunoscut?
Nu, ar fi vrut să zică, dar cuvintele i se opriră undeva în gât. Se temuse de ziua asta mereu, o presimțise.
Esmeralda venise cu un portbagaj de daruri pentru toată lumea și cu o veste.
- Am să o iau pe Zena cu mine. Va face o facultate bună, ce o vrea ea, în Italia sau în Franța, vedem, dar vreau să aibă viitorul pe care îl merită. 
"Serios?", gândi Mioara.
- Și Zeno?!, întrebă repede.
- Păi, poate la anul, vedem.

Zena era entuziasmată, nici nu a stat pe gânduri. Într-o săptămână a plecat, fără prea mult bagaj și fără să mai privească în urmă. 
Nu au plâns. Ce rost avea?! Zena avea să aibă o viață mai bună decât îi puteau ei oferi. Și pentru ei, asta conta.

Într-o zi au primit o carte poștală.
" Dragii mei, mică și ticu,
Astăzi a fost o zi importantă pentru mine. Mi-am luat bacalaureatul.
Mulțumesc pentru pachet, mai ales pentru cărți. Mi-au fost de mare folos.
Peste cinci luni mă liberez. 
Abia aștept să vă văd.
Vă iubesc, Zeno".

Zeno era de nerecunoscut. Își învățase pe deplin lecția. Benone l-a angajat, în prima fază, la primărie, om bun la toate, "orice, ticule", a spus Zeno, apoi a luat permisul de conducere și s-a angajat șofer. Într-o zi le-a spus că vrea să se facă taximetrist. " Voi câștiga mai mulți bani, vă ajut și eu la cheltuieli",  le-a spus. Întâi a lucrat pe o mașină închiriată, apoi și-a cumpărat mașina lui. Muncea cât era ziua de lungă. Venea acasă la prânz, mânca, dormea o  oră-două și pleca din nou. Uneori lipsea câte două zile, făcea curse unde i se cerea. Îi suna să le spună că a ajuns cu bine, sau că pleacă spre casă, să nu se îngrijoreze. Și câștigă bani frumoși.
- Nu te temi?! Poți întâlni oameni răi. 
- Ticule, am făcut pușcărie. Sunt pregătit pentru orice.
- Sunt tare mândru de tine, dragul lui ticu.

Zena îi mai suna, tot mai rar. Era ocupată cu școala. Dar o știau fericită.

Când a murit Benone, au sunat-o, dar nu a putut să vină. 
"E ocupată. Bine că îi este bine," a zis Mioara.
Zeno era împietrit. Nu s-a mișcat de lângă sicriul lui Benone două zile și două nopți.
- Te îmbolnăvești, dragul lui mica. Hai, să te odihnești măcar câteva ore. 
- Du-te liniștită acasă, mică. El m-a îngrijit toată viața.  Două zile este puțin. Dacă e ceva vin acasă, fii liniștită!
Dar Mioara nu stătea liniștită. Se lua în miezul nopții și mergea la capelă să îi ducă un sandviș, cafea și apă.
- De ce te-ai pornit noaptea pe drumuri, tu mică? Dacâ pățeai ceva?! Pe mine cui  mă lăsai?!

A venit într-o zi, trecuse un an de când a murit Benone, râzând fericit.
- Mică, a sunat Zena, se mărită. Plecăm în Italia la nuntă. 

Au mers la cumpărături, au cumpărat haine noi și frumoase, apoi Zeno a încărcat mașina cu tot ce aveau nevoie pentru o călătorie lungă și au pornit.
Nuntă era peste două săptămâni, dar Zeno voia să o ducă pe Mioara prin toată Europa. Să vadă și ea lumea. Când a ajuns la Paris, Mioara a plâns.
- Nu plânge, mică!
- Doamne, n-am visat că am să văd Parisul vreodată. 
- Mâine ai să vezi și marea, mică.
- Am fost la mare cu Benone după ce ne-am căsătorit 
- Asta este altceva, mică, este Mediterana. 

Acum stăteau amândoi în ultimul rând de bănci ținându-se de mână și așteptau cu sufletul la gură să o vadă pe Zena mireasă.

- Zeno, mulțumesc că m-ai adus. Am visat ziua asta.
- Nu, mică, tu m-ai adus pe mine aici. N-aș mai fi fost om toată viața dacă n-am fi trăit-o împreună.