- Am o veste bună, vom avea o fetiță și o vom boteza Dana. - A, ce frumos! Dan ar fi fost mândru. - O botezăm ca pe tine, Dana.
Vlad era fiul lui Dan. Pe Dan îl cunoscuse în urmă cu cincisprezece ani. De fapt, Dan o văzuse de câteva ori în marketul din cartierul lor, dar oricât a încercat să intre în vorbă cu ea, nu a reușit. Îi spunea, uneori, când vorbeau despre asta : "Aveai cei mai triști ochi frumoși pe care i-am văzut în viața mea".
Dana avusese o copilărie tristă, cu multe lipsuri și abuzuri. Învățase să nu se mai gândească la copilăria ei. Îi auzea pe alții spunând cât de fericită le-a fost copilăria și pentru ea era de neînțeles cum poate fi o copilărie fericită. Era deja asistentă când l-a întâlnit pe soțul ei. Fusese internat pe secția ei și i s-a părut că el este salvarea de care avea nevoie. Doar că bătăile pe care le-a încasat de la el în anii care au urmat au mutilat-o pe viață. În urma ultimei bătăi a stat nouă luni în spital, cu fracturi la toate membrele, la coaste, cu cutia craniană fisurată în urma unei lovituri cu ciocanul pe care i-o aplicase, cu palma mâinii stângi, cu care se apărase instinctiv de lovitură, spartă efectiv, încât trei degete au trebuit să-i fie refăcute, dar cel mai crunt pentru ea a fost să afle că nu va mai putea avea copii niciodată. A divorțat, în spital fiind, a ajutat-o soțul avocat al unei colege, și-a schimbat numele și s-a mutat în orășelul acesta liniștit într-un cartier aproape de o pădure, într-un bloc vechi cu apartamente puține și vecini buni. Primise o despăgubire bunicică în urma spitalizării, suficient pentru ea să ia viața de la început. S-a angajat la spitalul din oraș și viața ei decurgea într-un firesc care îi plăcea. Nici nu-și mai dorea altceva
Dan nu s-a lăsat păgubaș. Într-o zi a abordat-o și a invitat-o la o cafea. L-a refuzat politicos. Dar el s-a oferit să o ajute la bagaje, avea două plase cu cumpărături. La început, Dana a vrut să refuze, dar vocea lui blândă, râsul lui, au făcut- o să nu se teamă.
- Știi, eu locuiesc la capătul străzii, în căsuța aceea cu liliac la poartă, poate l-ai remarcat. Este casa bunicilor mei. - Da, am remarcat liliacul, a spus Dana. Eu locuiesc puțin mai încolo, în blocul acela vechi cu două etaje. - Păi, practic, este peste drum de casa mea. Vrei să vii la mine la o cafea? Locuiesc cu fiul meu, Vlad are șaisprezece ani. Mi-ar plăcea să îl cunoști, spuse Dan pe nerăsuflate după ce a văzut expresia fricii în ochii ei. - Poate altă dată, a spus Dana.
Dan era ofițer, era înalt și zvelt, mult mai înalt decât ea, blond cu ochi verzi și cu zâmbet cum nu credea că există. Când l-a văzut prima oară în uniformă i-a stat inima în loc, atât era de frumos. Dar Dana învățase deja să nu se mai arunce cu capul înainte.
Când în sfârșit l-a cunoscut pe Vlad, se aștepta să fie blond, dar Vlad era brunet, cu părul de un negru strălucitor și ochii erau un amestec interesant de verde și căprui. Dan a zâmbit atunci. - Seamănă cu tatăl meu.
Dana era tăcută, nu punea întrebări. Vorbăreț era Dan. Într-o sâmbătă a invitat-o la pescuit, la balta unui prieten. - Dar eu nu pescuiesc - E așa un aer curat acolo, liniște, multe flori și copaci de tot felul, cred că a înflorit deja socul, poate vrei să culegem flori de soc, este și un cuib de berze pe un stâlp de lângă baltă, poți face plajă, poți face ce vrei tu. Are să-ți placă! - Vlad nu vine? - Nu, învață, se pregătește pentru bacalaureat, vrea notă mare, visul lui este să fie asistent la SMURD.
Au plecat cu trei mașini, ei doi plus cinci prieteni de-ai lui Dan. S-a mirat când i-a văzut împreună, patru bărbați care nu vorbesc decât strictul necesar, stând fiecare pe scaunul lui, privind fix, ore în șir undițele din baltă, nici măcar nu stăteau unul lângă altul. Al cincilea nu pescuia, pregătea mâncarea în bucătărioara amenajată în spatele cabanei. Dana s-a oferit să îl ajute. - Pe ei îi relaxează pescuitul, pe mine gătitul, a râs el. Poți să stai cu mine dacă vrei, dar mai bine bucură-te de aerul și liniștea de aici. Îți încarcă bateriile.
Unul dintre prietenii lui Dan venise cu un câine care stătea cuminte lângă scaunul stăpânului și privea și el fix undița. Când stăpânul prindea câte un pește începea să alerge în jurul bălții, apoi se așeza cuminte la locul lui. Și nu lătra. Atunci vorbeau și băieții între ei, comentau pe seama peștelui, râdeau, apoi iar tăceau.
"Am să mai vin cu ei dacâ mă mai cheamă", își zise Dana. Era o liniște că se auzeau muștele zburând.
În drum spre casa l-a întrebat pe Dan. - Prietenii tăi de ce nu și-au adus soțiile? Dan a râs. - Nu le place aici. În plus, e ziua pe care o petrecem noi băieții între noi. - Dar pe mine m-ai adus. - Știam că are să-ți placă. Dar dacă nu vrei, nu mai venim. - Ba da.
Încet, încet au devenit un cuplu. Dana mergea zilnic la ei, dar nu locuia cu ei. Într-o zi, trecuseră câteva luni, Vlad a întrebat-o. - Dana, tu de ce nu te muți cu noi? - E complicat, Vlad. - Aș vrea să stai cu noi, îmi place când tata este plecat, că atunci stai doar cu mine. Este atat de liniștitor. Nu se gândise la asta. Așa că atunci când Dan lipsea câteva zile de acasă Dana se muta în căsuță să stea cu Vlad. - Ți-a povestit tata de ce suntem doar noi doi? - Nu l-am întrebat. Îmi va povesti atunci când va dori el.
"Poate îi lipsește mama lui", se gândi.
Dan avusese o aventură cu mama lui Vlad și ea a rămas însărcinată. S-au căsătorit. Dan era mai mult plecat prin misiuni. În timp, ajunseseră la urechile lui vorbe ciudate. Când Vlad avea vreo doi ani a venit neanunțat acasă. Vlad plângea în pătuțul lui, murdar și flămând, iar ea era căzută pe jos, aproape în comă alcoolică. Atunci a înțeles că vorbele nu erau în vânt. Locuiau într-un bloc destinat familiilor de ofițeri și lumea vedea și vorbea. A divorțat, l-a luat pe Vlad și s-au mutat în căsuța bunicilor. Făcea naveta, nu era mult, treizeci de kilometri. A preferat așa. O vecină, al cărui băiat era coleg și prieten cu Vlad, îl ducea pe Vlad la școală și îl aducea când Dan nu putea. Și erau liniștiți.
Dan lipsea de o săptămână și Dana era singură cu Vlad. Pusese o prăjitură în cuptor și ieși în grădină, era o seară atât de plăcută. Vlad învăța, bacalaureatul bătea la ușă și nu voia să îl deranjeze. Vlad, nu o considera pe Dana deloc o străină. Îi spunea tot, vorbea cu ea despre frământările lui, despre visele lui, despre temerile lui, Dana îl asculta, îl încuraja, îl sfătuia unde se pricepea, dar niciodată nu îl mângâia, nu-l săruta pe creștet, nu-l ținea de mână, nu-l lua în brațe; ea nu credea că se cuvine, nu avea niciun drept, era o străină pentru el, nu o putea înlocui pe mama lui. Dar Vlad își dorea măcar o îmbrățișare. În seară aceea, Vlad a venit și s-a așezat pe balansoar lângă ea, s-a cuibărit la pieptul ei și a oftat. Și Dana a cedat, l-a cuprins cu brațele, s-a aplecat și l-a sărutat ușor pe frunte. Nu spuneau nici unul nimic, aproape nu respirau să nu strice momentul. Au stat așa o vreme.
- Miroase așa frumos în bucătărie, a zis Vlad - Am făcut prăjitură cu brânză de vaci, cum iți place ție.
Și de atunci Vlad și-a făcut un obicei. Când o vedea că stă pe balansoar, venea și se cuibărea la pieptul ei ușor, ea îl cuprindea cu bratele și se legănau așa, în tăcere. Era locul lor secret. Era momentul lor secret.
În urmă cu doi ani, Dan s-a îmbolnăvit.Vlad era deja așa cum și-a dorit, asistent la SMURD. Dana s-a mutat la Dan și l-a îngrijit.
Fusese singurul bărbat din viața ei care o iubise și o tratase ca pe o prințesă. Nu i-a adresat nici măcar un cuvânt urât, dimpotrivă, o alinta în toate felurile posibile. Când simțea că este încordată, plecau în weekend la baltă. Dacă veneau și prietenii lui, sau dacă erau doar ei doi, ea se simțea la fel de răsfățată. Nu o lăsa să facă nimic. El facea tot, până și mâncarea. - Culege flori. uită-te cum își învață berzele puii să zboare, citește, fă ce vrei tu, ignoră-mă dacâ asta simți.
După viața pe care o trăise cu nenorocitul acela de soț al ei, nici nu-i mai pronunța numele, Dana nu-și putuse imagina că un barbat poate să o răsfeṭe așa cum o făcea Dan.
Știa că va muri. Și nu îndrăznea să plângă. El nu se plângea, zâmbea de câte ori o privea. - Îmi pare tare râu că îți fac necazul ăsta, îi spunea. Nu am cunoscut un om mai bun ca tine, Dana și îi săruta mâinile. Și sufletul ei se rupea în bucăți.
Când a știut că se apropie sfârșitul l-a sunat pe Vlad.
Nu l-a lăsat să-l vadă in ultimele săptămâni. - N-ai cum să îl ajuți, Vlad. Știm amândoi asta. Vreau să ți-l amintești tânăr și frumos, nu așa cum este acum.
- Dan este foarte rău, Vlad. Nu știu dacâ trece de noaptea asta. Poate... - Vin cât pot de repede.
Dan a murit dimineață ținându-i de mână pe amândoi. Și ea era împietrită, nu putea plânge. L-a sărutat pe frunte. - Îți mulțumesc că m-ai iubit, a șoptit.
- De ce nu te muți în căsuță, Dana? a întrebat Vlad. - Este casa ta, Vlad, poate vrei să vii cu soția ta sau cu prietenii, să va relaxați, să faceți câte o petrecere, ca tinerii; v-aș sta în drum.
Acum îi spunea că își va boteza fetița cu numele ei. Se așeză în fotoliu. Îl auzi pe Vlad în urechea stângă. - M-ai auzi, Dana? - Da, te-am auzit. - Nu este un nume de împrumut, Dana, este o moștenire pe care vreau să o am cu mine toată viața, să nu uit niciodată să iubesc și să fiu bun. Vreau să faci parte și din viața ei. Vreau să simtă și ea toată iubirea și frumosul pe care ni l-ai dăruit nouă, mie și lui tata.
Lasă un răspuns